Troițele din Mărginimea Sibiului

Fiind din aceeaşi generaţie cu autorul acestei cărţi, am trăit la fel ca şi el, la Sibiu, încă din anii copilăriei, bucuria de a fi fost drumeţ, aproape în fiecare sfârşit de săptămână şi în aproape fiecare anotimp, prin împrejurimile atât de pitoreşti ale oraşului şi mai de­parte, pe drumurile care leagă între ele aşezările ţinutului. Îmi amintesc cât de des urcam Dealul Guşteriţei, de unde puteai cuprinde într-o privire întreg oraşul, ochiul putând străbate fără oprelişti, până dincolo de colinele împădurite, către crestele înzăpezite ale Făgăraşilor sau ale Cindrelului. Era ca o ispită de a porni la drum, şi nu era loc către care să nu găseşti cărări lesne de străbătut cu pasul, sub umbra pădurii şi cu însoţirea vioaie a unui pârâu, din care să-ţi poţi potoli setea. Plăcerii de a hoinări în voie, şi aparent fără rost, a copilăriei i-a urmat cutezanţa de a răspunde provocărilor primei tinereţi, cu ţinte tot mai greu de atins şi probe de orientare pe teren şi de rezistenţă în parcurgerea altor trasee, mai dificile şi mai lungi. Cu trecerea anilor, colindările prin natură au dobândit un sens mai profund, legat de căutări în orizontul istoriei acestor locuri, nemaifi­ind doar simple prilejuri de evadare din forfota oraşului, ci şi iscoditoare peregrinări prin vremuri, veritabile întoarceri în timp, pe care le puteau mijloci vizitele în satele de sub munte ori de pe cursul bătrânelor râuri, locuiri străvechi, în care viaţa pulsa încă într-un ritm ancestral.

Este şi sentimentul pe care-l transmite cartea de faţă, acela că te afli în mers, căutând ori descoperind din în­tâmplare semne care-ţi ghidează deplasarea şi te conduc, segment de drum după segment de drum, spre o destinaţie. Călăuze către înţelegerea tradiţiilor creştineşti, pe care le-au cultivat dintotdeauna obştile româneşti din acest ţinut, crucile şi troiţele marchează un traseu spiritual pe care autorul ne îndeamnă să-l parcurgem, reconstituindu-l şi însemnându-l în conştiinţă ca pe o hartă a identităţii noastre.

A ales zona Mărginimii Sibi­ului pentru a ne invita la o atare experienţă, dar putea la fel de bine să ne propună să pornim pe cale prin ţinutul Secaşelor sau în părţile dinspre Olt sau în lungul văii Hârtibaciului sau pe Târnave, şi peste tot ne-ar fi în­tâmpinat aceleaşi repere, la fel ca tot atâtea şanse de regăsire în noi înşine a drumului rătăcit.

Reproducând în esenţă şi aproape invariabil tema icono­grafică a Răstignirii, uneori şi pe cea a Botezului Mântuitoru­lui în Iordan, troiţele implan­tează, din loc în loc, oriunde i-ar purta pe oameni paşii pe parcursul unei zile obişnuite: acasă, pe uliţe, la fântână, pe hotarul satului dinspre câmp ori pe şoseaua către Sibiu, tot atâtea imagini ale Ierusalimului şi tot atâtea evocări ale Bisericii Sfântului Mormânt şi a Învierii Domnului. Umblând cu cre­dinţă şi evlavie faţă de Dumnezeu, orice pas ar face omul nu-i în felul acesta decât un altul adăugat celor prin care acesta îşi împlineşte cuvenitul pelerinaj către Ţara Sfântă.

În cele optsprezece localităţi româneşti mărginene, de la poalele Cindrelului, Adrian Stoia a identificat şi a descris cu stăruinţă aproape patru sute de asemenea troiţe şi cru­ci, o parte dintre ele vestigii rămase din secolele trecute, însă cele mai multe fiind plantate în zilele noastre, ca să le înlocuiască, de bună seamă, pe cele mistuite de vreme. Din nefericire, cele mai vechi troiţe, fiind totodată şi cele mai preţioase, prin calitatea artistică a imaginilor care le decorează, datorată măiestriei celor mai de seamă zugravi transilvăneni din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, parte dintre ei originari din satele Mărginimii ori doar legaţi sufleteşte de locuitorii acestora (Popa Ioan Grigorievici, Oprea din Răşinari, Vasile Munteanu din Sălişte, Ioan din Poiana, Nicolae din Ludoş, Dimitrie Dimitriu), poartă nu doar rănile provocate de timp, ci şi pe acelea, încă mai dureroase, pricinuite din ignoranţa ori din iresponsabili­tatea intervenţiilor de înnoire cu orice preţ, de care se fac vinovaţi unii preoţi sau enoriaşi.

