Curtea Europeană a Drepturilor Omului și aspectele „bătăliei” Coaliției pentru Familie

Dezbaterile europene cu privire la căsătoriile între persoane de acelaşi sex au evoluat în ultimele de­cenii. Până în momentul de faţă un număr de 18 ţări şi-au modificat legislaţia în acest sens, acest proces fiind de fapt în desfăşurare în diferite părţi ale continentului în diverse faze, de la dezbatere publică şi până la faza de adoptare parlamentară. Trebuie să spunem că în Europa situaţia a evoluat rapid şi în feluri contrastante. În ultimul deceniu s-a observat o dublă mişcare, pe de o parte o mişcare de legalizare a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în partea Occidentală a Europei, iar pe de altă parte de întărire a prevederilor privind căsătoria heterosexuală, doar între un bărbat şi o femeie, în Răsăritul Europei, unde putem vorbi chiar de o constituţionalizare a acestei instituţii în sensul pomenit mai sus [George Puppinck, Same Sex Unions and the ECHR, p. 1]. Rezultatul este cel al unui continent divizat pe această problemă. Reglementarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex este prezentată ca o chestiune de egalitate şi ne-discriminare, deci ca o problemă ce intră în sfera drepturilor omului.

Consiliul Europei, al cărui rol este acela de a garanta şi de a promova respectul pentru drepturile omului pe continent, este principalul avocat în dezbatere. În 2010, principalele foruri ale Consiliului Europei au fost orien­tate în direcţia extinderii principiului non-discriminării pe baza orientării sexuale la nivelul tuturor domeniilor. La 31 martie 2010, Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea CM (2010) 5, reco­mandând statelor membre să adopte măsuri împotriva discriminării bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. La 29 aprilie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1728 (2010) privind „Discriminarea bazată pe orientarea sexuală şi identitatea de gen”, promovând aceleaşi măsuri ca Recomandarea CM (2010) 5. Niciunul dintre aceste documente nu cerea statelor să legalizeze căsătoriile între persoane de acelaşi sex, dar acordau în schimb suport explicit legalizării parteneriatului civil. La 24 iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a publicat decizia în cauza Schalk şi Kopf vs. Austria, ară­tând, pentru prima dată, că relaţia stabilă între parteneri de acelaşi sex cade sub incidenţa noţiunii de „viaţă de familie” (nerămânând doar în sfera vieţii private), la fel ca relaţia dintre cuplul format din parteneri de sex diferit (§94). Prin aceasta se garantează egalitatea de tratament prin mijloace ce ţin de principiul nediscriminării cu privire la viaţa de familie.

Căsătoria între persoane de acelaşi sex: nu există un drept prevăzut în acest sens

În ultimii ani, 18 state europene au legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi sex.

În același context, alte 13 state europene au constitu­ţionalizat definiţia căsătoriei ca fiind realizată între un bărbat şi o femeie şi ca fiind monogamă. Situaţia aceasta este întâlnită în: Belarus (art. 32), Bulgaria (art. 46), Croaţia (art. 62), Ungaria (art. L.1), Letonia (art. 110), Lituania (art. 38), Moldova (art. 48.2), Muntenegru (art. 71), Polonia (art. 18), Serbia (art. 62), Slovacia (art. 41), Ucraina (art. 51). Reglementările cele mai recente în ma­terie constituţională sunt cele din Ungaria (2012), Croaţia (2013), Slovacia (2014) şi Macedonia (unde la 20 ianuarie 2015 Parlamentul a adoptat un amendament constituţional cu 72 de voturi pentru şi 4 împotrivă). Aceste ultime ţări menţionate au dorit prin reglementările constituţionale să prevină introducerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex pe cale legislativă sau prin jurisprudenţă. De aceea, definiţia căsătoriei vorbeşte despre „legătura unică dintre un bărbat şi o femeie” (Slovacia), în loc de a garanta simplu pentru bărbaţi şi femei dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 12), a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 16), a Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 23). Formulările din aceste documente au permis Curţii Constituţionale Spaniole, pe baza deciziei din cauza Schalk şi Kopf vs. Austria, să arate că prin formularea de „bărbat şi femeie” [Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi femeii, art. 23.2 ICCPR] indică doar deţinătorii dreptului de a se căsători şi nu implică faptul că această căsătorie trebuie în mod obligatoriu să fie realizată între un bărbat şi o femeie [Decizia Curţii Consti­tuţionale din Spania din 6 noiembrie 2010, Nr. 198/2012].

În chestiunea căsătoriei, divergenţele existente la ni­velul ţărilor europene a determinat Curtea să pornească de la evoluţia interpretării Convenţiei, recunoscând lipsa oricărui drept pentru încheierea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Celelalte instituţii ale Consiliului Europei au urmat îndeaproape această evoluţie.

În decizia Schalk şi Kopf vs Austria din 2010 s-ar putea crede că instanţa a pregătit de fapt calea spre recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Este de reţinut faptul că Curtea a acceptat aplicarea art. 12 al Convenţiei în ciuda faptului că aplicanţii nu erau bărbat şi femeie, asta în contextul în care prevederile articolului 12 al Convenţiei [Art. 12 – Dreptul la că­sătorie: Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.] ar putea fi interpretate în această direcţie şi astfel să nu fie exclusă căsătoria între doi bărbaţi şi două femei (§54-55).

Aplicarea principiilor generale în speţă

Conform articolului 12, Curtea reaminteşte că „bărbatul şi femeia” au dreptul de a se căsători. Conform versiunii engleze, „men and women (...) have the right to marry”. Versiunea franceză este formulată astfel: „l’homme et la femme ont le droit de se marier”. De asemenea, articolul 12 prevede dreptul de a întemeia o familie.

Curtea a recunoscut astfel că articolul 12 garantează bărbatului şi femeii dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. De aceea, ţinând cont de articolul 9 al Cartei, Curtea nu va mai considera că dreptul la căsătorie consa­crat în articolul 12 trebuie în toate cazurile să fie limitat la căsătoria între persoane de sex opus. În consecinţă, nu se poate afirma că articolul 12 nu este aplicabil în speţă. Totuşi, în starea actuală a lucrurilor, problema referitoare la autorizarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex rămâne a fi reglementată prin legi naţionale de Statele Contractante (§61). Totodată, Curtea observă: căsătoria are conotaţii sociale şi culturale profund înrădăcinate, care pot să difere considerabil de la o societate la alta. Curtea reiterează că nu trebuie să se grăbească să înlocuiască propria apreciere celei a autorităţilor naţionale, care sunt mai bine plasate să dea apreciere şi să răspundă necesi­tăţilor societăţii (§62).

Curtea a concluzionat că statele rămân a fi libere, în temeiul articolului 12 al Convenţiei, precum şi în teme­iul articolului 14 combinat cu articolul 8, să limiteze accesul la căsătorie la cuplurile de sex opus. Cu toate că reclamanţii par să invoce că, dacă statul decide să ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative de recunoaştere, el este obligat să confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă denumire, care să corespundă căsăto­riei din toate punctele de vedere. Curtea nu este convinsă de acest argument. Ea consideră că, dimpotrivă, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile alternative de recunoaştere (§108).