Misiunea Bisericii Ortodoxe și provocările sale interne (VI)

Lect. Dr. Ciprian Iulian TOROCZKAI

 

6. Superstiția și obscurantismul liturgico-teologic. Este absolut necesar ca membrii Bisericii Ortodoxe să-și păstreze „igiena credinței” (A. Pleșu), iar prin această ex­presie înțelegem adevărul revelat al Evangheliei, păstrat și transmis prin Sfânta Tradiție. Căderea în superstiție a reprezentat însă, din păcate, una dintre cele mai mari ispite la adresa creștinismului, în special de factură populară. Mircea Eliade (1997:207) vorbise, în acest sens, despre o „religiozitate cosmică”, un fond păgân ce supraviețuiește latent în diverse părți ale lumii, inclusiv în creștinismul răsăritean. Acesta face ca, în viața litur­gică a comunităților sau persoanelor, să identificăm de-a lungul timpului manifestări care, deși sunt ținute la „rang de seamă”, ele să se situeze în afara credinței autentice ortodoxe. Pot fi date multe exemple, dar în continuare ne vom referi doar la câteva ce vizează Taina Sfântului Maslu. (Recurgerea la această Sfântă Taină nu este una întâmplătoare: poate că ea exprimă în cel mai înalt grad caracterul prin excelență misionar al lucrării sacramentale în Ortodoxie.)

Efectele taumaturgico-sacramentale ale Maslului vizează atât partea văzută (trupul), cât și cea nevăzută (sufletul) a ființei umane. Iată așadar dublul efect al un­gerii cu untdelemn a celui bolnav: vindecarea trupească şi iertarea păcatelor. Desigur, nu toţi credincioşii bolnavi se vindecă prin Maslu. Efectul tainei depinde, în primul rând, de tăria credinţei celui ce o primeşte. Mântuitorul n-a făcut minuni în părţile Nazaretului, din cauza necre­dinţei lor (Marcu 6, 1; 5-6), iar celor pe care i-a vindecat le-a zis: „Fie vouă după credinţa voastră” (Matei 9, 22, 29; 15, 28; 8, 10, etc.). Bineînţeles, este la fel de dificil şi să circumscrie efectele binecuvântate ale Tainei Maslului doar asupra părţii trupeşti sau sufleteşti a credinciosului, întrucât omul posedă o structură psiho-somatică unitară.

Există unele practici privitoare la Taina Sfântului Maslu ce provoacă o reacție pastoral-teologică. Astfel, un prim aspect îl prezintă problema „Maslului de obște”, adică săsăvârșirea Tainei pentru un grup mai mare de credincioși. Într-adevăr, posibila explicare a acestui ritual ține de convingerea că, în urma păcatului strămoșesc, ni­meni nu este absolut sănătos (chiar dacă aparențele ar lăsa să se înțeleagă aceasta). Fiecare om este marcat de păcat și de urmările sale, ceea ce nu face ca Maslul „de obște” să fie superfluu. Pe de altă parte însă, eficacitatea Tainei depinde de modul în care ea este săvârşită, în mod corect sau incorect, şi de aceea preotul trebuie să aibă tăria de a rezista ispitelor de a „folcloriza” ritualul Maslului sau să răspundă pozitiv la solicitările credincioşilor (în sensul că cel care plăteşte acela şi dictează…) aflaţi în căutare de mijloace „senzaţionale” de vindecare. Mai mult decât atât, Maslul trebuie privit în relația sa strânsă cu celelalte Taine, și în special cu Pocăința și Euharistia. De aceea, Maslul nu trebuie să înlocuiască celelalte Taine, decăzând într-un ritual magic ce acționează vindicativ independent de starea trupească, psihică și morală a credinciosului. Cu alte cuvinte, Maslul nu este o replică dată unor descântece sau acte magico-vrăjitoreşti, la fel cum preotul nu este un înlocuitor autorizat al vraciului sau descântătorului (Detalii la N. Necula 2001:405-407).

Nu negăm roadele pe care le aduce Maslul de obşte, pe toate planurile, în viaţa celor ce alcătuiesc comunitatea eclezială, atrăgând în acelaşi timp atenţia ca această prac­tică a Bisericii să nu devină fără sens, să nu se îndepărteze de semnificaţia şi funcţia pe care a precizat-o Sfântul Iacov: „Săvârşirea Maslului de obşte este, fără îndoială, un lucru bun, un mijloc de pastoraţie, o cale de a-i aduce şi a-i ţine pe credincioşi legaţi de biserică şi o lucrare de a ieşi în întâmpinarea şi rezolvarea nevoilor spirituale ale lor. În această privinţă ar fi de dorit însă să se păstreze caracterul şi destinaţia slujbei de lucrare tămăduitoare şi sfinţitoare şi de a nu o transforma în mijloc de rezolvare a tuturor problemelor şi greutăţilor vieţii, de împlinire a oricăror dorinţe, substituind alte taine, ierurgii şi lucrări sfinţitoare, banalizând-o şi coborând-o la nivelul unei simple dezlegări sau rugăciuni” (Ibid. p. 407).

