Pr. Dr. Cătălin CRIȘAN
Augustin explică în continuare de ce
iubirea desăvârşită alungă teama: pentru că teama dă naştere la suferinţă în
sensul în care conştiinţa păcatelor chinuie inima câtă vreme încă nu s-a
înfăptuit îndreptăţirea. Însă în clipa în care pătrunde iubirea care aduce
însănătoşirea, teama care este ca o rană este alungată [Ibidem, p.
285, 287]. De aceea Augustin concluzionează: „Aşadar, fie ca teama să se
sălăşluiască în inima ta [Despre rostul bun al fricii, în prima fază
promovează o nelinişte folositoare premergătoare mărturisirii, vorbeşte
Augustin şi atunci când se referă la îndemnul ce ni-l dăm: „«Să păcătuim, să
facem liniştiţi ceea ce vrem, Hristos o să ne cureţe». (…) El îţi răpeşte
liniştea cea răufăcătoare şi sădeşte întine o teamă folositoare. Vrei să
fii liniştit, trăind cum nu trebuie? Fii mai bine plin de nelinişte!
Într-adevăr, Dumnezeu este de bună-credinţă şi drept, încât să ne ierte
păcatele, doar dacă tu vei fi mereu nemulţumit de tine şi vei accepta să fii schimbat
până vei ajunge la desăvârşire” (cf. Ibidem, I, 7; PG 35,
col. 1983; trad. rom. cit., p. 51)], ca să facă să intre în ea
dragostea. Dar dacă eşti fără teamă, nu vei putea fi îndreptăţit. […] Aşadar
este nevoie ca la început să pătrundă în suflet teama prin care apoi să vină
iubirea. Teama este un medicament, în vreme ce iubirea este mântuire” [Ibidem,
IX, 4; PG 35, col. 2047-2048, trad. rom. cit., p. 287].
Cine iubeşte nu se
teme de Judecată
Astfel, rostul pozitiv al fricii este
acela că aduce după ea mărturisirea păcatelor. Mai departe, în urma
mărturisirii ivite în urma fricii, omul dobândeşte o linişte interioară care
în cele din urmă, deschide uşa iubirii care alungă frica. Prin urmare,
Augustin recunoaşte că iubirea aduce în sufletul omului siguranţă şi linişte
adevărată în termenii în care, pe urmele Sfântului Evanghelist Ioan, el afirmă
că semnul celui care iubeşte cu adevărat este faptul că nu se teme de
Judecată:
„…cum poate fiecare dintre noi să se pună
la încercare, ca să vadă cât de mult a înaintat în el dragostea sau, mai
degrabă, cât de mult a înaintat el în dragoste. Căci, dacă Dumnezeu este
iubire, nici nu înaintează, nici nu se retrage. Se spune că dragostea
înaintează în tine în sensul că tu înaintezi în ea. […] Oricine are
încredere în ziua Judecăţii, în el iubirea e desăvârşită. Ce înseamnă a
avea încredere în ziua Judecăţii? Înseamnă a nu te teme că vine ziua Judecăţii”
[Ibidem, IX, 2; PG 35, col. 2045-2046, trad. rom. cit., p.
277, 279].
Mai mult, chiar
dacă la început omul începe prin a se teme de Judecată, totuşi, o „dragoste
desăvârşită nu se poate dovedi altfel decât aşteptând să vină acea zi”: „Un om
începe, aşadar, să se teamă de ziua Judecăţii. Temându-se, el se îndreaptă.[…]
De-acum, o dată ce un suflet curat a început să dorească să vină Hristos, doreşte
îmbrăţişarea mirelui şi renunţă la adulter. El devine înlăuntrul
său fecioară, chiar prin credinţă, nădejde şi dragoste. Are de-acum
încredere în ziua Judecăţii; nu se mai luptă cu sine atunci când se roagă, şi
spune: «Vie împărăţia ta». Cine se teme de venirea împărăţiei lui Dumnezeu
se teme că-i va fi ascultată rugăciunea. Dar cum se roagă cineva care se
teme să fie ascultat? În schimb, dacă cineva se roagă cu încrederea dragostei,
el doreşte ca împărăţia lui Dumnezeu să vină încă de acum. [...] Dragostea
desăvârşită nu se poate dovedi altfel decât aşteptând să vină acea zi. Iar de
aşteptat o aşteaptă cine are încredere în ea; are încredere în ea acela
al cărui cuget nu se tulbură, ca unul rânduit într-o dragoste desăvârşită şi
neprefăcută” [Ibidem, p. 279, 281].
