Icoana în cultul ortodox

 Pr. Dr. Cristian GROZA

În şedinţa de lucru a sesiunii de toamnă (28-29.10) din anul 2015, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti [De asemenea, anul 2017 a fost declarat Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. (http://basilica.ro/2017-anul-omagial-al-sfintelor-icoane-al-iconarilor-si-al-pictorilor-bisericesti-si-anul-comemorativ-justinian-patriarhul-si-al-aparatorilor-ortodoxiei-in-timpul-comunismului-in-patriarhia/)]. În acest context, la iniţiativa şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, Sectorul cultural a propus ca temă pentru conferinţele de primăvară ce vor fi susţinute în Protopopiatele aparţinând Arhiepiscopiei Sibiu tema Icoana în cultul ortodox: afirmare a credinţei ortodoxe, memorial biblic şi eclesial, chemare la rugăciune şi sfinţenie, frumuseţe a Casei Domnului.

Icoana – afirmare a credinţei ortodoxe

În Introducerea (Preliminarii) lucrării „Spiri­tualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă”, părintele profesor Dumitru Stăniloae dedică un subcapitol explicării înţelegerii Sfintelor icoane, a importanţei şi necesităţii lor în cultul ortodox [Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 90-134].

Părintele profesor explică mai întâi că deo­sebirea dintre simbolul admis şi idolul interzis în Vechiul Testament (Ieşire 20, 4; Deuteronom 5, 8-9) este aceea că simbolul sacru e un semn sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, un obiect în care Dumnezeu Şi-a arătat puterea şi Şi-o arată în continuare [Ibidem, p. 91]. Astfel, cu toate că Dumnezeu poate lucra (şi de fapt şi lucrează) prin toate, prin unele lucrează în mod deosebit de accentuat [Ibidem], adică supranatural, şi nu doar natural, întrucât sunt alese de El în mod special spre o astfel de lucrare. Această ale­gere este transmisă prin Revelaţia supranaturală şi aceste lucruri sau spaţii erau apoi folosite în şi pentru cult, ferind pe om de căderea în idolatrie, care nu reprezenta altceva decât venerarea unor obiecte sau locuri alese de oameni, dar fără ca mai întâi Dumnezeu să îşi manifeste puterea şi prezenţa în şi prin ele. Totuşi, în Vechiul Testament se făcea deosebirea între aceste semne (simboluri) ale prezenţei lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi, de aceea interdicţia amin­tită ţintea tocmai eliminarea acestei confuzii. Fără o astfel de normă, s-ar fi ajuns la pierderea conştiinţei existenţei unui Dumnezeu personal, deosebit de lume, transcendent şi, în final, la căderea în panteism.

Simbolurile Vechiului Testament sunt o anticipare a icoanelor, dar acestea din urmă nu sunt nici idol, întrucât pe de o parte păstrează distincţia dintre natură (ca semn ales şi palpabil al lucrării lui Dumnezeu) şi Dumnezeu (evitând astfel idolatria), dar nici simple simboluri, pentru că nu atestă doar prezenţa lui Dumnezeu, ci ele sunt repre­zentarea lui Dumnezeu Însuşi devenit ipostasul personal al firii umane, fără să se identifice cu această fire sau să Se confunde cu ea [Ibidem, p. 93].

Prezenţa icoanelor in biserică reprezintă deci afirmarea credinţei ortodoxe a realităţii Întrupării Fiului lui Dum­nezeu, întrucât Acesta luând faţă omenească o înveşni­ceşte prin înviere, făcând-o mediu de comunicare a slavei dumnezeieşti [Ibidem, p. 119]. Mai mult, reprezentarea prin icoană a Domnului Hristos justifică şi cinstirea icoanelor Maicii Domnului şi ale Sfinţilor, întrucât în ei străluceşte Hristos,…în ei s-a imprimat chipul lui Hristos…, ele reprezintă pe cei ce sunt locaşuri pnevmatizate ale lui Hristos, a cărui umanitate e desăvârşit pnemvatizată prin Duhul Sfânt, unit prin fiinţă cu ipostasul acestei umanităţi [Ibidem, pp. 90-91].

Pictura bisericească s-a dovedit a fi unul din pilonii de rezistenţă şi de păstrare a dreptei credinţe: Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor s-a păstrat unitatea credinţei, acestea fiind, prin identita­tea lor în toate timpurile, frânele care au ţinut cuvântul în matca Tradiţiei pornite de la Apostoli [Ibidem, p. 96].

Cu alte cuvinte, icoana reflectă Ortodoxia pe deplin, exhaustiv, cu maximă profunzime şi întindere [Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 136].