Contextul vieţii, operei şi doctrinei sfinţilor Ioan Damaschin şi Teodor Studitul

Pr. Dr. Valentin DELCĂ

Sfântul Ioan Damaschin (676-749 d.Hr.) s-a născut în Damasc (Siria) într-o familie nobilă de sirieni creştini. Până în 718, când califul Omar al II-lea iniţiază o campanie anti­creştină, tânărul Ioan va prelua funcţiile administrativ-fiscale moştenite în familia sa. Din acest an se refugiază cu fratele său, Cosma, la Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Va fi hirotonit preot şi va sluji în Biserica Învierii din Ierusalim. Sfântul Ioan Damaschin a fost canonizat, ziua lui de cinstire fiind fixată atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, pe 4 decembrie.

Iconoclasmul debutează oficial odată cu cele două edicte ale împăratului Leon Isaurul (din 726 şi 729), care justifica dictatura în probleme teologice prin dubla sa calitate, de împărat şi preot (principiul cezaro-papist). Sfântul Ioan Damaschin îi răspunde că doar sinodul are dreptul să se pronunţe în această problemă [Sfântul Ioan DAMASCHIN, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaşti­lor, traducere din lb. greacă, introducere şi note de pr. prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 17].

Opera Sfântului Ioan Damaschin cuprinde lucrări dogmati­ce, polemice, exegetice, moral-ascetice, omiletice şi poetice. Cronologic, Sfântul Ioan a scris contra iconoclaştilor: scrisori (datând din perioada de început a ereziei), trei tratate elaborate şi, spre sfârşitul vieţii, scrieri contra împăratului Constantin Copronim şi a sinodului iconoclast din 754. Sub numele lui apar cele trei „Tratate contra celor care atacă sfintele icoane”, „Cuvânt propriu să convingă despre sfintele şi cinstitele icoane către toţi creştinii şi către împăratul Constantin Cobalinu şi că­tre toţi ereticii”, „Epistolă către împăratul Teofil despre sfintele şi cinstitele icoane”, „Dialog înfierător contra iconoclaştilor”. Direcţiile tematice principale ale gândirii şi operei sale sunt polemica împotriva iconoclasmului şi combaterea ereziilor (nestorianismul). După învăţătura Sfântului Ioan Damaschin, viaţa creştină trebuie să se orienteze după viziunea corectă a lui Dumnezeu, adică după iubirea faţă de Dumnezeu, însoţită de sfinţenia vieţii. Vederea slavei Tatălui este mijlocită liturgic, haric şi simbolic de Icoana lui Iisus Hristos.

Dintre toate, „Tratatele” despre icoane au influenţat gândirea teologică şi canoanele iconografiei creştine, provenind din plină epocă iconoclastă. Cele trei tratate încearcă să ofere răspunsuri unor credincioşi care nu înţeleseseră definiţiile icoanei şi vene­rării corecte a acestora, sistematizându-le şi argumentându-le cu citate din Sfinţii Părinţi anteriori (144 de mărturii autentice).

Sfântul Ioan Damaschin a fost supranumit „trâmbiţă de deşteptare” a creştinilor din erezia iconoclastă (Pr. Prof. D. Fecioru) şi autorul „primei teologii dogmatice a cultului icoanelor” (Louis Bréhier) [Ibidem, p. 3 şi 18]. Sfântul Ioan Damaschin este un teolog al definiţiilor.

Metoda expunerii din cele trei „Tratate” este comună tuturor scrierilor damaschine: „adaugă expunerii teologiei icoanelor dialectica noţiunilor; şi nu se va putea înţelege doctrina lui Damaschin despre icoane, dacă nu se va şti, mai întâi, ce înseamnă icoană şi închinare” [Ibidem, p. 18]. Icoana nu se identifică cu originalul. „Icoana este o semănare – scria Sfântul Ioan – ομοίωμα, un model, παράδειγμα, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel care este înfăţişat în icoană”. Icoana pune în evidenţă originalul, nu îl substituie. Ea ajută simţurile limitate, şi „ghidează cunoştinţa” [Ibidem, p. 19]. Icoanele sunt de mai multe feluri: naturale (cum fiul este chip al tatălui biologic), ideatice (planul lui Dumnezeu de a crea lucrurile), imitative (cum este omul icoana Sfintei Treimi: minte, cuvânt şi duh), analogice (ca, de exemplu, soarele şi lumina pentru exprimarea dumnezeirii), profetice (ca cele din Vechiul Testament, tip-antitip şi profeţiile eshatologice), toate acestea exprimate prin scris sau prin imagini plastice.

