Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

marți, 13 septembrie 2016

A dăruit Mitropolitul Antim Ivireanu un tipar clandestin Bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului?


Întrebarea noastră este sugerată de un document aflat în arhiva istorică din Muzeul Primei Școli, un document din 1722 septembrie 1, constând dintr-o scrisoare a mitropolitului muntean Daniil, adresată tocmai fostului elev al lui Antim Ivireanul, protopopului Radu Tempea din Șchei, prin care atenționa că „popa Sava tipograful ne-au arătat o scrisoare de la molitva ta, întru care scrie pentru meșteșugul tiparului care iaste la popa Ivan de la Făgăraș, pus de Dionisie acolo, cum că ai sili în tot chipul cu multe făgăduințe și prin priatini ți l-au făgăduit cum că-l va da”. Este vorba de un tipar clandestin păstrat de fostul dascăl din Șchei, de dascălul Ivan de la Făgăraș, aflat la acea dată în Muntenia. Ca urmare, mitropolitul Daniil cere categoric „să iei acel meșteșug așa pecetluit de Dionisie …să ni-l trimiți. Popei Ivan – se precizează în continuare în scrisoare – i-am scris că așa socotim că va sili și el, iar pentru episcopul Damaschin, ce au zis că nu-i iaste acolea, că are datorie la Dionisie, cât pentru aceasta dă va avea zapis să-l trimiță aicea... căci tipografia nu a fost aici a lui Antim, nici a lui Dionisie, ci a fost a Domnului (n.n., Brâncoveanu) și a țării și a Mitropoliei și pentru toate acestea pune nevoința să le scoateți și să ni le trimiteți...”. (Arhiva muzeului, Fond „Documente”/ 1 septembrie 1722.)
Citind printre rânduri din document, trebuie să înșelegem că Ivan Făgărășanu primise acest tipar prin îngăduința Mitropolitului Antim Ivireanul pentru a sluji cauza românilor ortodocși din Transilvania. Nu știm ce cărți s-au tipărit cu acest tipar, dar știm că în Șcheii Brașovului în această perioadă apăruseră „clandestin” Calendarele almanah ale dascălului Petcu Șoanu, care au fost interzise de autorități în condițiile în care fusese desființată și Mitropolia Ardealului, subordonând episcopia transilvăneană Karlovițului sârbesc. Atunci a fost interzisă și vechea tipografie din Șcheii Brașovului, în care se tipăriseră calendarele lui Petcu Șoanu. Acest dascăl, hirotonit pentru biserica din Șchei în 14 decembrie 1735, avea să slujească biserica până în 31 mai 1741, când moare, timp în care servea și dăscălia în cadrul școlii din Șchei, unde Ioan Făgărășanu fusese dascăl.
În anul 1737 îl găsim pe Ioan Făgărășanu la Episcopia Râmnicului și în calitate de eclesiarh este trimis de episcopul Climent pentru a sfătui pe românii din Șchei să reziste în fața presiunilor făcute de „Uniație”.
La Academia Română se păstrează un manuscris al lui Ioan Făgărășanu (ms.1159), un „Miscelaneu” terminat în 24 decembrie 1705, care, în cele 580 de pagini, cuprinde și un „Cuvânt funebru”, precum și cunoscuta scriere a lui Grigore Țamblac „Viața lui Vasile cel Nou”, cu mențiunea din subtitlu „Cuvânt de folos celor ce vor citi”, precum și un text din Sfântul Efrem Sirul. O însemnare marginală confirmă prezența manuscrisului în Șcheii Brașovului în 1812, aparținând dascălului șecheian Vasile Nergeș, care a condus școala din Șchei mai mult de 20 de ani, fiind cunoscut sub porecla de „dascălul Lacâhe”.
Apelând la cronicile oficiale ale Brașovului, aflăm alte mărturii, care ne conving de prezența acestui tipar în Șchei.
„1731 – scria cronicarul contemporan, protopopul Radu Tempea II din Șchei – au început a face tipografie Petcu Soanu, dascălul, lucrul, care el nu văzuse nicăiri şi au tipărit nişte calendare în care au pus nişte lucruri a zodiilor, cine când se va naşte cum va fi, care izvod l-au luat de la popa Statie”. (Arhiva muzeului, C.V. 40, f. 60 v.)
Mărturii în plus ne oferă cronicarul german Thomas Tartler, şi el contemporan dascălului şcheian:”Papa Valah… a învăţat să toarne litere latine în matrice de cum arată proba. Nu prea sunt acurate, de aceea rămâne la literele româneşti, astfel dacă litera ar fi mai acurată, d. Sauler şi-ar fi primenit toată tipografia sa prin acest popă”. (Quellen zur Geschichte der Stadt Brasso, 1886-1926, vol. V, p. 227)
Într-un alt pasaj, cronica germană-braşoveană ne oferă amănunte privind tehnologia tipăririi: „un preot valah, cu numele de Petre, aici în Şchei, fără nici o îndrumare, a început să facă tipografie şi să taie litere în plumb, însă nu în mod obişnuit, ci foarte scurt, deoarece le-a lipit pe o scândură şi aşa a tipărit calendarul valah fără ajutorul presei, ci numai cu un vălătuh, deşi acesta e un fel anevoios de tipărit şi întârzietor: totuşi se vede că el era invenţios. El, cel dintâi a tipărit un calendar român pe 3 coale şi vinde exemplarul cu 60 den(ari). După aceea a început să toarne litere, învăţându-l puţin Michael Helzdorfer de la Sauler de aici. A turnat şi litere latineşti care însă nu sunt destul de acurate”.(Ibidem)
Mărturiile de cronică, aparţinând anilor 1731, 1737 şi 1739, confirmă mai puţin conţinutul acestor calendare şi mai mult apreciază ineditul acestei realizări, pentru ca „fără nici o îndrumare, lucru care el nu văzuse, confecţionându-şi un tipar, a editat în mai mulţi ani calendare româneşti”.
Păstrat doar în 2 exemplare, la Academie, ambele cu menţiunea, pe foaia de titlu, a anului 1733, s-a considerat că Petcu Şoanu a tipărit un singur număr, apreciindu-se acest an ca primul an al apariţiei calendarelor româneşti. Or, citit cu atenţie, titlul lasă să se înţeleagă cu uşurinţă că exemplarul din 1733 este o reeditare: „Calendari, acumu românescu, alcătuitu de pre cel sârbescu. Aşezatu-s-au pe limba rumânească ca întru 100 de ani să slujească, ca şi celu slavonescu, întru acestu chipu au fostu, fiind de un mare strologu, la Kievu scosu de un mare muscalu, sau talmacit într-acest chip, precum acum s-au izvoditu. Și precum în izvod am aflatu acumu, în straba noao (s.n.) s-au datu în Braşov, 1733 fev. 20)”. Reproducând foaia de titlu, Emil Micu („Tipografia lui Petcu Șoanul din Șcheii Brașovului și primele calendare în limba română”, în „Cumidava”, an. IV, Brașov, 1970, p. 470) dovedeşte că exemplarul din 1733 nu este primul număr, nu numai pentru că la acest an tipărea „în stamba noua”, dar Radu Tempea, contemporan evenimentelor, îi menţionează apariţia în anul 1731, iar cronicarul german Tartler, de asemenea contemporan, remarcă apariţia sa şi în anii 1733, respectiv, 1739. Deci nouă ani s-au editat aceste calendare în Șcheii Brașovului.
