Anul omagial dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi Elena ne provoacă, printre altele, şi la reevaluarea relaţiei dintre Biserică şi stat, definită ca simbiotică, sinergetică şi, îndeosebi, simfonică. Dar în faţa presiunilor puterii seculare de a sancţiona un sacerdoţiu politic acest raport a eşuat într-un mod deplorabil şi, astfel, istoria a fost martora unor experimente monstruoase conduse de monarhi „preacreştini” (Christianissimi).
„Unde-i poporul meu?” este întrebarea cu care se încheie filmul lui Pavel Lungin şi pe care Ivan cel Groaznic o adresează crivăţului şi iernii, vânăt de ură, singur pe tron, pregătit să prezideze un nou spectacol al execuţiilor asezonat cu plăcinte ruseşti.
Există un moment în care fiecare dictator, constatând golul din jurul său, pune aceeaşi întrebare aparent naivă, aparent inocentă. Poporul târât în mizeria în care orice tiranie îl aduce, o tiranie al cărui ingredient nelipsit este dat de providenţialismul conducătorului, de vizionarismul său găunos şi de rolul de justiţiar pe care şi-l asumă, a dispărut. În locul lui, se prezintă anamorfotic unul şi acelaşi chip al terorii. Pavel Lungin ne oferă nu doar un portret istoric remarcabil, ci şi ecuaţia unui absolutism sângeros, o mistică a puterii devoalată în toată ipocrizia ei, deghizată în mărturie creştină.
Faţă în faţă se află Ivan Vasilievici, Ţarul (Pyotr Mamonov – interpretul călugărului Anatoly din producţia Ostrov), şi Mitropolitul Filip (Oleg Yankovskyi), două puteri, una lumească şi limitată prin nemărginită cruzime, alta cerească şi nelimitată prin bunătate, două puteri care-şi au sediul în doi oameni al căror destin se intersectează dramatic. Dacă în Ostrov (2006), regizorul urmărea adâncimea unui suflet autoexilat la un mal parcă etern, aşteptându-şi acolo izbăvirea pentru o vină veche, aici Ţarul aşteaptă o iluzorie izbăvire, profesează o falsă pietate, osârdia lui întru rugăciune avându-şi echivalentul în cruzimea exponenţială cu care îşi tratează vasalii. Pentru Ţar încă nu s-a inventat ideologia, însă despotul posedă acele diabolice „virtuţi” de a sonda un suflet cu cleştele, de a inventa forme subtile de complicitate, de a perverti sentimentul de iubire pentru aproape şi pentru dreptate cauţionând minciuna sub masca justiţiei oarbe.
Dar cea mai stranie complicitate este aceea pe care o conferă rugăciunea ţarului sângeros, faptele sale devin şi mai monstruoase după ce se roagă, iar chipul său pare desprins direct din tabloul lui Ilya Repin, Ivan cel Groaznic şi fiul său (1885), cu un amestec de demenţă şi disperare invocând prin privire un ajutor dumnezeiesc. Într-un acces de furie, ţarul îşi ucide fiul cu o lovitură de baston şi urmăreşte neputincios agonia acestuia, iar Repin evidenţiază admirabil o serie de contraste, de la aspectul de călugăr rugându-se pentru un drept-credincios la costumul strălucitor al fiului, de la privirea de fervoare teribilă a părintelui vinovat la privirea stinsă, resemnată aproape, a fiului din care se scurge viaţa.
Lucrurile sunt într-o oarecare măsură similare până la un punct, dimensiunea trăirismului, a sentimentului religios apare grandioasă în contrast cu atitudinea reţinută a călugărului şi, mai târziu, mitropolitului Filip. Este fervoarea sa contrafăcută, este mincinoasă apropierea faţă de acest călugăr credincios, Filip, ridicat mitropolit cu voia Ţarului? În timp ce se roagă, poliţia sa, Opricina, terorizează întreaga Rusie, cu cât fervoarea sa religioasă este mai aprinsă, cu atât teroarea se răspândeşte mai puternic. Acest fapt aminteşte de modul cvasireligios în care era tratat Stalin sau Mao sau Ceauşescu, prezentaţi ca ducând o viaţă extrem de austeră, departe de bucuriile lumeşti, o viaţă aproape monahală, hrănită cu cuminecătura devotamentului total. Dintre icoane se desprinde şi chipul lui Ivan cel Groaznic, un chip cu contururi de tigvă, cu o gură ştirbă în care află înfipt un dinte, o figură şireată de ţăran rus, cu o privire de pustnic rătăcit, cu gura molfăind blesteme sau alcătuind un zâmbet crud.
