Pictura pe sticlă din Ţara Făgăraşului

Pr. Alexandru SOCACIU

Patrimoniul cultural-bisericesc al Țării Făgărașului nu este descoperit la adevărata lui valoare. Acum 300 de ani „efortul brâncovenesc” şi „cel șagunian” de a pune în valoare priceperea românilor transilvăneni a fost unul considerabil, în epoca habsburgică. Acest lucru obligă generaţiile actuale măcar la un minim efort de valorificare a ceea ce s-a reuşit acum trei secole, aceasta şi pentru că se simte nevoia unui apostolat din ce în ce mai prezent într-o societate măcinată de influenţe străine neamului, culturii şi religiozităţii româneşti.

Ce-i lipsește patrimonului cultural-bisericesc făgărășean? O monografie a școlilor înființate de parohiile ortodoxe, o monografie dedicată patrimoniului făgărășean al icoanelor pe sticlă și, nu în ultimul rând, o monografie a parohiilor și comunităților ortodoxe făgărăşene. Pe lângă toate acestea, Țării Făgărașului îi lipsește personalitatea istoric-bise­ricească, pusă în valoare de Sfântul Constantin Brânco­veanu, dusă mai departe de Sfântul Andrei Șaguna și, din nefericire, trecută sub colbul uitării de generațiile recente.

Muzeul de istorie din Alba Iulia se laudă zilele acestea cu cel mai important patrimoniu bisericesc, compus din icoane pe sticlă, obiecte bisericești vechi și un număr im­presionant de mare de cărți de cult, tipărite în secolele XVI, XVII și XVIII. Recent, un anonim făgărășean, fost coșar al Țării Făgărașului, a fost declarat cetățean de onoare al Făgărașului. Motivul: cel mai cunoscut colecționar de icoa­ne pe sticlă din țara noastră. Făgărășenii cunosc faptul că, pe la colțuri – cum suntem învățați noi românii–, vestitul colecționar recupera icoanele vechi pe sticlă din podurile bisericilor a căror hornuri le curăța, în schimbul unor sume modice. Azi, cetățean de onoare al Făgărașului, cu un patrimoniu incomensurabil. Cu siguranță, nu el este de vină, ci ignoranța, goana după câștig rapid și fără efort etc.

Despre o adevărată școală de pictură pe sticlă nu poate fi vorba în Țara Făgărașului, cu excepția școlii de iconari organizată pe lângă Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, eminamente monahală, dar la care au învăţat şi laici din zona Făgăraşului. Au mai existat, în schimb, atelierele de pictură pe lângă iconarii făgărășeni consacraţi de-a lungul timpului, ateliere precum cele de la Arpașu de Sus, Avrig, Ucea de Sus, Porumbacu, Cârțișoara, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Cincu, Comăna de Sus, Făgăraș.

Condiţiile apariţiei icoanelor pe sticlă în Ţara Făgăraşului – glăjăriile

Apariţia şi dezvoltarea glăjăriilor au reprezentat condiţii favorabile naşterii şi evoluţiei icoanelor pe sticlă. Glăjă­riile făgărășene, sau atelierele de producerea sticlei, sunt primele glăjării atestate documentar în Transilvania, con­form studiilor istoricilor dr. Herbert Hoffmann și S. Takats [Apud Iuliana Dancu, Dumitru Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 15].

Glăjăriile atestate documentar în Țara Făgărașului sunt: 1541? – Arpașu de Sus, 1602 – Făgăraș – Gabriel Bethlen, principele transilvan, 1614 – Tălmaciu, 1625 – Porumbacu de Sus, 1738 – Cârțișoara, 1750-1800 – Ucea de Sus, 1892 – Avrig.

Din 21 de glăjării atestate documentar în Transilvania, șapte și-au desfășurat activitatea în Țara Făgărașului.

Iconari făgărășeni cunoscuți cu numele

Nu există documente care să facă referire la originea picturii pe sticlă în Ardeal, și nici în Țara Făgărașului. Fiind un meşteşug eminamente popular, nimeni nu s-a gândit că ar deveni utilă o istorizare a meșteșugului po­pular al icoanelor pe sticlă, fenomen istoric regăsit și în alte meșteșuguri populare, cum ar fi țesătoria, broderia, cojocăria sau pielăria.

