Conştiinţa de sine

Pr. Dr. Ciprian Valentin BÎLBĂ

„Să veghem, aşadar, prea iubiţi fraţi, şi străduindu-ne din toate puterile, să înfruntăm atacurile duşmanului furios şi săgeţile lui, care, aruncate în toate părţile corpului, ne pot străpunge şi răni grav, să le respingem prin vegherea noastră întreagă şi plină de răspundere…” (Sfântul Ciprian al Cartaginei) 

Ochiul atenţiei se focusează acum pe preotul duhovnic şi pe raportarea lui lăuntrică la procesul îndrumării duhovniceşti prin intermediul Tainei Spovedaniei. A pune accentul quasi-exclusiv pe semnificaţiile pe care le presupune TAINA ar însemna, după cum ne-a atenţionat A. Schmemann, a friza magia. La fel cum a aloca rolul pre­ponderent CUVÂNTULUI OMENESC vizează ideologia. Cred că, superficial vâzând lucrurile, discursul sacramental privind Spovedania se poate odihni pe supraevaluarea lu­crării dumnezeieşti în acelaşi timp, desconsiderând „smerit” contribuţia omenească a duhovnicului. Şi totuşi, nu numai pământul inimii penitentului poate fi viciat, însăşi sămânţa putând fi expirată datorită depozitării ritualice într-o reţetă a experienţei… de ani de zile şi care nu mai ţine cont de piage­tianul particularităţilor de dezvoltare sufletească şi trupească a credinciosului. Chiar pământul inimii duhovnicului – ca sediu simbolic al emoţiilor – poate fi bătătorit de uzanţa ex­perienţei automatizate. Redesţelenirea lui, reaerarea acestui pământ, repnevmatizarea sau, dacă vreţi, reînduhovnicirea lui se impune ca o perpetuă reconectare la Duhul-Vânt care suflă unde voieşte. Rugăciunea dinaintea mărturisirii propriu-zise a credinciosului se face şi pentru preotul duhovnic, care prin rostirea ei favorizează unirea cu sine a lui. Cercetările psihologice care s-au făcut asupra oamenilor care se roagă arată că psiho-somatica rugătorului arată o linişte şi o pace a sistemului nervos, o relaxare generală care se reflectă în scăderea ritmului cardiac şi în creşterea debitului cerebral al hormonilor fericirii. Cât este vorba de har şi cât de psiho-somatică nu a putut cuantifica nimeni. Cert e că Dumnezeu nu lucrează otova asupra persoanei umane. El ţine cont de particularităţile fiecăruia dintre noi. În acest moment, con­ştiinţa de sine a preotului este semnificativă.

Autocunoaşterea socratică de sine e o premiză sine qua non a unei terapii duhovniceşti înţelese după cele mai bune condiţii ale sinergiei triangulare om-om-Dumnezeu. De ce? Pentru că şi preotul este „ca un om, purtând trup şi vieţuind în lume, a fost înşelat de diavolul: sau în cuvânt, sau în faptă, sau cu ştiinţă, sau cu neştiinţă”, sau, am continua noi, fără conştiinţă de sine. V-aţi întrebat vreodată de ce unele spovedanii durează mai mult, iar altele mai puţin? Bineînţeles că da. Şi răspunsul?… Oare toate explicaţiile pot fi în exclusivitate duhovniceşti? Sau poate că uneori preferinţele temporale ţin şi de factori mai omeneşti. La aceste lucruri se referă aspectul conştiinţei de sine a du­hovnicului. Exact aici se verifică abilităţile de inteligenţă emoţională pe care le are. Vom încerca foarte pe scurt câteva explicaţii auxiliare răspunzând la câteva întrebări.