După cum mărturiseşte Petcu Şoanu, a folosit ca izvor un text adus din Rusia. Cronicarul german atribuie procurarea lui de către „popa Statie”, adică Eustatie Grid, protopopul bisericii din Şchei (tatăl grămăticului Dimitrie Eustatievici), care adusese de la Elisaveta Petrovna a Rusiei „un crug de cărţi”, aflate şi azi în Şcheii Braşovului.
Confruntarea textelor de epocă permite istoricului Mircea Tomescu (Calendarele românești, 1733-1830, București, Editura Academiei, 1957, p. 95) să stabilească ca izvor al calendarelor lui Petcu Şoanu” O tipăritură kieviană, care la rândul său era o adaptare după una occidentală, având în conţinut o serie de texte astrologice şi hronologice, în care sunt menţionate date istorice importante din trecutul omenirii, ca invenţia prafului de puşcă, a tiparului” etc. Faptele nu erau cu totul noi, căci cu jumătate de secol înainte, dascălul Costea din Şchei îşi scrise Gromovnicul său, în care includea informaţii similare. (Vasile Oltean, Prima școală românească din Șcheii Brașovului, Brașov, 2013, p. 93.)
Cu siguranţă că Petcu Şoanu, editând în mai mulţi ani calendare, a folosit mai multe izvoare ruseşti, faptă înlesnită, desigur, de protopopul Eustatie Grid, care a fost de mai multe ori la curtea împărătesei Elisaveta Petrovna, când fiul său, Dimitrie Eustatievici, studia la Academia din Kiev, bucurându-se de protecţia împărătesei. Ori, în acel timp circula, la Moscova, Calendarul tipărit în anul 1710, care conţinea sfaturi de sănătate şi boală. De asemenea, circula calendarul rusesc tipărit în anul 1709, din care Petcu Şoanu ia mai ales informaţiile despre „singerare”, „despre boli”. Nu este exclus ca Petcu Şoanu să fi folosit şi calendarele lui Petru cel Mare al Rusiei, intitulate Prognesticon (Mircea Tomescu, op. cit, p. 32), traduse în anul 1698 la Târgovişte din porunca lui Constantin Brâncoveanu.
Bineînţeles că, la început, această nouă iniţiativă a surprins şi, ca atare, în anul 1772, autorităţile locale, nemulţumite de interesul pe care-l stârneau calendarele în popor, au emis, prin decret semnat de Maria Tereza, dispoziţie de sechestrare a cărţilor scrise sub forma unor specii de cronologie, în valahă, calendare date la lumină în Şchei (Gavril Ștrempel, Copiști de manuscrise românești până la 1800, p. 136-137). Probabil că aceasta este cauza rarităţii lor (doar două exemplare la Academie). Aceasta nu înseamnă că nu s-au bucurat de popularitate în epocă, ci dimpotrivă. Ca dovadă sunt numeroasele copii răspândite în toate regiunile ţării. Dintre acestea, menţionăm:
a) Manuscrisul 5454 din Biblioteca Academiei Române, un miscelaneu, constând din 188 file, copiat între anii 1754 şi 1762, de ieromonahul Pahomie, stareţul mânăstirilor Lapos (Bacău), care, alături de calendarul lui Petcu Şoanu, conţine un Gromovnic, un Trepetnic de sămne omeneşti şi o Pascalie.
b) Manuscrisul 3561 din aceeaşi Bibliotecă, constând din 78 f., scris în anul 1773 de dascălul Marcu Romanescu, „fiindu dascălul sau învăţător de copii în satul Brebului, în proţăşulu Poganiciului, fecioru alu preotului Erei Alexie de la sudu Gorjiu de Sus, de pe apa Jiului Romanaescu”. Manuscrisul a circulat şi în Banat, fiind donat Bibliotecii Academiei Române de către Emilian Micu din Vlaicovăţ Banat.
c) Manuscrisul 4655 din Biblioteca Academiei Române constând din 73 f. , tot un miscelaneu, care cuprinde, alături de calendarul din 1733 a lui Petcu Şoanu şi un Gromovnic, un Trepetnic, o Pascalie, o Pravilă de învăţătura năravului şi diverse însemnări, fiind copiat în anul 1786 de către Gavril Galer în Cernăuţi.
d) Manuscrisul I. 2. din Biblioteca „Nicolae Bălcescu” din Iaşi, conţinând 63 f., este copiat în anul 1764 de Mihail Lupşor, cuprinzând, alături de calendarul braşovean, un Gromovnic, Leacuri, Molitvă de friguri.
e) Manuscrisul 1845 din Biblioteca Academiei Române, copiat în anul 1798 de Miron Toachi din Suceava, a fost dăruit Academiei de către Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei în anul 1894.
f) Manuscrisul 2379 din Biblioteca Academiei Române, conţine 86 f., copiat pentru Mosu Ioan Popa, căpitan de mazili, în anul 1810, de către Iordachi Savu, conţinând, de asemenea, şi alte texte între care Întrebarea înţeleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir, Istoria poamelor, Istoria di un părinte şi di ai săi, Istoria di un Domn şi di o slugă, di un bărbat şi di o muiere, şi Pilda di un crai. A aparţinut lui N. Istrati din Rotopăneşti.
g) Manuscrisul 2124 din Biblioteca Academiei Române, este copiat în anul 1796, „în zilile prealuminatului domnu Ţării Moldavascoi, Io Alixandru Ioan Calimach Vodă, la Leat 1796 şi acest calindar – se spune în însemnarea autografă – este a dumnealui coconului Neculai, fiind dumneaei, cocoanei Elenii Sturdza, paharnic”.
h) Manuscrisul 3742 din Biblioteca Academiei Române, copiat în anul 1835 de Alexie Erimia din Banat.
i) Manuscrisul 11 din Biblioteca Academiei Română, filiala Cluj-Napoca, copiat între anii 1733 și 1783 de Mihail Arsenie, gramatic, provenit de la „logofătul George de la Curci”.
j) Manuscrisul V. 15 din Biblioteca „Nicolae Bălcescu” a Universităţii din Iaşi, copiat în 3 noiembrie 1775.