Definiţia închinării presupune distincţia dintre absolut şi relativ. Închinarea absolută (adorarea, λατρεία) este datorată exclusiv lui Dumnezeu şi este diferită de închinarea relativă (venerarea persoanelor şi obiectelor, προσκύνησις, care stau în legătură cu divinitatea şi care condiţionează închinarea). De aici, posibilitatea şi legitimitatea folosirii icoanelor por­nesc de la principiul: „este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale şi culoare” [Ibidem, p. 24]. De aceea se poate reprezenta tot ce este văzut, circumscris în timp şi spaţiu, inclusiv pe Fiul lui Dumnezeu, născut Om din Fecioara Maria, pe Cel care „Dumnezeu fiind în chip, S-a făcut Om” (Fil. 2, 6-7).

Despre legitimitatea folosirii icoanelor în cult, Sfântul Ioan Damaschin aduce argumente biblice (pe Moise care brodează chipuri de heruvimi pe perdeaua catapetesmei) şi pedagogice (Dumnezeu a interzis icoanele în Legea Veche pentru că nu se înţelegea deplin taina Întrupării Cuvântului). Sfântul Ioan reia argumentul Sfântului Vasile cel Mare: „Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană”, criticând inconsecvenţa iconoclaştilor, care cinsteau lemnul Crucii, piroanele şi Mormântul Domnului. „Dacă mă închin şi res­pect, ca pe nişte cauze ale mântuirii, crucea, lancea, trestia şi buretele..., nu mă voi închina icoanelor făcute de credincioşi cu scop bun, spre slava şi amintirea patimilor lui Hristos?”, se întreba acesta [Ibidem, p. 29].

Mai târziu, Sfântul Teodor Studitul va prelua o serie de interpretări simbolice vechi-testamentare despre Fecioara Ma­ria: „Betleemul cel inteligibil, locaşul cel din Efrata” (Miheia 5, 1), „muntele umbrit al fecioriei” (Avacum 3, 3: „Dumnezeu vine din Teman, şi Cel Sfânt, din muntele Paran! Sela (oprire) – Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui!”), „sfeşnic aurit şi purtător de lumină, din care a strălucit celor din întuneric şi care stăteau în umbra morţii lumina cea neapropiată a dumnezeirii”, „altarul milei” (Maleahi 1, 7: „Voi aduceţi jertfă pe altarele Mele pâine spurcată. Şi mai ziceţi: Cu ce Te-am necinstit? Fiindcă aţi zis: Masa Domnu­lui este de ocară!”), „carte sfinţită a poruncilor” (Ier. 30, 2: „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Scrie-ţi într-o carte toate cuvintele pe care ţi le-am grăit Eu”) [Sfântul Teodor STUDITUL, „Din cuvântul de închinăciune la Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioară Maria”, în Cuvântări de laudă la Adormirea maicii Domnului, traducere din greaca veche de Parascheva Grigoriu, Editura Sofia, Bucureşti, 2008, p. 151-153].

Scrisorile despre icoane ale Sfântului Ioan Damaschin au fost compuse în timpul activităţii sale civile, administrative din Damasc, iar tratatele în Palestina, în timpul slujirii sale ca preot. Tratatul contra împăratului Constantin Copronim a fost scris cel mai târziu în 766, în Constantinopol, anul emi­terii edictului iconoclast al împăratului, adică într-o perioadă de acalmie, de pace. Se pare că perioada scrierii este între 715-730, deoarece este menţionat patriarhul Gherman al Con­stantinopolului. Iată că paternitatea scrierilor Sfântului Ioan Damaschin trecuse dincolo de moartea sa (749), într-o tradiţie apologetică perpetuată până la sinodul din 854, când a fost restabilit definitiv cultul icoanelor în Biserică [Sfântul Ioan DAMASCHIN, Cultul sfintelor icoane..., p. 11]. De asemenea, „Epistola către împăratul Teofil” nu îi aparţine Sfântului Ioan, deoarece datarea ei este contemporană domniei împăratului Teofil (829-842), mult după moartea Sfântului Ioan. Despre rolul educativ şi haric al icoanelor, Sfântul Ioan Damaschin a deschis o lungă tradiţie artistică, pedagogică şi harismatică, în care se împletesc stiluri şi programe iconografice cu icoanele „făcătoare de minuni”. „Intru însă în biserică – scria acesta –... podoaba picturii mă atrage să mă uit... şi, pe nesimţite, gloria lui Dumnezeu pătrunde în suflet... Căzând la pământ, mă închin lui Dumnezeu, ... şi mă mântui” [Ibidem, p. 30]. Pr. Prof. Viorel Ioniţă afirma că Sfântul Ioan Damaschin „restabileşte nu numai legitimitatea cultului Sfinţilor în raport cu cultul Mântuitorului, ci şi cultul icoanei sfinţilor în raport cu cultul icoanei Mântuitorului” [Pr. Prof. Viorel IONIŢĂ, „Sfântul Ioan Damaschin, apărător al cultului sfintelor icoane” la http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/cuviosul-ioan-da­maschin/sfantul-ioan-damaschin-aparator-cultului-sfintelor-icoane-69559.html, accesat la 21.04.2017, ora 22.53].