Ioan Pop (1794?–1870) este primul iconar făgărășean cunoscut cu numele, care, prin înteraga sa creaţie, a influ­enţat hotărâtor această artă în Ţara Făgăraşului şi care este considerat drept cel mai valoros pictor de icoane pe sticlă din Transilvania. Unii cercetători l-au considerat originar din zona satului Nicula, cert este că numele este apropiat satului făgărășean Lisa, el fiind cel mult ucenic al vreunui meșter popular niculean, deși și această afirmație este probabilă.

În zona Țării Oltului s-au găsit mai multe icoane pe sticlă, pictate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, care, din punct de vedere stilistic, se apropie foarte mult de arta iconarilor din Şcheii Braşovului, şi care s-au găsit pe un areal cuprins între Făgăraş şi Rupea. Absenţa icoanelor realizate după 1850, în această zonă, poate fi pusă în legătură cu o posibilă mutare a artiştior în Braşov. Localizarea acestui centru poate fi satul Comăna de Sus, unde a existat o glăjărie.

O cercetare serioasă în ceea ce privește icoanele pe sticlă din Țara Făgărașului a întreprins Dumitru și Juliana Dancu, care afirmă fără echivoc faptul că „aici pictura pe sticlă dobân­deşte expresia cea mai românească ca spirit şi formă, culminând în opera celor doi mari pictori populari, Moga şi Ţim­forea” [Iuliana Dancu, Dumitru Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 68].

Cercetătorii sus-amintiți vorbesc de mai multe generații de pictori pe sticlă:

                    Iona Popp Moldovan (1744-1869), originar din Nicula, se stabilește la finele sec. XVIII în satul Galați, în 1808 se mută în Făgăraș și din 1818 se stabilește în Șcheii Brașovului;

                    Savu Pop pictează pe la 1821;

                    Nicolae Grecu, sec. XIX, originar din Arpașu de Sus;

                    Irimie Ion Pop din Făgăraș, cu icoane datate în 1841 și 1845

                    Ion Pop de la Făgăraș, cu icoane semnate și datate între 1834 și 1865;

                    Ioan Pop din Făgăraș cu icoane datate și semnate între 1852-1861;

                    Tămaș și soția, originari din Nicula, stabilit în Galați și apoi în Făgăraș;

                    Petru Tămaș (1921), fiul lui Tămaș;

                    Ana Tămaș, căsătorită Deji, fiica lui Tămaș, care mai picta pe la 1934;

                    Linteș, originar din Făgăraș, stabilit în Bihor, pic­tează pe la 1895;

                    Savu Moga (1816-1899) din Arpașu de Sus;

                    Ion (Ianoș) Purcariu din Oprea-Cârțișoara, sfârșitul sec. XVIII, început de sec. XIX;

                    Matei Purcariu, zis Țîmforea (1836-1906) tot din Oprea-Cârțișoara, fiul lui Ion;

                    Ion Purcărui (1869), tot din Oprea-Cârțișoara, fiul lui Matei, icoană datată 1900;

                    Gheorghe Furnică – atestat în comuna Mateiaş, jud. Braşov, icoană datată 1875 [Ibidem, p. 135-136.]

O cercetare organizată în Făgăraş, mai precis în satul Drăguş, a fost desfăşurată la sfârşitul anilor ’30, de către Institutul Social Român (sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti). O statistică a Lenei Constante [Lena Constante, Pictura pe sticlă în satul Drăguş, în „Artă şi tehnică grafică”, Buletinul Imprimeriilor Statului, caietul 6, decembrie 1938 – martie 1939] prezintă date istorice de o importanţă deosebită pen­tru înţelegerea unui aspect religios privind viaţa cotidiană a ţăranului român transilvănean din prima jumătate a sec. XX. Potrivit acesteia, în satul Drăguş, în 285 de case s-au numărat: 845 icoane tipărite, 689 icoane pe sticlă, 49 icoane tipărite cu rama pictată pe sticlă şi doar 7 icoane pe lemn, în total 1590 de icoane diverse, în medie două icoane la o casă.