Aceste manuscrise, cât şi altele, au contribuit la lărgirea orizontului cultural al unei categorii de oameni, răspândind cunoştinţele utile pentru această perioadă istorică. Prin conţinutul lor au avut şi o importantă funcţie formativă.
O impresionantă informație privind legăturile pe care marele ierarh, Sfântul de azi, Antim Ivireanu le avea cu românii din Șchei, ne-o oferă protopopul Șcheian Teodor Baran, înscriind la 1710 pe filele unui manuscris inedit „Izvod românesc cu praznice” (ms. 462, aflat în Șchei), următoarea mărturisire: „1708. În vremile ceste de acu, fiind domn Țării Rumânești Io Costantin Voevod, iar în partea de loc a Râmnicului, care iaste Olt, fiind episcope Antim Ivireanul (și vlădică Kir Teodosie) și poftind Sfinția Sa (n.n. Antim Ivireanu) ca să ție școală de învățătură pentru pomană (s.n.) a adus pe dascălul Ivan Făgărășanul, aflându-se dascăli foarte buni (sic!) să fie Sfinției Sale dascăl pentru învățatura școlii Sfinții Sale – mai nainte încă învățând dumnealui copii în școală la Câmpulung, învățând și noi Teodor snă (fiu) pop Florea (n.n. Baran) i (și) Radu snă pop Radu (n.n. Tempea) ot Brașov și altele, deci, mergând dumnealui (Ivan Făgărășanu) la Râmnic – 1708 iunie dni 24, de care lucru și noi dorind ca să afle la sfânta biserica noastră a Brașovului, slujba praznicelor de peste an, românește și Octoihul, am mers și noi la Râmnic și am învățat slujba văscreseniei cu canoane cu tot românește și iar ne-am apucat a învăța la slujbele praznicelor de peste an și am învățat până la slujba Sfântului Mucenic Dimitrie – iar pristăvindu-se (murind) Kir Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei…1709 febr. 21, au mutat în scaunul Mitropoliei Țării Rumânești pre părintele Kir Antim (Ivireanul) să fie mitropolit Țării Rumânești – după aceia poftind iar Sfinția sa și mai mult cu îndemnarea orășanilor Câmpulungului, s-au dus iar dumnealui, dascălul Ivan aici în orașul Câmpulungului în școala domnească (s.n.) să învețe de pomană copii, iar cu toată purtarea de grije și cheltuiala părintelui Kir Antim (Ivireanul), mitropolitul Ungrovlahiei (sic!), așijderea iarăși noi cei ziși mai sus fiind merși acasă la Brașov, 1709 iun. 15 iarăși ne-am întors în Câmpulung și am învățat de unde lăsasem, până la sfârșit, cu cheltuială a părinților noștri și întru pomana Sfinției Sale, Părintele Kir Antim, mitropolitul Țării Românești – neplătind învățătura noastră nimeni, nimic–și mai mult întru iubirea ostenelii dumisale, dascălului nostrum Ivan snă Stâncă Cristea de la Făgăraș…pis (am scris) văliat 1710 mai 17”.
Deosebita mărturisire ne îngăduie să descifrăm realități necunoscute:
l. O „Școală de pomană” (gratuită), înființată de Sfântul Martir Antim Ivireanul la Râmnicu Vâlcea în anul 1705, pentru care aduce din școala domnească de la Câmpulung Muscel „ca dascăli foarte buni”, pe Ivan Făgărășanul, care „mainte încă învățând copii la școala de la Câmpulung”.
2. O a doua „școală de pomană” este înființată tot de marele ierarh, Sfântul Martir Antim Ivireanul la Câmpulung în anul 1708, tocmai în anul în care avea să fie acceptat de voievodul Costantin Brâncoveanu ca mitropolit al Țării Românești, iar dascăl este tot Ivan Făgărășanul, „cu îndemnarea orășenilor Câmpulungului”, care cu siguranță îl apreciau, având să învețe „de pomană copii, iar (n.n. din nou) cu toată purtarea de grijă și cheltuiala părintelui Chir Antim”.
3. La această „școală de pomană” erau acceptați și elevi ardeleni, care erau pregătiți pentru a putea depăși vremuri tulburi pricinuite de „Uniație”, atât de puternic implantată de autoritățile din Transilvania. Aceștia învățau la Râmnic „slujba vascreseniei cu canoane cu tot rumânește”, iar la Câmpulung „de unde lăsasem, până la sfârșit, neplătind pentru învățătura noastră nimărui nimic” – mărturisea copistul, recunoscând contribuția jertfelnică a marelui ierarh. Între cei care învățau, după cum reiese din însemnarea citată, se număra și Radu Tempea II – viitorul cronicar din Șcheii Brașovului (1691-1742), component al unei familii de protopopi cărturari din Șchei, autor al „Istoriei Sfintei Beseareci a Șcheilor Brașovului” (manuscris de la 1742 păstrat în muzeul școlii), traducător al unui monumental „Tâlc de Evanghelii, după Teofilaht al Bulgarilor (aflat tot în muzeu), dascăl și la școala din Șchei, hirotonit la 1716 de Antim Ivireanu pentru biserica din Șchei. Cel de al doilea elev al școlii muntene, Teodor Baran, autorul însemnării, fiul protopopului Florea Baran din Șchei, care, după absolvirea școlii din Câmpulung funcționează și el ca dascăl al școlii din Șchei, coleg de catedră cu Radu Tempea II și apoi hirotonit de același ierarh, slujind sfânta Biserică din Șchei, copiind vechiul catastif în care se consemnau valorile bisericii (cărți, odoare, obiecte de cult etc). Îndeplinește totodată misiuni diplomatice la curtea voievodului Grigore Ghica al Moldovei, de la care obține hrisov de danie pentru românii din Șchei (12.000 aspri anual). Vechiul catastiv al bisericii ne asigură că Teodor Baran „multe cărți au scris, întorcându-le (n.n. traducându-le) de pe sârbie (n.n. slavă) pre romaine”. Dintre acestea n-am aflat decât manuscrisul prezentat mai sus. Un alt catastif de la 1713 menționează însă „un Minei scris cu mâna de popa Teodor snă pop Florea Baran cu slujba sfinților ce să prăznuiește peste tot anul și al praznicelor”, iar un alt catastif menționează: „părintele Teodor Baran a copiat un Minei cu praznicele rumânește și unul cu alte slujbe, un Octoih și altul pentru săptămână” (pentru amănunte v. Vasile Oltean „Prima școală românească din Șcheii Brașovului”, Ed. Typo Moldova, Iași, 2009, p. 155-165).