După moartea sa, la sinodul iconoclast din 754, va fi condamnat din nou, iar împăratul Constantin Copronim îl va anatemiza în fiecare an până la sfârşitul domniei sale (775). Persoana şi opera Sfântului Ioan Damaschin vor fi reabilitate abia la al VII-lea Sinod ecumenic (Niceea, 787). Sfinţii Părinţi de la al VII-lea Sinod Ecumenic reconfirmă dogma sfintelor icoane, hotărând: „Noi păstrăm fără înnoire toate tradiţiile bisericeşti aşezate pentru noi prin scris sau în chip nescris, dintre care una este şi închipuirea icoanelor prin zugrăvire, ca una ce concordă cu istoria propovăduirii evanghelice şi care ne serveşte spre încredinţarea întrupării adevărate – iar nu închipuite – a lui Dumnezeu Cuvântul şi spre un astfel de folos” [Leonid USPENSKY, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, traducere de Teodor Baconsky, Editura Apologeti­cum, 2006, p. 43], iar la sinodul de la Constantinopol din 843 se va consfinţi definitiv biruinţa teologiei icoanei.

Cea mai importantă contribuţie teologică în apărarea sfinte­lor icoane a avut-o Sfântul Teodor Studitul în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului (814-842 d.Hr.). De fapt, meri­tul reinstaurării cultului icoanelor l-au avut monahii bizantini, mai ales cei din partida rigoristă a Sfântului Teodor Studitul. Teodor s-a născut în anul 759 d. Hr., la Constantinopol, ca fiu al unui funcţionar imperial iconodul, Photeinos, şi al Theoktistei. A primit o educaţie umanistă amplă, dar austeră, prin evlavia monastică impusă în familie de mama sa. Unchiul său, Platon, retras ca pustnic pe Muntele Olymp din Bythinia, va converti aproape întreaga familie la monahism. Tatăl, mama şi cei trei fii: Teodor, Iosif şi Eftimie, vor întemeia o mănăstire domestică cu peste o sută de monahi, pe proprietatea lor din Sakkoudion. În anul 794, după moartea unchiului său, Platon, şi la puţin timp după Sinodul VII Ecumenic (787), Teodor este hirotonit preot şi numit egumen al mănăstirii. În 798, împărăteasa Irina mută comunitatea din Sakkoudion la Mănăstirea Sf. Ioan Bo­tezătorul din Constantinopol, numită Studion. Viaţa liturgică, de muncă şi de studiu în comunitatea monastică se desfăşura permanent după modelul monahilor „neadormiţi” (akoimetoi), care vor reforma la un moment dat monahismul bizantin [Diac. Ioan I. ICĂ jr., „Neadormiţii – monahism răsăritean apostolic: destinul şi metamorfozele unei harisme uitate”, în Ceaslovul şi Vieţile sfinţilor monahi Neadormiţi, traducere şi postfaţă Diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2006]. După îndepărtarea de la putere a împărătesei Irina (802) au urmat câteva valuri de persecuţie iconoclastă, momente în care monahii studiţi au apelat la arbitrajul papei Leon al III-lea (Epistolele I, 32 şi 34). În 809, Teodor şi Iosif sunt exilaţi în Marea Marmara (pe Insulele Prinkipo) în urma deciziei unui sinod „moichian” (despre aplicarea principiului iconomiei în morală). Următorul împărat, Leon al V-lea, convoacă în 814 o dispută publică între iconoduli şi iconoclaşti, în care Sfântul Teodor condam­nă deschis incompetenţa dogmatică şi morală a împăratului. Persecuţiile reîncep. După numai un an are loc un sinod de condamnare a hotărârilor Sinodului VII Ecumenic, comunitatea de la Mănăstirea Studion este desfiinţată, iar Teodor pleacă în alt exil, în Asia Mică (Bonita şi Smyrna). Din exil trimite epistole de încurajare şi explicative creştinilor iconoduli, precum şi scrisori papei Pascal al III-lea (Epistolele 12, 12 şi 13). După 820, noul împărat Mihail al II-lea, recheamă pe Teodor din exil, iar comunitatea monastică se restabileşte întâi la Crescent (Nikomedia), apoi pe Insulele Prinkipo. Aici îşi află sfârşitul vieţii Teodor, în anul 826, iar moaştele sale au fost aduse cu cinste la Mănăstirea Studion în anul 844, după biruinţa finală a Ortodoxiei împotriva iconoclaştilor (843) [Ştefan Ionescu BERECHET, „Învăţătura Sf. Teodor Studitul despre Sfintele Icoane şi cinstirea lor”, în revista Studii Teologice, nr. 3/2007].