Care este „marea nevoie” a omului în general, deci şi a preotului duhovnic? Nevoia de a fi iubit. Nevoia de a fi respectat şi apreciat. Dacă înregistrează carenţe la acest nivel al primirii iubirii – şi care dintre noi nu are astfel de provocări carenţiale în diferite forme şi etape existenţiale? –, omul conştient de sine acţionează în cunoştinţă de cauză, recunoscându-şi emoţiile, acceptându-le, numindu-le ca atare şi asumându-şi responsabilitatea lor. Omul incon­ştient de ceea ce se întâmplă cu el la nivel emoţional e luat pe sus ca un pai de un râu şi dus într-o parte şi-n alta fără a-şi putea regăsi echilibrul şi limanul liniştii atât în familie, cât şi la locul de muncă sau chiar în societate. Va vâna, inconştient, dragostea şi respectul celorlalţi – de la vlădică până la opincă – şi echilibrul lui interior va depinde în permanenţă de respectul sau de respingerea celuilalt. De fapt, pentru un astfel de om, oricine altcineva este de vină pentru tot ceea ce i se întâmplă, în afară de el însuşi. Şi odată cu fuga de responsabilitate pentru propriile emoţii, apar şi strategiile manipulative ale obţinerii iubirii din partea celorlalţi. Subliniem din nou: aceste strategii manipulative sunt inconştiente. La fel ca iubirea pe care o căutăm toată viaţa în diferite forme şi intensităţi. Nu putem trăi fără iubire. Fie că vrem, fie că nu. Să revenim.

În cazul preotului duhovnic, cadrul formal al Tainei Spovedaniei este deosebit de hrănitor emoţional atât pentru penitent, cât şi pentru preot. (Insistăm pe faptul că obiec­tivul acestui articol nu este confuzionarea psihovnicului cu duhovnicul, ci doar coborârea relaţiei duhovniceşti de la nivelul unor aşteptări exclusiv celeste. Dacă vreţi, un fel de realism duhovnicesc.) Desigur că justificările de apărare raţională ale omului-preot duhovnic ar putea plonja în zona specificităţii relaţiei terapeutice personale, reflec­tându-se în obiectivele personale ale nevoilor duhovniceşti ale penitentului. Dar oare preotul nu are şi el „marea lui nevoie”? Atenţia la el însuşi şi paza gândurilor sufleteşti şi trupeşti îl proiectează pe preotul duhovnic într-o zonă a autocunoaşterii înţeleasă ca asceză autoreferenţială. Altfel, în funcţie de ce anume oferă sfaturi duhovniceşti sau sta­bileşte canonul? Se pot crea interferenţe de scenariu între viaţa preotului şi viaţa crediciosului. „Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi curat” (Mt. 6, 21). Sau, altfel spus, nu poţi scoate paiul din ochiul aproapelui dacă nu scoţi mai întâi bârna din ochiul tău. Dar mai întâi trebuie să fi conştient de ea, s-o recunoşti, să ţi-o asumi şi să vrei să scapi de beneficiile secundare pe care ţi le oferă păstrarea bârnei. Altfel, vorba cuiva: Cine pe cine spovedeşte? Sau obiectivul Spovedaniei pe cine vizează în fond? Sfântul Efrem Sirul atenţionează: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu-l osândesc pe fratele meu”. Discernământul duhovnicesc se acoperă aici ca semnificaţie cu importanţa inteligenţei emoţionale.

Bibliografie:

CIPRIAN AL CARTAGINEI (1981). Despre gelozie şi invi­die, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.

LELEU, Gerard (2003). Cum să fim fericiţi în cuplu – între fidelitate şi infidelitate, Bucureşti: Editura Trei.

Micul Molitfelnic (2001). Cluj-Napoca: Editura Renaşterea.

ROBERTIELLO, Richard, C. şi SCHOENEWOLF, Gerald, (2009). 101 greşeli în psihoterapie, Bucureşti: Editura Trei.

SCHMEMANN, Alexander (2003). Euharistia – Taina Îm­părăţiei, Bucureşti: Editura Bonifaciu.