4. Însemnarea de mai sus are meritul de a stabili prezența la cele două școli „de pomană”, înființate de Mitropolitul Martir Antim Ivireanul a necunoscutului dascăl Ivan Făgărășanul, fiul negustorului făgărășean Stâncă Cristea. Din 1705, pentru trei ani conduce școala de la Râmnic, unde marele ierarh desfășura o bogată activitate tipografică. După 1708, când ierarhul Antim se stabilește la București, dascălul Ivan Făgărășanul revine la Câmpulung, cu siguranță la îndemnul ierarhului, și conform însemnării, încă se mai găsea acolo la 1710. Nu cunoaștem ce s-a întâmplat apoi, dar documentul din 1 septembrie 1722, consemnat mai sus, constând dintr-o scrisoare a mitropolitului muntean Daniil, adresată lui Radu Tempea, tocmai fostului elev al lui Ivan de la Râmnic și Câmpulung, confirmă pe deplin prezența acestei tiparnițe în Șchei.
Împrejurări fericite fac să descoperim recent „Izvodul” calendarului tipărit în Șchei de Petcu Șoanul cu tiparul dăruit de Mitropolitul Antim Ivireanu. Constând din 70 de pagini, nenumerotate, format 11×18 cm., strânse în 5 caiete nenumerotate, a 8 file (ultimul caiet doar din 4 file), supracopertat în piele, manuscrisul (expus azi în muzeul școlii) se păstrează în condiții destul de bune. După fila de titlu, urmează o cronologie a istoriei lumii (de la potop, de la zidirea monarhiei Babilonului), iar începând cu fila 3 se redau tabele cronologice cu zodiacuri pentru diferite planete („învățătura plantelor”), începând cu planeta Saturn, continuând cu planeta Jupiter (f. 11), Marte (scris Mars, f. 20), Soarele (f. 27), Mercur (f. 41), Luna (f. 48). Începând cu fila 55 se prezintă „altă învățătură”: „Pentru semințe arătare” cu deosebite îndrumări privind cultivarea ogorului. În continuare se oferă „spre știință”: „ce zi și ce ceas stăpânește” fiecare planetă în parte (f. 65), precum și „Arătare pentru ceasurile zilei și a nopții, ce planetă, ce ceas stăpânește și ce putere are” (f. 66), pentru ca în final să se ofere un tabel care permite cititorului „la aceste 6 planete să caute în care ceas, ce-i bine a lucra sau a face și a căuta” (f. 69.). Interesantă este și foaia de titlu, care comportă mici diferențe față de foaia de titlu a calendarului tipărit: „Caliundariu acum întâe rumănesc, așezat de pre cea sărbească pre limbă rumănească pre o sumă de ani, că și cel slovenesc într-acesta chip au fost, fiind de un astrolog la Kiev scos, de un mare dohtor muscal, s-au tălmăcit într-acesta chip, acum izvodit. Și precum am aflat într-acee limbă noao s-au dat în Brașov, fevruar 20, 1733”. Remarcăm în manuscris exprimarea mai greoaie, care avea să fie corectată în textul tipărit. Manuscrisul folosește ca forzaț două file dintr-un text coresian încă neidentificat, acesta făcând obiectul cercetării ulterioare. Mulțumim senatorului Nicolae Vlad Popa, care a creat posibilitatea financiară de achiziționare a acestui manuscris, care ne-a fost adus la muzeu, spre identificare, de o profesoară foarte în vârstă, găzduită la Azilul de bătrâni, și care, din modestie, refuză să-i facem public numele.
Pr. prof. dr. Vasile Oltean

Activitatea Sf. Ierarh Antim Ivireanul în tiparniţa de la Râmnic


Activitatea culturală a gravitat, începând cu secolul al XVIII-lea, în jurul tiparniţei de la Râmnic, unde marii cărturari ai timpului au contribuit din plin, prin cuvintele zămislite, „la strălucita opera de păstrare, de înaintare în frumuseţe a graiului naţional şi unificare a conştiinţelor româneşti” [Dumitru LAZĂR, Costea MARINOIU, Petre MATEIESCU, Catalogul preliminar al colecţiilor de carte veche din judeţul Vâlcea, Rm. Vâlcea, 2001, p. 382]. Împrejurul acesteia s-au format monahi-cărturari, copişti, tipografi, grămătici, care au transcris sau tipărit în slavonă şi, apoi, în româneşte, cărţile fundamentale de cult, scrierile patristice etc., care au circulat nu doar în ţările române, ci în întreaga lume ortodoxă. Prin tot ce s-a realizat aici cu trudă şi migală, prin valorile culturale răsărite, prin eleganţa literelor şi calitatea traducerilor, putem vorbi, pe drept cuvânt, despre o adevărată „capitală a tipografilor”, care s-a plămădit în aşezarea de pe malul bătrânului Alutus, după cum ne încredinţează Nicolae Iorga [Nicolae IORGA, Tipografia la români, în: „Almanahul graficei române”, Craiova, 1930, p. 50]. Este meritul de neuitat al meşterilor tipografi, dar mai ales al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul.
Om de carte, apreciat de contemporani, „egumenul chir Antim de la Snagov”, ales, la 16 martie 1705, episcop al Râmnicului, a înfiinţat aici o tipografie – prima în oraş –, care, cu mici întreruperi, a funcţionat pe lângă scaunul episcopal până aproape de zilele noastre.
Făcută „nu atât din veniturile casei, cât din sudorile feaţei mele” [† Atanasie MIRONESCU, Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului Noului Severin în trecut şi acum, Bucureşti, 1906, p. 91], după cum declara însuşi ierarhul, cu o parte din utilajul românesc şi grecesc folosit la Snagov, tiparniţa a fost instalată în partea de miazăzi a oraşului, sub dealul Capela, unde se mai păstra încă în fiinţă în 1880, sub numele de „casa tipografului”. Aici, „singurul Vlădică de mai multe ori artist” [† FIRMILIAN, mitropolitul Olteniei, 250 de ani de la moartea mitropolitului Ţării Româneşti Antim Ivireanul Cuvânt de pomenire a lui Antim Ivireanul mitropolitul Ţării Româneşti, în: „Mitropolia Olteniei”, an XVIII (1966), nr. 9-10, p. 764 (se va cita MO)], cum îl descrie istoricul bisericesc Nicolae Dobrescu, a tipărit, în mai puţin de trei ani, nouă cărţi, dintre care trei greceşti, trei slavo-române şi trei româneşti, meşter tipograf fiind Mihail Ştefan Iştvanovici, ucenicul său. Apărute în condiţii grafice deosebite, aceste tipărituri se remarcau îndeosebi prin calitatea tipografică şi aspectul grafic interesant, fiind „legate trainic, în piele peste tot, folosind tăblii masive, cu un dichis decorativ, presat cu fier sec, dar cald, dispunând de fileturi şi ştrempeluri specifice” [Costea MARINOIU, Istoria cărţii vâlcene, secolele XVII-XVIII, Craiova, 1981, p. 44].
