„Pătratul negru” pictat de Malevici sau „icoana neînrămată a timpului meu”

Constantin ITTU, cercetător ştiinţific

Un comentariu cu privire la „Pătratul negru” al lui Malevici se dovedește o misiune destul de anevoioasă. Este mai dificil decât orice demers hermeneutic, întrucât scopul lui a fost să creeze o pictură „a-logică”. Aceas­ta nu înseamnă însă o imagine total lipsită de sens, ci mai curând o imagine care se plasează [...] dincolo de sens [Victor Ieronim Stoichiță, Scurtă istorie a umbrei, București, Humanitas, 2008, p. 229].

În lumina celor de mai sus, pe bună dreptate s-au întrebat istoricii de artă dacă pătratul negru este o formă care derivă din forma tabloului, cu alte cuvinte, din limitele pânzei? Sau, din contră, obiectul iconic, numit „tablou”, este cel care produce, din interiorul său, pătratul negru? Ca să-l analizăm, trebuie să-l descriem, fie și rezumativ: Pătratul negru, supranumit de Kazimir Severinovici Malevici (Kiev 1878 – 1935 Leningrad/Sank Petersburg) Icoana neîn­rămată a timpului meu, tinde spre atingerea neutralității absolute. Suprafața neagră, executată în întregime fără urme de pensulă, este imaculată și unitară. Factura funda­lului, în schimb, de un alb cu o nuanță spre crem, este ușor neregulată, creând efectul încrustării albului în negru, în timp ce pătratul pare să se ridice în aer, dezlipindu-se de materia albă. De fapt, există trei exemplare ale Pătratului negru – din anii 1915, 1924, respectiv 1929 – toate acestea fiind diferite unele de altele, în sensul că niciunul dintre ele nu este unul corect geometric, laturile fiind inegale. În toate aceste lucrări, Kazimir Malevici nesocotește intenționat legea gravitației, deoarece noțiunile de sus și jos au fost înlăturate, grație odihnei dinamice, astfel că, la diferite expoziții, aceleași tablouri au fost agățate în poziții schimbate [De ce e genial „Pătratul negru” al lui Malevici (I), în „Pandora’s”, 18 aprilie 2012 (http:// pandoras.realitatea.net/arte-popcult/de-ce-e-genial-pa­tratul-negru-al-lui-malevici-partea-i-25595.html accesat 12. 04. 2017)].

Opere de artă de acest gen produc, cel puțin la o primă percepție, aproape un șoc vizual, în situația în care se simte parcă o presiune a simplității, asemenea unui tavan coborât prea jos. Avem de-a face cu aparentă lipsă de perspectivă, care însă ne obligă să privim în noi înșine, iar rezultatul acestui demers interior este sentimenul de pace [Arhim. Daniil Oltean, Malevici: o lume nouă, în „Centrul de Studii Interdisciplinare Sf. Ioan Damaschin”, 18 iulie 2010

(http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index. php?option=com_content&view=article&id=72:malevi ci-o-lume-nou&catid=34 accesat 13. 04. 2017)].

Pentru un artist ca Malevici, pătratul este experimentul imaterialității pure, punctul final al artei și, în același timp, punctul de plecare a ceva nou [Liana Tugearu, Pătrat alb și dans în întuneric, în „România Literară”, 13, 6–12. 04. 2007 (http://www.romlit.ro/ptrat_alb_i_dans_n_ntuneric accesat 13. 04. 2017)]. În schimb, pentru fenomenologia teologică, pătratul este echivalentul tăcerii, ca punct de plecare spre vorbire, spre cuvânt și, prin acesta, spre Cu­vântul Întrupat [Forrest Clingrman, Book Profile: „Hand to Hand”, în „Journal for Cultural and Religious Theory”, vol. 6, nr. 1, December 2004, pp. 133-138, la p. 136]. O fenomenologie teologică dispusă, în aceste circumstanțe, la un demers (în)spre teologia culturii, în care se operează cu dualități de genul trup-suflet, vedere-cuvânt, vorbire-tăcere, dar în care vizibilul și invizibilul, sunetul și tăcerea nu sunt complet separate [Jean-Louis Chrétien, Hand to Hand: Listening to the Work of Art, translated by Stephen E. Lewis, Fordham University Press, 2003, p. 31]. Astfel, pătratul, ca experiment al imaterialității pure, ca final a ceva până azi prezent și, în același timp, punct de plecare a ceva nou, devine, în coordonatele filosofiei creștine, „locul” unde zero este egal cu infinitul. Infinit care, în termenii lui Nicolaus Cusanus, cuprinde totul, neexistând nimic opus, contrar acestuia, fiind concomitent maximum și minimum, coincidența perfectă a tuturor contrariilor – punct inițial spre ascensiunea mistică [Thomas Merton, Mistici creștini și maeștri Zen, vol. 1, traducere din engleză de Irina Marin, Maria-Alina Manolescu și Petruța-Oana Năiduț, București, Humanitas, 2003, p. 50, n. 1].

Mai mult, același Pătrat negru – despre care Malevici a scris într-o scrisoare că resprezintă embrionul a tot ceea ce poate fi generat [Stoichiță, op. cit., p. 231; cf. Sieg über die Sonne. Aspekte Russischer Kunst zu Beginn des 20. Jahrhunderts [catalog de expoziție], Schriften der Akademie der Künste, Berlin, 1983, p. 49] – ne invită să reflectăm, tot prin intermediul teologiei culturii, la relația dintre obiectul picturii și capacitățile noastre de a auzi/ asculta tăcerea prezentă în creația artistică. Cel care nu-și poate auzi – și, prin acesta, nu-și poate analiza – tăcerea personală (împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru – Luca 17, 21), nu poate recepta mesajul tăcut al unei opere de artă, mesaj tăcut care este elementul principal de legătură al acesteia cu sacrul [Chrétien, op. cit., p. 57]. Iată-ne, astfel, în drumul spre ceresc, urmând o cale aparte, una care, pe de o parte, vine în completarea celei religios-spirituale, dată de trăirea duhovnicească, iar pe de alta, în întâmpinarea celei metafizice, rezultantă a gândirii abstracte.