Ca orice despot, Ivan vede peste tot trădători, rând pe rând nevinovaţii intră în maşina de tocat, iar când sunt acuzaţi pe nedrept boierii care luptaseră curajos pentru apărarea unui oraş, aceştia mărturisesc vini imaginare pentru a scăpa de tortură. Chiar dacă ne aflăm încă departe de procesele-spectacol oferite de Stalin, cu autodenunţuri monstruoase, incredibile, istoria aşa cum ne-o prezintă Pavel Lungin este revizitabilă prin experienţa de neuitat a bolşevismului. Ceea ce caracterizează orice dictatură ţine de faptul că minciuna a devenit o a doua natură, a devenit sistem, ca şi nevoia permanentă de a descoperi vinovaţi pentru eşecul militar sau de orice fel, ca justificare a crimelor comise în numele autorităţii, crime care solicită noi justificări şi, prin urmare, noi crime. Filip încearcă să modeleze prin blândeţe caracterul sangvinar a Ţarului, apoi, când nimic nu mai este de făcut, oprobiul său este deschis, asumat. Dacă rămâne până la capăt partenerul de dialog al lui Ivan este pentru că, prin el, Ivan se prezintă pe sine în faţa unei autorităţi care-l depăşeşte, este ultima sfidare pe care Ţarul o aruncă lui Dumnezeu, aceea de a decide moartea oricui.
În principiu, am o rezervă pentru un anumit tip de film istoric care reconstruieşte recuzita unei epoci fără a accesa spiritul ei, gen Troia (2004) al lui Wolfgang Petersen. Deşi foarte atent la detaliile care configurează tabloul de gen al vieţii ruseşti de la 1560, Pavel Lungin reuşeşte să investigheze ecuaţia umană a unor personalităţi care se desprind din contextul secolului pentru a reverbera emoţional şi tragic, nu altfel decât procedează Tarkovsky în Călăuza (1979) cu romanul fraţilor Strugaţki. Nebunia are lumina ei întunecată, fervori şi viscerale contorsiuni convulsionează trupul uscat al monarhului, chipul lui lipit de ziduri are trăsăturile scofâlcite ale unui monah vizitat de diavol în chilia lui, căutând să-l înfrunte cu rugăciunea, în timp ce limba i se împleticeşte în alte vorbe decât cele ale Scripturii. Chinuit în fiinţa sa, Ţarul se regăseşte în porunca răstită, în imprecaţia însalivată, în delirul verbal, amestecând cuvintele judecăţii sale bicisnice cu Judecata de Apoi pe care o aşteaptă, aşa cum aşteaptă şi vizita personală a lui Iisus. Într-un moment de transport mistic, înveşmântat în balele encomniastice a unei slugi care poartă pecetea furioasă a demenţei, Ţarul aşteaptă pentru o clipă ca stihiile să i se supună şi cerurile să se deschidă deasupra capului său. Lungin surprinde foarte bine momentele acestor fervori atinse mistic de aripa delirului. Figura Ţarului, ca şi a acestei slugi au ceva dostoievskian, în ele străluceşte inspiraţia sumbră a demonilor făţărniciei, ai ţicnelii şi ai furiei.
Filmul lui Lungin străluceşte prin această imagine alcalină a posedaţilor, a demonilor Rusiei vechi, care, când nu se ascund în porci, găsesc persoana potrivită să propovăduiască o nouă lume, mutilată după chipul şi asemănarea lor.