Lucrarea domnului Adrian Stoia reprezintă din acest punct de vedere şi un semnal de alarmă şi un strigăt de ajutor, dar şi o mărturie documentară preţioasă, în per­spectiva sumbră a iminentei distrugeri a troiţelor pictate. Pentru că practic nicăieri, în perioada ultimului secol, nu s-a înregistrat măcar vreo singură acţiune de recuperare, prin restaurări ştiinţifice, a icoanelor zugrăvite pe crucile din lemn sau din piatră, cu excepţia doar a celor două sau trei piese extrase din locurile pentru care au fost clădite şi mutate în anii din urmă în perimetrul Muzeului Astra din Sibiu.

Lect. Dr. Ioan Ovidiu ABRUDAN

„Ideea elaborării acestei lucrări s-a crista­lizat în timpul deselor călătorii efectuate în Mărginimea Sibiului, urcând spre plaiurile Poienii Soarelui (la Șanta), la zidurile fortificației dacice de la Tilișca sau pe dealurile Tilișcăi, Sibie­lului, Tălmaciului etc.

În fiecare dintre aceste localități am fotografiat mai vechile sau mai noile troițe, ctitorite de oamenii locului sau de autorități.

Denumirea monumentului de cult adoptată astăzi sub termenul generic de „troiță” desem­nează atât crucea în sine (din lemn, piatră sau metal), cât și întregul ansamblu (construcția care o adăpostește). Persoanele potente financiar au dorit astfel să aducă mulțumire divinității, să comemoreze în acest fel memoria străbunilor sau, pur și simplu, au simțit nevoia de protecție acordată de Cruce.

Troițele au fost amplasate în diferite locuri: la hotarul localităților sau la marginea terenului agricol, în progadia bisericilor sau în apropierea locuinţelor ctitorilor, în nişe prevăzute în zidul caselor sau la porţi, la poduri, izvoare sau fântâni, la răscruci de drumuri, oriunde credinţa populară considera că locul poate fi bântuit de spirite şi forţe negative. Îngrijirea și întreținerea lor a căzut în seama familiilor celor care le-au ctitorit, a bisericii parohiale sau a noilor locatari mutați între timp în proximitatea monumentului de cult.

Edificate acum câteva secole ca simple cruci din piatră sau din lemn, majoritatea troițele ctitorite în Mărginimea Sibiului se constituie astăzi, arhitectu­ral, sub forma unor mici construcții (ediculare sau capelare), din lemn sau din piatră. Cele zidite sunt compuse din patru pereți sau doar stâlpi de colț, cu deschideri protejate de grilaje din lemn sau metal, iar deasupra, cu un acoperișîn patru sau mai multe ape, cu învelitoare ceramică, din tablă sau, mai rar, din material lemnos. Cele din lemn sunt compuse din stâlpii plasați la cele patru colțuri, încastrați în placa de ciment, cu gard de protecție pe toate laturile și cu acoperișul, de obicei, piramidal, cu învelitoare ceramică sau metalică.

(…) Deși unele dintre acestea au fost cuprinse în cercetările înaintașilor noștri (publicate sau rămase în stadiu de manuscris), am constatat că puțină lume are cunoștință de existența unui număr atât de mare de troițe. În cele 18 localități pe care le-am cuprins în studiu, am reușit să identificăm un număr de aproximativ 390 de troițe. În urma discuțiilor cu localnicii, am remarcat adeseori fap­tul că multe dintre acestea au rămas necunoscute până și lor. Desigur, numeroase monumente au fost ridicate în ultimele decenii prin grija credincioșilor. Avem convingerea că unele au rămas nedescope­rite de noi. Motivul este simplu – teritoriul întins al Mărginimii, desfășurat pe o suprafață mare de teren: munți, dealuri, fânețe sau înălțimi. Pe de altă parte, aproape în fiecare an sunt construite noi monumente. Tocmai din acest motiv, repertoriul rămâne deschis cercetărilor viitoare.”

Dr. Adrian STOIA