Înainte de moarte, Sfântul Teodor redactează „Tratate an­tiretice împotriva iconomahilor”, oferind o replică ideologiei imperiale. Ideile sale surprind miezul teologic al disputei despre sfintele icoane: antropologia hristologică, în special învăţătura despre taina kenozei Mântuitorului. Iconoclaştii nu puteau admite că măreţia iubirii lui Dumnezeu ar putea fi exprimată prin smerenia chipului uman al lui Iisus Hristos. După învăţătura Sfântului Teodor Studitul, prin Întrupare se „circumscrie” (perigraphei) nu natura divină, ci Ipostasul Fiului, „astfel încât trăsăturile individuale ale Feţei lui Hristos reprezentabile iconografic exprimă Ipostasul Fiului veşnic al Tatălui” [Sf. Teodor STUDITUL, op. cit., p. 40. Volumul cu­prinde cele trei tratate contra iconoclaştilor, 15 probleme puse iconomahilor, 7 capitole împotriva iconomahilor şi Epistola catre Platon despre venerarea icoanelor. În anexă mai cuprinde definiţia dogmatică a Sinodului VII Ecumenic şi epistola Sf. Grigore de Nyssa despre diferenţa dintre fiinţă şi ipostas]. Pictarea chipului lui Iisus Hristos nu reprezintă o degradare a lui Dumnezeu, ci este un mijloc paradoxal prin care kenoza divină se face mijloc al theozei umane. Sfântul Teodor scria că „Hristos şi Icoana Lui au acelaşi ipostas” [Ibidem, p. 41].

După Sfântul Teodor Studitul, icoana există potenţial în prototipul ei. Icoana lui Iisus Hristos există în Ipostasul Lui ca „umbra în trup”, astfel încât El este veşnic „prototip al icoanei Sale” [Ibidem, p. 36]. Icoana aparţine Ipostasului. Mântuitorul este „chipul (icoana) lui Dumnezeu Celui nevăzut” (Col. 1, 15), care nu întrupează o realitate divină generală, ci „trădează un contur precis” (perigraphei) şi „configurează” (charakterizei), ca ipostas propriu firea divină [Christoph von SCHÖNBORN, Icoana lui Hristos. O introducere teologică, traducere de Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 38-39]. Logosul „s-a făcut trup” (In. 1, 14), astfel încât El nu locuieşte un trup, ci este trup al Său. Referindu-se la contextul tradiţiei teologice, cardinalul Christoph von Schönborn menţionează două condiţii pe care Fiul le îndeplineşte ca icoană a Tatălui: „identitatea naturală cu Tatăl” (idee preluată de Sfântul Teodor Studitul de la Sfântul Atanasie cel Mare, † 373) şi „identitatea personală a umanităţii sau trupului lui Hristos cu Logosul divin” (idee preluată de la Sfântul Chiril al Alexandriei) [Ibidem, p. 100-101]. Tradiţia antropologiei divine va fi continuată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care dezvoltă şi explică „ipos­tasul compus” al Fiului.

În comparaţie cu Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul trece peste distincţia platonică materie-spirit, vorbind despre natură şi persoană [Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, „Idolul ca chip al naturii divizate şi icoana ca fereastră spre transcendenţa dumnezeiască”, în revista Ortodoxia, nr. 1/1982]. „Icoana nu aparţine ordinii sacramentale, ci participă intenţional la Ipostasul Lui”, scria cardinalul Christoph von Schönborn [Christoph von SCHÖNBORN, op. cit., p. 153].