Mai amintim și că, cu această ocazie, în unele locuri se obişnuieşte să fie aduse piese de lenjerie ale anumitor bol­navi, credincioşi care nu pot veni în acel moment la slujbă sau ale altora care nici măcar nu cred în eficienţa celor ce se săvârşesc în biserică. Se crede că aceste piese de lenjerie (sau ale obiecte) binecuvântate şi unse cu untdelemn sfinţit, uti­lizate de persoanele vizate, vor aduce acestora sănătate sau le vor împlini ale trebuinţe, iar în cazul celor necredincioşi, aceste haine vor face ca respectivele persoane să se apropie de Dumnezeu. De multe ori aceste piese de lenjerie sunt aduse spre ungere pentru scopuri care nu au nimic comun cu ceea ce Biserica învaţă că se împlineşte prin Taina Maslului. Drept urmare, au sau nu efectul scontat rugăciunile rostite peste hainele persoanelor vizate şi ungerea cu untdelemn a acestor haine? (Discuție la A. Manolache 2004:145)

Răspunsul ar trebui să țină cont de aceste două aspect: pe de o parte, este adevărat că, după Întrupare, materia a reprimit capacitatea de a fi mijloc de transmitere a harului lui Dumnezeu, aşa cum mai ştim, fie din Sfânta Scriptură (F.Ap. 19, 12), fie din alte monumente ale Sfintei Tradiţii, că atingerea unor obiecte ale Apostolilor sau a unor sfinţi le aducea uneori credincioşilor vindecarea de boli; pe de altă parte însă, acest fapt nu este nici pe departe sinonim cu „obiceiul” de a aduce hainele unor credincioşi sau ne­credincioşi pentru a fi binecuvântate şi unse, cu speranţa că respectivelor persoane li se vor împlini dorinţele – vindecarea fiind doar una dintre aceste dorinţe – în chip automat, pur şi simplu pe baza dorinţelor lor sau a celor din jurul lor, deci la distanţă. Fără a fi vorba de o negare a puterii binecuvântării, a posibilităţii de transmitere a harului prin materie sau a posibilităţii lui Dumnezeu de a săvârşi minuni, nu putem uita, în acelaşi timp, că nici o Sfântă Taină nu poate fi administrată în absenţa (sau fără liberul consimţământ) al primitorului; apoi, în ca­drul Maslului, singura materie purtătoare a harului este untdelemnul sfinţit cu care trebuie uns direct cel bolnav, nu hainele acestuia (şi mai ales în lipsa celui pentru care se săvârşeşte Taina).

Într-un fel, modul de gândire ce stă la baza Maslului „de obște” se regăsește și la baza ritualului Maslului „la hotar”. Săvârşit în unele zone din Biserica Ortodoxă Română cu ocazia anumitor momente semnificative din timpul anului, legate mai ales de ciclul agricol (sfinţirea holdelor la Rusalii), Maslul „la hotar” este una dintre rânduielile liturgice care extinde Maslul de la credincioși la întreg mediul înconjurător. Se poate vorbi astfel de o înnoire a omului şi a zidirii în Hristos în cadrul slujbelor bisericeşti – inclusiv a Maslului –, de o „metamorfoză sacramentală” (mitr. Ioannis Zizioulas 1999:11-16) ce trimite la vindecarea omului şi a lumii într-un alt înţeles decât cel obişnuit. În fapt, este însă o slujbă-hibrid ce se depărtează și mai mult decât Maslul „de obște” de sensul primar al textului din Iacov 5, 14-15. De aceea slujba aceasta trebuie privită cu mare reticență.

