PĂRINTELE NICOLAE GREBENEA DIN RĂȘINARI

Pr. Academician
MIRCEA PĂCURARIU

Consider că, pe lângă marii teologi pe care i-am pre­zentat până acum în paginile ziarului „Telegraful Român”, trebuie să punem în lumină și suferințele unor smeriți preoți de parohie, mai ales că au cunoscut atât calvarul închisorilor antonesciene, cât și comuniste, timp de peste două decenii.

Încep cu Părintele Nicolae Grebenea, originar din Rășinari, născut la 25 octombrie 1905, în casa unui oier care umblase ani în șir cu turma sa de oi prin Țara Ro­mânească și Dobrogea. Strămoșii săi erau aromâni, din Grebena (azi în Macedonia), de unde și numele, refugiați în Transilvania din cauza opresiunii islamo-otomane în secolele XVII-XVIII.

A făcut școala primară confesională din Rășinari, apoi Școala Normală „Andrei Șaguna” din Sibiu (cu diferență de liceu și de bacalaureat). Între anii 1926 și 1930 a urmat Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu; câțiva ani mai târziu a dat examene de diferență la Facultatea de Teolo­gie din Cernăuți, care i-a conferit licența în 1940. A fost profesor de religie în Lupeni și Petroșani, apoi în Bicazul Ardelean (pe atunci în județul Ciuc). În 1934-1935 și-a făcut stagiul militar la Școala de Infanterie din Ploiești, obținând gradul de sublocotenent. Mitropolitul Nicolae Bălan l-a hirotonit diacon în septembrie 1939, după ce se căsătorise cu o tânără din Ploiești.

Din nefericire, tânărul profesor a luat contact cu mișcarea legionară încă din 1936, devenind unul dintre cei mai de seamă susținători ai ei. De pildă, a format o organizație legionară și „Frăția de cruce”, în care intrau tineri din județul Ciuc. Așa se face că, în timpul „dictaturii regale” a lui Carol al II-lea, a fost arestat și întemnițat într-un lagăr din Vaslui (septembrie 1938-Paștile anului 1939). După scurt timp, a fost concentrat și trimis, cu Regimentul 3 Grăniceri, pe granița de vest a țării.

Anul 1940 a adus noi schimbări în istoria României. Pe lângă pierderea Basarabiei, a Bucovinei, a sudului Dobro­gei și a Transilvaniei de nord-est, la 6 septembrie a avut loc abdicarea regelui Carol al II-lea și formarea unui nou guvern, legionar-antonescian, în frunte cu generalul Ion Antonescu, prim-ministru. În această conjunctură, Nicolae Grebenea a fost numit secretar al organizației legionare din județul Bacău; de fapt, a fost mult timp adevăratul „șef al județului”, în absența titularului.

În această calitate, a vizitat numeroase întreprinderi industriale, a impus români în posturile de conducere, a suprimat salariile exagerate ale unor directori, a acordat ajutoare unor familii sărace. Toate acestea s-au încheiat în mod tragic pentru Părintele Grebenea, după „rebeliunea legionară” din 21-23 ianuarie 1941, de când s-a instituit „dictatura antonesciană”. Un timp a rămas în Bacău, dar apoi a fost arestat, a reușit să evadeze și s-a refugiat la Iași, dar la 12 februarie 1942 a fost arestat din nou de poliția de acolo. Au urmat anchete la Iași, dar mai ales la București, apoi un proces la Tribunalul Militar din București, care l-a condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A fost mutat apoi în închisoarea de la Aiud, împreună cu alți legionari, mai ales elevi și studenți.

Toți cei închiși în timpul lui Ion Antonescu au sperat că vor fi eliberați după schimbările care au loc la 23 august 1944. Așteptarea le-a fost zadarnică, deși regele Mihai semnase un decret pentru eliberarea legionarilor și a comuniștilor din închisori. Așa se face că Părintele Grebenea, împreună cu „camarazi” captivi, a mai rămas în închisorile comuniste încă 20 de ani, mai ales la Aiud, un timp la minele de la Baia Sprie și Nistru.

Din fericire pentru cei care doresc să cunoască trage­dia din închisorile comuniste, Părintele Grebenea a scris o lucrare memorialistică, „Amintiri din întuneric”, cu peste 500 de pagini, care a apărut în două ediții, ultima la București în anul 2000. Pe lângă descrierea propriilor suferințe, Părintele Grebenea prezintă zeci de medalioane ale mai multor oameni de cultură, profesori unversitari, avocați, medici, arhitecți, preoți, profesori de teologie, ofițeri, pe care i-a cunoscut în închisorile prin care a trecut.

După eliberare – la 28 iulie 1964 – și-a revăzut rudele din Sibiu, Rășinari și Drăgășani, inclusiv soția și fiica, studentă la Facultatea de Farmacie și care nici nu-l vă­zuse până atunci. Mitropolitul Nicolae Colan, fostul său profesor, l-a numit preot pe seama Parohiei Spini (azi Lunca Târnavei), cu filia Șona, lângă Blaj; a fost hiroto­nit de arhiereul pensionar Teodor Scorobeț. A fost bine-primit de credincioși, slujea și predica mereu, se ocupa cu catehizarea copiilor, era în bune relații cu toți preoții din Protopopiatul Târnăveni. Dar, uneori, era chemat la Securitatea din Alba Iulia, apoi era vizitat acasă de ofițeri de Securitate, deci era urmărit mereu de cântăreții lui sau de unii consilieri parohiali.

După nouă ani de persecuție a făcut marea greșeală de a se muta în Moldova, ca să fie mai aproape de fiica sa, stabilită în Iași. Mitropolia din Iași i-a oferit o parohie să­racă, Vlădiceni, cu filia Dârloaia, situată între Piatra Neamț și Roman. Din nefericire era urmărit și acolo de organele de Securitate din Piatra Neamț, Roman și București, cu anchete și percheziții în apartamentul său din Piatra Neamț. Iar la 1 martie 1977 a fost pensionat forțat în urma unei ședințe la Protopopiatul Piatra Neamț, la care mulți preoți au fost obligați să ia cuvântul și să-l acuze de neloialitate față de Statul socialist. Părintele a rămas în Piatra Neamț, dar mai mult a stat cu fiica sa în Iași; era urmărit și acum de Securitate și chiar evitat de către colegii săi de preoție, care se temeau să nu aibă neplăceri.

Suferințele Părintelui Grebenea s-au sfârșit chiar în Decembrie 1989, odată cu schimbările politice care au avut loc în țara noastră. Dacă a trăit timp de 22 de ani în „întuneric”, Dumnezeu i-a dăruit Părintelui Grebenea „lungime de zile”, trăind la Piatra Neamț și la Iași până în primăvara anului 2006, la venerabila vârstă de o sută de ani. Abia de acum se va bucura de „odihna” de care nu a avut parte pe pământ.