Considerând că „slăvitul meşteşug al tipografiei să nu fie folosit împotriva Bisericii şi Legii; ci pentru folosul ţării”, „talentatul tipograf […] cărturar cu o largă cultură teologică şi umanistă” [Prof. A. F. NICOLESCU, Prof. Gh. RĂDULESCU, La 275 de ani de la înfiinţarea tipografiei râmnicene: Rm Vâlcea, vechi centru tipografic, în: MO, an. XXXII (1980), nr. 3-6, p. 487] a socotit că este bine ca prima carte scoasă de noua sa tipografie să fie Tomul bucuriei (1705), imprimată cu cheltuiala patriarhului Dositei al Ierusalimului. Apariţia acestei lucrări de dogmatică, în limba greacă, de aproape 800 de pagini, îndreptate împotriva romano-catolicilor, care încercau să dezbine Ortodoxia în Transilvania, îl face pe Gabriel Ştrempel să presupună că a început să fie tipărită înaintea aducerii tipografiei la Râmnic. Sub îndrumarea sa, „episcopia de Râmnic începe să-şi asume o misiune pe care o va exercita multă vreme: «punct» de sprijin pentru ortodocşii români din Transilvania, loc al producerii şi difuzării (dincolo de Carpaţi) al cărţilor atât de necesare” [Dan Horia MAZILU, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Bucureşti, 1999, p. 31; Dumitru LAZĂR, Forţa iradiantă a cărţii vâlcene, în „Studii Vâlcene”, VIII, 2003, p. 383 (se va cita SV)].
În acelaşi an, 1705, a mai tipărit o mică lucrare originală, în limba română, cu profil pastoral-liturgic, cu titlul Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii, necesară duhovnicilor în scaunul spovedaniei. Difuzată tuturor preoţilor, lucrarea menţionează că oamenii s-au depărtat de Dumnezeu şi s-au făcut robi ai păcatului, deoarece sunt inculţi şi neinstruiţi, „pentru că nu iubim să cetim şi să învăţăm carte […] Că omul carele nu ştie carte să citească Sfânta Scriptură şi cărţile beserecii noastre şi sfintele pravile […] să asamână cu dobitoacele cele necuvântăreţe, carele nu ştiu ce face de vreme ce n-au minte”. Cât priveşte duhovnicii, aceştia trebuie să îndeplinească neapărat câteva cerinţe impuse de legile Bisericii: să fie în vârstă, să se bucure de o bună reputaţie, să fie cărturar şi „să priceapă sfintele cărţi şi canoanele” [Dr. Gabriel ŞTREMPEL, Din activitatea lui Antim la Episcopia Râmnicului, în: Episcopia Râmnicului 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003), Rm. Vâlcea, 2005, pp. 319-321].
Aplecat spre o rodnică activitate tipografică, în 1706 a mai publicat două cărţi în limba greacă, purtând titlul: Cuvânt la patima Domnului, lucrarea lui Gheorghe Maiota, şi Cuvânt panegiric la Sfântul Niculae, rostit de Radu, fiul lui Constantin Brâncoveanu, în amintirea lui Preda Brâncoveanu. Probabil în 1707, tipografia de la Râmnic a tipărit traducerea românească a cuvântării lui Gheorghe Maiota, având următorul titlul: Cuvânt la mântuitoarea patimă a Domnului nostru Iisus Hristos. [Niculae ŞERBĂNESCU, Strădanii…, pp. 730-731]
Conştient de misiunea sa printre credincioşii de neam român, care ascultau slujbele în slavonă, ierarhul a scos de sub teascuri şi câteva lucrări menite să ducă la triumful deplin al limbii române în biserică. Pentru început, el a continuat vechea tradiţie de editare a unor cărţi bilingve, cu îndrumările tipiconale, lecturile biblice şi sinaxarul în româneşte, iar cântările şi rugăciunile în slavoneşte. Astfel, în mod deosebit reţin atenţia: Antologhionul (1705), o carte cu slujbele din Mineie, pentru vecernia de sâmbătă seara şi utrenia de duminică, Octoihul mic (1705) şi Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu paraclisul (1706) [Pr. Acad. Mircea PĂCURARIU, Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Sibiu, 2016, p. 98].
Paralel cu acestea, a iniţiat şi tipărirea unor cărţi liturgice numai în româneşte. Astfel, în 1706, a tipărit Evhologhion sau Molitvelnic, în două volume distincte: primul era de fapt un Liturghier (îl va fi cunoscut pe cel tipărit de protopopul Ioan Zoba din Vinţ, din 1687), iar al doilea, Molitvelnicul propriu-zis, ambele reprezentând primele ediţii româneşti în Muntenia.
Tradus tot de Antim după ediţia grecească a lui Nicolae Glykis, editată la Veneţia în 1691 [Mircea PĂCURARIU, Tiparul…, p. 99], Molitvelnicul a rămas cel mai complet din literatura religioasă – păstrat şi reeditat –, cu modificările impuse de scurgerea timpului, până în zilele noastre. [Gabriel ŞTREMPEL, Din activitatea lui Antim…, p. 317] Impresionat de măreţia acestui pionier al limbii vechi româneşti, profesorul Dan Horia Mazilu remarcă faptul că „Antim Ivireanul […] n-a fost un «deschizător de drum» în prefacerea în româneşte a textelor liturgice. El a fost însă, categoric, veritabilul performer în acest plan. Contribuţia lui la desăvârşirea limbajului românesc este covârşitoare”. [Dan Horia MAZILU, Introducere…, p. 178; Prof. Dr. Ioan St. Lazăr, Semnificaţia anilor de păstorire la Râmnic pentru viaţa şi opera Sfântului Antim Ivireanul, în: Episcopia Râmnicului. Prea Sfinţitul Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului la 90 de ani, Rm. Vâlcea, 2004, p. 296]
În felul acesta, tipărirea cărţilor sale a dus la desăvârşirea procesului de românizare a slujbelor bisericeşti şi făurirea unei limbi liturgice folosită până azi. Pe bună dreptate, se poate spune că prin cărţile româneşti date la lumină, începând de la Râmnic, Antim „a pus temelia vechii noastre limbi bisericeşti”. Cu alte cuvinte, el este „adevăratul creator al limbii liturgice româneşti”, pentru că de atunci încoace, textul lor a rămas aproape neschimbat, eliminându-se, în timp, doar anumite cuvinte cu înţeles „regional” sau ieşite din uz [Mircea PĂCURARIU, Episcopia Râmnicului 500 de ani de existenţă 1503-2003, Drobeta Turnu Severin, 2003, pp. 24-25]. Deşi a întreprins o acţiune similară celei iniţiate de mitropolitul Dosoftei, limba folosită de el este superioară faţă de cea a ierarhului moldovean, chiar celei pe care o va folosi mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei peste mai mult de un secol [Mircea PĂCURARIU, Cultura…, p. 135], deoarece el o „dezbracă de topica frazei străine în care o încătuşaseră cărturarii de mai înainte” [Niculae ŞERBĂNESCU, Strădanii…, p. 762]. În patria de adopţie, va ajunge „cu anii, iar mai ales cu o stăruinţă neînduplecată […] să vorbească şi să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor ţării’’, remarca în februarie 1956, Mihail Sadoveanu [Gheorghe PÂRNUŢĂ; Nicolae ANDREI, Istoria cărţii, presei şi tiparului din Oltenia, Craiova, 1994, p. 92, nota 5].