De-a dreptul periculoasă este o practică necanonică privitoare la Taina Sfântului Maslu: „deschisul Cărţii”. Recursul la vrăjitoare s-a generalizat în zilele noastre ne­permis de mult, demonstrând ignoranţa unor preoţi, cât şi nevoia unor credincioşi de a apela nu la riturile Bisericii, ci la practici vrăjitoreşti (neglijând astfel mesajul biblic al episodului cu regele Saul, vezi I Regi cap. 28). Credincioșii aceștia înseamnă că nu cunosc valoarea și sensul Tainelor, ceea ce, în ultimă instanță, atrage atenția tot asupra lipsei de catehizare a preotului. Pentru acești „credincioși” momentul „deschiderii cărții” reprezintă chiar „punctul culminant” al slujbei Maslului (deşi „deschisul cărţii” nu are loc exclusiv la Maslu), restul aproape nemaicontând pentru ei. Dar, după cum am arătat, altul este sensul misti­co-sacramental al Maslului – unul mult mai profund decât cel sugerat de practica necanonică a „deschisului Cărții” ... Acest obicei este așadar unul de natură superstiţioasă, necunoscut de tradiţia şi de practica noastră bisericească, motiv pentru care trebuie înlăturat cu desăvârşire (fiind ceva cu totul nedemn de această Taină şi de săvârşitorii conştienţi ai lucrurilor sfinte).

În final ne referim pe scurt și la aspectele misionare pe care le implică Taina Maslului. Din punctul de vedere al misiunii interne, trebuie subliniat caracterul prin excelență comunitar al Tainei Sfântului Maslu. Astăzi ne este mult mai dificil să intuim caracterul prin excelență comunitar pe care l-a avut în istoria Bisericii Maslul. Acest aspect se reflecta în chiar modul în care se săvârșea Taina: după unele mărturii, Maslul era săvârșit într-un paraclis parti­cular de către șapte preoți în șapte zile consecutive! Chiar dacă este posibil ca această amplă rânduială să nu fi fost generalizată, ceea ce rămâne demn de interes pentru noi este prezența comunității alături de cel bolnav un timp cât mai îndelungat. Este o realitate că omul contemporan evită „să dea ochii” cu suferința. Azilele sunt din ce în ce mai pline de oameni bătrâni și suferinzi, priviți ca un „balast” chiar și de către cei mai apropiați din familie, cu atât mai mult de către ceilalți membri ai parohiei. De aici revine și responsabilitatea preotului de a le reaminti credincioșilor responsabilitatea lor ca „mădulare ale Trupului lui Hris­tos” – Biserica, față de toți ceilalți și, mai ales, față de cei bolnavi. În textul de la Iacov cap. 5, ver. 14 sunt amintiți acei presbiteri care trebuie să fie chemați la cel bolnav. După unii autori, aceștia nu erau toți hirotoniți, în timp ce alți teologi ortodocși sunt de o opinie contrară. Indiferent care ar fi fost situația, rămâne o cerință stringentă ca în­treaga Biserică să se adune în jurul celui aflat în suferință (de unde accentul pus pe co-slujirea preoților cu laicii).

O ultimă chestiune abordată se referă la caracterul mi­sionar al Tainei Sfântului Maslu. Astfel, pe de o parte, ca și în celalte Taine ale Bisericii, Botezul reprezintă condiția indispensabilă pentru ca cineva să poată accede la ele (I. Foundoulis 2008:265-266) – deci heterodocșii nu pot lua parte la Taina Maslului. Pe de altă parte însă, prin însăși ca­racterul său, Taina Maslului îi apropie pe creștinii ortodocși cel mai mult de semenii lor, indiferent de confesiunea lor, și aceasta pentru că vorbim despre reflectarea însăși a misiunii Bisericii, care încă de la începutul ei însoțea predicarea și răspândirea Evangheliei cu vindecarea de boli și izgonirea demonilor. Drept urmare, a fi aproape de cei bolnavi dintre ortodocși poate constitui prilejul unei mai strânse apropieri și de ceilalți din jur care nu sunt ortodocși, mai ales că într-o situație dificilă cunoașterea lui Dumnezeu poate căpăta alte dimensiuni. (A se vedea întreaga argumentație la P. Meyendorff 2011:93-94).

În concluzie, nu pot exista membrii ai comunității ecleziale angajați deplin și conștient în misiune decât dacă aceștia exprimă autentica învățătură evanghelică și se împărtășesc în mod deplin și conștient de harul ce izvorăște din lucrarea sacramental-harismatică a Bisericii Ortodoxe.

Bibliografie (selectiv): Andrei Pleșu, „Igiena credinței”, în Dilema Veche, nr. 674, 19-25 ianuarie 2017 (http://dile­maveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/igiena-credintei); Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ed. a II-a, Humani­tas, București, 1997; Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001; Anca Manolache, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004; Ioannis Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, trad. Caliopie Papacioc, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999; Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice, vol. 1, trad. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2008; Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, trad. Cezar Login, Renașterea, Cluj-Napoca, 2011.