Drd. Dragoş Boicu
Decretul imperial ne este cunoscut în special din relatarea episcopului Eusebiu de Cezareea, care traduce în Istoria bisericească (HE, X, 5, 2-14) un document publicat în limba latină de către împăratul Liciniu în provinciile Siria, Palestina şi Egipt, după moartea lui Maximin Daia (iulie-august 313). În 1678 savantul francez Étienne Baluze descoperea singurul manuscris care păstra lucrarea De mortibus persecutorum (DPM, XLVIII, 2-13), întocmită de apologetul creştin Lucius Caecilius Firmianus Lactantius şi punea astfel la dispoziţia publicului larg o versiune latină a Edictului, care fusese emis de acelaşi Liciniu la Nicomidia în 13 iunie 313.
Lăsând la o parte problema paternităţii constantiniene a rescriptului sau a legăturii dintre cele două versiuni ale acestuia şi conferinţa de la Mediolanum de unde şi denumirea de „edictum Mediolani”, se cuvine să insistăm asupra unei întrebări extrem de legitime: A fost sau nu decretul din 313 un act necesar?
Este bine ştiut faptul că împăratul Galeriu, unul dintre cei mai sângeroşi persecutori ai Bisericii, publicase încă din 30 aprilie 311 un edict de toleranţă valabil pentru tot Imperiul Roman, prin care se garanta pentru creştini libertatea cultului. În anul următor (312), împăratul Maximin Daia emite un act similar prin care se conferea creştinilor din prefectura Orientului (Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt) libertatea de a-şi exercita practicile religioase. Chiar dacă, aşa cum prezintă tendenţios Eusebiu de Cezareea, aceste legi fuseseră promulgate în vederea obţinerii unui câştig imediat – izbăvirea de boală pentru Galeriu, respectiv sprijin politic şi militar pentru Maximin –, ele rămân din punct de vedere juridic primele dispoziţii procreştine atestate documentar, deci anterior Edictului de la Mediolanum.
Dar deşi cele două acte ofereau creştinismului statutul principial de religio licita, modul în care se exprimă această concesie imperială subliniază şi mai mult caracterul discriminator al decretelor mai sus amintite.
Astfel, împăratul Galeriu îşi începea edictul de toleranţă cu justificarea persecuţiilor declanşate în anul 303 sub pretextul apărării legilor vechi şi a disciplinei publice, pentru ca „şi creştinii, care au părăsit religia strămoşilor lor să revină la intenţii mai bune, fiindcă din anumite raţiuni aceştia au fost cuprinşi de o aşa de mare ambiţie nebunească încât nu au mai urmat cele hotărâte de cei vechi […] De aceea, după ce noi am publicat acest edict ca aceştia să se întoarcă la cele hotărâte de cei vechi, cei mai mulţi, fiind tulburaţi şi înspăimântaţi de ameninţările pericolului, au fost omorâţi în diferite feluri”1. Galeriu proclamă toleranţa religioasă pe acelaşi ton condescendent: „De vreme ce mulţi au rămas în aceeaşi nebunie […] ne-am gândit că trebuie să ne folosim cu multă bunăvoinţă de iertarea noastră şi în cazul acesta”2. Aceeaşi exprimare discriminatorie este reluată în edictul de toleranţă al lui Maximin Daia3. Eusebiu de Cezareea atrage atenţia asupra faptului că „actele de toleranţă” erau însoţite de restricţii, care scoteau şi mai mult în evidenţă lipsa de sinceritate şi de convingere a acestor împăraţi că adepţii creştinismului ar fi trebuit să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi restul cetăţenilor din Imperiu.
Pentru Constantin şi Liciniu însă, libertatea religioasă este acordată mai degrabă „în spiritul unei politici sănătoase şi foarte corecte”, întrucât „pacea vremurilor actuale cere ca fiecare să aibă libertatea de a-şi alege şi practica religia care-i place”. Principiul pe care se sprijină „edictul de la Milano” indică spiritul vizionar de care dau dovadă cei doi împăraţi, întrucât au avut extraordinara intuiţie să afirme ceea ce în termeni pretenţioşi numim noi astăzi libertatea de conştiinţă. Astfel, putem privi documentele din 313 ca expresiile unei deosebite preţuiri a fiinţei umane, afirmaţii care de-abia au fost egalate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), care prevede că „orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public, cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri” (Art. 18). În plus se elimină restricţiile care însoţiseră până acum edictele de toleranţă şi care urmau să fie comunicate guvernatorilor prin felurite depeşe şi, prin urmare, creştinismul este aşezat pe o poziţie de egalitate cu celelalte culte practicate pe cuprinsul Imperiului Roman. De aceea, Edictul de la Mediolanum constituie primul act prin care se conferă libertate deplină creştinismului.
Dar Edictul de la Mediolanum nu a rezolvat doar problema limbajului condescendet şi de-a dreptul jignitor, care calificase creştinismul drept „nebunie/prostie” [stultitia]4 sau „superstiţie” [δεισιδαιμονία]5, ci a abordat şi chestiunea restituirii proprietăţilor deţinute de creştini, care fusese evitată de către Galeriu şi Maximin. Este vorba de proprietăţile şi imobilele folosite de comunităţi pentru reuniunile liturgice sau pentru alte activităţi comunitare, care fuseseră confiscate în timpul persecuţiilor, şi astfel multe dintre aceste edificii fuseseră deja vândute altor cetăţeni romani. Decretul prevede restituirea tuturor clădirilor care au aparţinut creştinilor. Tonul este cât se poate de autoritar şi nu lasă nicio urmă de îndoială că imobilele aflate încă în posesia fiscului nu au fost înapoiate proprietarilor de drept. Mai delicată rămâne problema celor care se vedeau evacuaţi în urma retrocedării, urmând să se adreseze autorităţilor locale pentru despăgubiri şi compensaţii. Retrocedarea bisericilor şi a clădirilor a constituit un demers decisiv prin care se anunţa intenţia de a repara pe cât posibil răul provocat anterior prin restricţiile atât de dure la adresa creştinismului.
Prin urmare, edictul de toleranţă, publicat în numele împăraţilor Constantin cel Mare şi Liciniu, nu este revoluţionar pentru că acordă libertate religioasă tuturor cetăţenilor din Imperiu, ci pentru că o face într-un mod civilizat şi echilibrat, iar prin măsurile reparatorii enunţate în a doua parte a documentului s-a săvârşit un act de dreptate necesar, ce va servi ca bază a stabilirii echităţii sociale în Imperiu, în măsura în care putem vorbi de o astfel de noţiune în Antichitatea târzie.
1 Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (HE), X, 17, 3-10. Trad. de Cristian Bejan în Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor (DMP), ediţie bilingvă, trad. de Cristian Bejan, studiu introductiv, note şi anexe de Dragoş Mârşanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, nota 167, p. 193.
2 Ibidem, p. 193-194.
3 Eusebiu de Cezareea, HE, IX, 9, 1-9, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), vol. 13, trad. Radu Alexandrescu, studiu introductiv de Emilian Popescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 354.
4 Lactanţiu, DMP, XXXIV, 2, p. 120.
5 Eusebiu de Cezareea, HE, IX, 9, 5, p. 354.