Ceea ce a lăsat posterităţii ne arată că avem în faţă un ierarh înţelept, cu alese însuşiri de păstor, predicator şi cărturar, care n-a cruţat nicio osteneală pentru luminarea credincioşilor săi. Se poate afirma că „între ceilalţi învăţaţi, mulţi, care au făcut gloria «monarhiei culturale brâncoveneşti», hipermitropolitul – cum l-a numit Nicolae Iorga – a fost de departe cea mai preţioasă nestemată în coroana Brâncoveanului” [Dan Horia MAZILU, Introducere…, p. 13]. Prin tiparniţa şi cărţile tipărite la Râmnic, cât şi prin înfiinţarea unei şcoli româneşti, gratuită pentru copii, a înnobilat oraşul, pregătindu-l, într-un timp destul de scurt, să devină în secolul al XVIII-lea „capitală a tipografilor”. Aşa se explică de ce, de sub teascurile tipografiei din Râmnic, au ieşit, până în 1827, 157 de cărţi cunoscute până în prezent [A. F. NICOLESCU, Prof. Gh. RĂDULESCU, La 275 de ani…, p. 487; Dan Horia MAZILU, Introducere…, p. 187. („Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim”, afirma G. Călinescu)].
Activitatea de la Râmnic avea să-l ducă pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericeşti, în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, unde va desfăşura, vreme de peste opt ani, o muncă la fel de prodigioasă, tipărindu-se cu binecuvântarea lui peste 60 de cărţi. Nu este exclus ca el să fi dus instalaţia tipografiei la Târgovişte, deoarece după plecarea sa din oraşul de la poalele dealului Capela, nu se mai găseau aici nici teasc, nici tipograf, care să dea noi tipărituri, după cum susţin cercetătorii. [Barbu TEODORESCU, Circulaţia vechii cărţi bisericeşti – Contribuţii la un catalog cumulativ, în: BOR, an. LXXIX (1961), nr. 1-2, 1961, p. 17].
Pr. Dr. Laurenţiu RĂDOI

Tiparniţe româneşti pentru greci în Moldova

Ne-am propus să desluşim un capitol din ceea ce înseamnă istoria tiparului la români, şi anume să vorbim despre tiparniţele româneşti care au tipărit carte pentru greci.
Dacă am încerca un stadiu al cercetărilor, ne vedem obligaţi să menţionăm ultima cercetare majoră în domeniu, anume volumul dlui Doru Bădără, din 1999, care ne oferă o analiză completă a ceea ce a însemnat evoluţia tiparului la noi, la sfârşit de sec. XVII şi început de secol XVIII [Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Editura Istros, Brăila, 1999 (mulțumim autorului prin a cărui amabilitate ne-a fost pus la dispoziție textul în formă digitală, din care vom cita ca atare)]. Nu putem omite aici amplele şi eruditele cercetări ale academicianului Dan Simonescu († 1993) în domeniul istoriei tiparului, lucrări din al căror conţinut vom cita. Dar sursa principală pentru oricine vrea să întreprindă o cercetare serioasă în chestiunea în cauză, o constituie, indubitabil, celebra colecţie citată deja de noi aici, Bibliografia Românească Veche.
Primele informaţii relative la imprimarea cărţilor greceşti la noi se găsesc în tratate greceşti consacrate literaturii neogreceşti, precum cel al lui Konstantin Sathas [Νεοελληνική φιλολογία (Literatura neo-greacă), Atena, 1868], operă care, deşi lipsită de discernământ critic, oferă un bogat material informativ referitor la bibliografia şi operele autorilor greci, începând de la 1453, până la 1821.
A doua sursă de informaţii este constituită din operele de interes strict bibliografic, mai vechi, precum cea a lui Andreas Papadopoulos Vretos [Νεοελληνική φιλολογία ητοι κατάλογος της από πτώσεως βυζαντινής αυτοκρατορίας μέχρι ευκαθυδρύσεως της εν Ελλάδι Βασιλείας τυποθέντων βιβλίων παρ’ελλήνων εις την ομιλουμένη η εις την αρχαίαν Ελληνικήν γλώσσαν (1476-1832), 2 volume, Atena, 1854-1857].
Printre scriitorii importanţi ai sec. XIX, în legătură cu cărţile imprimate la noi, sunt: Jean Villara, Polizois Kontos, Neofit Duca, Daniel Filipide, Dionisie Fotino, Dimitrie Panaiotad Govdela, Athanasie Cristopoulos şi Constantin Vardalahos. În formarea intelectuală a acestora, Ţările Române au jucat un rol foarte important. Bibliografia lui Vretos este un important auxiliar pentru studiul literaturii greco-române [Dan SIMONESCU, „Le livre grec en Roumanie (problèmes bibliographiques)”, în Balcania, VII, 2, 1944, p. 447-464]. Un alt mare autor ce ne pune la dispoziţie informaţii privitoare la această bibliografie a fost Emil Legrand [Bibliographie hellénique ou description raisonnée des ouvrages publies en grec par des Grecs au XVeme et XVIeme siecles, vol. I-II, Paris, 1885, vol. III-IV, 1906].
Înşişi cercetătorii greci ne-au oferit date ce ne ajută să recompunem acest tablou. Aşa este lucrarea lui Dimitrie Ghinis şi Valerie Mexas [Ελληνική Βιβλιογραφία 1800-1863. Αναγραφή των κατά την χρονικήν ταύτην περίοδον οπουδήποτε ελληνιστί εκδοθέντων βιββλίων και εντύπων εν τω γένει μετάπίνακος των εφιμερίδων και περιοδικών της περιόδου ταύτης (Bibliografia greacă. Descriere cronologică, pe perioade, a cărților editate și tipărite în greacă, cu o listă a ziarelor și periodicelor acestei perioade), Atena, 1939-1940]. Aceasta şi-a propus să înglobeze aproape 10.000 de titluri din perioada 1800-1863.
La noi, primul dintre cei care au arătat interes pentru studiile neo-elenice şi bibliografia lor a fost Constantin Erbiceanu [Bibliografia greacă sau cărțile grecești imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă și dedicată domnitorilor și boierilor români. Studii literare, București, 1903]. Acestora avea să li se adauge preţioasa lucrare a lui Ion Bianu şi Nerva Hodoş, citată deja de noi aici.