Matematic, din suma acestor icoane 43,4% o reprezintă icoanele pe sticlă, ceea ce reprezintă, atât prin număr, cât şi prin procent, o evidentă frecvenţă a acestui tip de icoană în respectiva comunitate, care, probabil, era asemănătoare cu alte localităţi rurale făgărăşene. Pentru drăguşeni icoana era considerată şi o „podoabă a casei”, iar atunci când se spărgea, icoanele fiind sfinţite, cioburile se aruncau în fântână. Lena Constante atribuie aceste icoane şcolii de la Braşov, lui Savu Moga, Petru Tămaş şi fam. Deji din zona Făgăraş, lui Matei Ţîmforea din Cârţişoara, lui Fain Gherghel din Nicula şi lui Ion Pop [Ibidem, p. 71-73].

Şcoala de pictură pe sticlă de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Această şcoală s-a format târziu, în jurul anilor 1958, când monahul Timotei Tohăneanu întreprinde o cercetare a zonei mănăstirii brâncoveneşti de la poalele nordice a Munţilor Făgăraş – mai precis satele Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Drăguş, Lisa, Viştea, Arpaş, Cârţişoara ş.a. căutând icoane vechi pe sticlă şi lemn, meşteri populari şi meşteşuguri tradiţionale.

După ce reuşeşte să adune mai multe exemplare unice din satele făgărăşene, Arhimandritul Timotei organizează mai multe expoziţii cu icoane pe sticlă, prima la Braşov în august 1970, iar cea de-a doua la Bucureşti, în martie 1973. Acest lucru va face Mănăstirea mai cunoscută, bucurându-se de foarte mulţi vizitatori [Arhim. Timotei Tohăneanu, Pictura pe siclă, Editura Centrul Mitropolitan Sibiu, 1987, p. 23].

Acest flux de turişti, dar şi dorinţa de a reînvia meşte­şugul icoanelor pe sticlă, îl va determina pe arhimandritul Timotei să pună bazele unui atelier de pictură a icoanelor pe sticlă. Datorită aptitudinilor personale, dar şi dorinţei de a contribui la prestigiul mănăstirii făgărăşene, ieromonahul Gheorghe Morar, cu numele de călugărie Calinic, născut în 1943, devine cel mai bun ucenic al iniţiatorului ateli­erului de icoane. „Sârguinţa şi îndemânarea în mânuirea penelului, calităţile de colorist şi de armonist al culorii”, sunt cuvinte cu care îl aprecia arhimandritul Timotei pe ieromonahul Calinic.

La fel de promiţător a devenit şi ierodiaconul Ieronim Coldea, râvnitor în ucenicia pe care o face în arta populară a picturii pe sticlă.

Stilul arhimandritului Timotei se poate caracteriza în trei linii principale:

1. păstrează firescul iconăritului popular transilvănean;

2. pune accent pe istoria noastră naţională, reînviind chipuri de martiri, domnitori şi voievozi români;

3. inserează bucăţi vii de culoare şi desen valorificând folclorul zonal făgărăşean.

Toate acestea vin să confirme ceea ce spunea marele istoric Nicolae Iorga: „toate acestea formează încă o deosebire între icoanele româneşti, pe de o parte, şi cele greceşti sau ruseşti, pe de altă parte” [Nicolae Iorga, Icoana Românească, 1933].

O icoană ce a adus arhimandritului Timotei Tohă­neanu un renume naţional, a fost icoana: Sfântul Ştefan cel Mare şi braşovenii: ilustrul domnitor este zugrăvit într-un moment în care încurajează relaţiile de schimb dintre Moldova şi Transilvania. Lucrarea i-a adus auto­rului, între alte distincţii, premiul I şi titlul de laureat al festivalului naţional „Cântarea României”, la ediţia din 1981-1983.

Atelierul de pictură de la Mănăstirea de la Sâmbăta de sus dăinuie şi astăzi, unde coordonator este ucenicul arhi­mandritului Timotei, Ieroschimonahul Calinic. Un venit sigur al mănăstirii făgărăşene o reprezintă şi valorificarea icoanelor realizate pe sticlă, vechiul meşteşug popular devenind nu doar un accesoriu de casă al românilor şi occidentalilor care i-au contact cu Mănăstirea, ci un bun de lux, mai ales că icoanele pe sticlă realizate în ultimii ani au împrumutat tehnici moderne ale icoanelor pe lemn, cum ar fi culorile tehnologice (spre deosebire de cele tra­diţionale sau populare), foiţele de aur, calitatea superioară a sticlei (spre deosebire de sticla anilor 1800, mult mai rigidă, cutată sau ondulată şi neregulată) etc.