Toată această producţie de carte grecească a apărut în tipografii de pe teritoriul ţării noastre, despre a căror activitate vom vorbi în rândurile ce urmează. Vom vorbi şi despre autorii acestor acte culturale, ierarhi şi monahi greci sau români, dar, în primul rând domni generoşi care au făcut posibile astfel de acţiuni.
Este adevărat că pe la 1512 se fondase la Thessalonik un centru tipografic pentru întreaga Peninsulă Balcanică şi pentru Levant, dar, din păcate, n-a putut ajuta prea mult cultura greacă [Haralambos PAPASTATHIS, Τα πρώτα ελληνικά τυπογραφεία της Θεσσαλονίκης (Primele tipografii grecești din Thessalonik), Thessalonik, 1968, p. 239].
În secolul al XVII-lea, Franţa a dorit să imprime şi ea carte ortodoxă, la Paris. Cel care s-a opus a fost patriarhul Ierusalimului, Dositei Notara, arătând că o imprimerie era cu adevărat necesară, dar nu putea funcţiona decât într‑o ţară ortodoxă liberă. Rusia nu putea fi acea ţară, date fiind disensiunile între reformiştii patriarhului Nikon şi schismaticii arhimandritului Avacum, polemică cunoscută, altminteri, sub numele de „mişcarea schismatică”. Aceasta, dar şi disputa dintre Hrisant Notara, nepotul lui Dositei, şi fraţii Lykoudis, profesori greci la Moscova, au împiedicat instalarea unei tiparniţe acolo, şi au dus, în felul acesta, la alegerea Ţărilor Române ca centru de expansiune culturală a limbii greceşti, centru ce avea şi rolul de apărare a credinţei creştin-orientale, adică ortodoxe [Dan SIMONESCU, „Le livre grec en Roumanie...”, în Symposium..., pp. 127-128].
Aşadar, acţiunea de instalare a unei tipografii greceşti în Principate a avut ca autor pe Dositei Notara (1669-1707), acţiune ce avea să deschidă o eră nouă în istoria cărţii româneşti. Această tipografie avea să fie înfiinţată la mănăstirea Cetăţuia, în Iaşi, pe la 1682.
Mănăstirea Cetăţuia a căpătat o mare importanţă după 1670, afirmându-se ca instituţie bisericească protectoare a tuturor ortodocşilor orientali, într-o vreme în care se aflau expuşi unor pericole şi ameninţări teribile. Mănăstirea Cetăţuia a introdus un element nou în cultura naţională prin aceea de a conserva şi a promova literatura ortodoxă de limbă greacă [Dan SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia (Iassy), foyer de culture d’Orient orthodoxe”, în Balcania, I, VI, 1944, p. 358].
Biserica mănăstirii a fost târnosită la 1670, în ziua Sfinţilor Apostoli, în zilele domnului Gheorghe Duca, după care avea să fie închinată Sf. Mormânt. Era vremea la care Biserica Ortodoxă se găsea într-un conflict acut cu Biserica Occidentală în ceea ce privea câteva dogme: infailibilitatea papală, natura Sf. Taine şi termenii privitori la ei, mai ales în chestiunea transubstanţiaţiei euharistice, Filioque, Purgatoriul ş.a. Catolicii reuşiseră să provoace sciziuni printre ortodocşii orientali, dar ceea ce era mai grav era faptul aducerii discuţiilor teologice în sfera intrigilor politice, ceea ce expunea foarte mult lumea creştină în faţa Imperiului Otoman. Unul dintre importantele elemente politice care au dus la diviziune l-a constituit chestiunea patronajului Sf. Mormânt, revendicat când de Papă, când de Patriarhul grec de Ierusalim. Turcii şi ruşii, duşmani irevocabili, interveneau deseori în aceste disensiuni, accentuându-le mai mult. Asta dusese la martirizarea unor monahi şi chiar a unor patriarhi. Aşa a fost cazul patriarhului de Ierusalim, Paisie (1645-1660), întemniţat de turci sau, şi mai grav, al patriarhului ecumenic Partenie, spânzurat în Sâmbăta Paştilor anului 1657 [Pr. D. STĂNILOAE, Viața și activitatea Patriarhului Dosofteiu al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Române, Cernăuți, 1929, p. 4]. Toate aceste ameninţări şi condiţii precare de supravieţuire au constituit un motiv în plus – foarte justificat –, care i-a făcut pe toţi aceşti înalţi prelaţi să se îndrepte către Ţările Române şi să ceară protecţia suveranilor lor ortodocşi. Aceşti noi oaspeţi – extrem de bine primiţi – se întorceau îmbogăţiţi în bani, cărţi, manuscrise, odoare sfinte. Şi tot lor li se închinau acum mănăstiri din cele două Principate.
Documentele indică faptul că Moldova a fost vizitată de Paisie al Ierusalimului (1649) [STĂNILOAE, Viața și activitatea…, p. 3]. Nectarie al Ierusalimului avea să zăbovească şi el în Moldova între sept. 1662 – apr. 1663, fiind bine primit de domnul Nicolae Dabija [BRV, I, 1903, p. 256].
Dar cel care şi-a legat, prin excelenţă, numele de Moldova, prin activitatea sa literară şi tipografică a fost Dositei Notara al Ierusalimului, având ca centru de acţiune mănăstirea Cetăţuia, pe care Gh. Duca o închinase Sf. Mormânt. Devenise patriarh la numai 28 de ani, susţinut de acelaşi domn şi cunoştea deja Moldova, pentru că însoţise pe cei doi patriarhi, Paisie şi Nectarie. La Cetăţuia a rezidat până la moartea protectorului său, în 1685, fiind atras, mai apoi, în Valahia de un alt mare binefăcător, Şerban Cantacuzino. Acesta câştigase încrederea Patriarhului şi a reuşit să-l aducă la Bucureşti, încredinţându-i teribila lucrare de supervizare a ceea ce avea să devină monumentul limbii române, „Biblia de la 1688”. Mai înainte de Dositei, o singură tipăritură grecească înregistrase istoria: este vorba despre scrisoarea de mulţumire din decembrie 1642, către Vasile Lupu, a ierarhilor greci ce participaseră la Sinodul de la Iaşi de la 1642.
În viaţa culturală a mănăstirii Cetăţuia s-au distins două mari epoci, delimitate de anul 1682, data de la care va începe să funcţioneze tipografia de limbă greacă, în paralel cu cea a Mitropoliei din Iaşi. În realitate, era secţiunea greacă a celei mitropolitane. Patriarhul a adunat pe lângă sine o serie de intelectuali, oameni marcanţi ai culturii bisericeşti, cărora reuşise să le impună viziunea sa, care avea ca scop apărarea Ortodoxiei din toată lumea orientală, comandând o serie de scrieri, coordonându-le şi tipărindu-le [STĂNILOAE, Viața și activitatea..., p. 22; Marcu BEZA, Urme românești în Răsăritul ortodox, București, 1937, p. 90, 93].
Printre actorii, dimpreună cu Dositei, a ceea ce avea să devină un curent literar şi ideologic în literatura neo-greacă a secolelor XVII-XVIII se află multe nume: Kyril Loukaris, Theofil Koridaleu, Ioan Cariofil, Panaiot Nicousis, Meletie Pigas, Alexandru şi Nicolae Mavrocordat, Hrisant Notara, Iosif Moesiodax, Evghenie Voulgaris, Chesarie Daponte, Nichifor Theotokis, Rigas Velestinlis, Dionisie Fotino ş.a. [Dan SIMONESCU, „Le livre grec…”, în Symposium…, p. 128]. Unii au aparţinut epocii fanariote, iar alţii au fost pre sau post fanarioţi, dar toţi au operat în domeniul literelor, teologiei, culturii şi umanismului religios, dat fiind că Imperiul Otoman lăsase acestor ţări libertatea imprimării de carte religioasă.
Dar la fel de importantă a fost contribuţia românilor care i-au susţinut pe toţi aceştia să imprime carte aici. Primul al cărui nume se cuvine a fi menţionat a fost Mitrofan, pe vremea aceea episcop al Huşilor (1682-1686), dar şi meşter principal al tipografiei Mitropolitane redeschise de mitropolitul Dosoftei la 1679. Dositei ne dă următoarele detalii: „În 1680 mă găseam la Iaşi şi am văzut că românii au o tipografie, în timp ce grecii nu aveau deloc. Dar Dumnezeu care conduce şi împlineşte toate gândurile bune a făcut să vină la noi călugărul Mitrofan căruia i-am dat 60 de lei ca să facă pentru noi o tipografie nouă” [DOSITHEI Patriarhul, Ιστορία περί των εν Ιεροσολύμοις Πατριαρχευσάντων (Istoria patriarhilor Ierusalimului), București, 1715, p. 1237, cf. SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia…”, p. 362]. Iar în altă parte îl flata pe domnul Duca, sugerându-i că ar trebui să se considere superior lui Vasile Lupu pentru că l-a depăşit prin crearea tipografiei greceşti, oferind astfel posibilitatea tuturor ortodocşilor să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, prin textul Evangheliilor şi prin textele Sf. Părinţi [BRV, I, 1903, p. 252, 254]. Şi apoi, pentru că turcii îl numiseră pe Duca guvernator al întregii Ucraine, Dositei nu pierde ocazia să-l gratuleze ca pe un luminător, nu doar al grecilor, ci şi al ruşilor [SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia...”, p. 363].
Prima carte tipărită aici era lucrarea patriarhului Nectarie, „Obiecţii contra Primatului papal” (1682) [”Αντίρρσις περί της αρχής του Πάπα”, în BRV, II, pp. 251-258, nr. 75; vezi și Doru BĂDĂRĂ, „Tiparul românesc…”, p. 91].
În 1683, urma un al doilea volum ce conţinea două opere polemice, una a lui Simeon al Tesalonicului, „Contra ereziilor” şi cealaltă a lui Marcu Eugenicul, „Explicarea Sf. Liturghii” [BRV, II, pp. 273-275, nr. 81].
În timpul şederii sale la Iaşi, Dositei însuşi avea să alcătuiască o lucrare „Tomul dragostei împotriva latinilor”, un tratat care cuprinde 25 de scrieri ale patriarhului, cu argumente împotriva supremaţiei Papei, împotriva Filioque sau a altor teorii privitoare la Botez şi Euharistie, tipărit la 1698, ni se spune că în Iaşi, dar fără o indicare clară a locului. La fel se întâmplase şi cu alte cărţi ce apăruseră între 1685-1689. S-a vehiculat ipoteza că este posibil ca tipografia grecească să fi funcţionat şi la Sf. Sava, altă mănăstire supusă Sf. Mormânt [SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia…”, p. 363-364]. Tot la Iaşi compusese Dositei şi o vestită rugăciune pentru ploaie, în 1674, care va apărea în cartea românească, „Molitvălnivul dă’nţălăs” (1681) [BRV, II, p. 239]. Şi tot aici alcătuise vestitul „Tom al bucuriei” (Τόμος χαράς), care îi va fi publicat mai târziu, la 1705, la Râmnic [BRV, II, p. 466].
Cu totul, la tipografia Sf. Mormânt din Iaşi s-au tipărit 10 cărţi, din care 8 greceşti, una în română, iar alta în slavo-română [A se vedea lista completă la BĂDĂRĂ, Tiparul românesc..., p. 91]. Se vede că este o fuziune între interesele naţionale şi cele ale Ortodoxiei, în general. Moldova va câştiga un prestigiu nou în câmpul producţiei literare şi va deschide un orizont mai larg pentru diversele curente literare, încă din epoca mitropolitului Dosoftei, aşa cum ne încredinţează Dan Simonescu [„Le monastère de Cetatzuia…”, p. 362]. Se remarcaseră în arta tiparului, alături de Mitrofan, şi un Dionisie, Ieremia Cacavela ori Dumitru Pădure.
După 1698, relaţiile lui Dositei cu Moldova au intrat într-un con de umbră. Aici îşi pierduse protectorii, dar îşi câştigase unii noi în Valahia. Activitatea tipografiei greceşti de la Iaşi încetează. Doar pe la 1758 vom mai găsi o scurtă licărire de cultură, în cursul rămânerii vremelnice aici a călugărului xiropotamit Chesarie Daponte, care a făcut o figură frumoasă în cultura română [Constantin ERBICEANU, Cronicari greci și români care au scris despre români în epoca fanariotă, București, 1888, p. LXVII].

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Moldoveanu

T eo l o g i e ş i s p i r i t u a l i t a t e o r t o d o xă


Editura Humanitas îl găzduieşte în acest an 2016 pe Teodor Baconschi, de această dată în dialog cu Dan Liviu Boeriu în Anatomia ratării, identificând tipuri şi tare din România postcomunistă. Cartea este adresată oricui este interesat de a realiza o radiografie a societăţii româneşti post-comuniste, ajutaţi fiind de observaţia fină a teologului, antropologului şi diplomatului Teodor Baconschi, pe care îl regăseam pe băncile Facultăţii de Teologie din Sibiu la începuturile devenirii sale. Într-adevăr, autorul subliniază că prinşi fiind în vârtejul cotidian, nu mai apucăm să privim în preajma noastră, să înregistrăm chipurile care ne populează lumea, precum şi anomaliile vieţii pe care o trăim. Beneficiind de întrebările unui interlocutor fin, întrebări ce pot oricând ele însele să constituie o radiografie a societăţii româneşti, Teodor Baconschi ne, poartă prin răspunsurile sale, prin meandrele României post comuniste, atrăgând atenţia asupra unor aspecte surprinzătoare pe care fiecare dintre noi se poate să le fi experiat, dar pe care nu le-am perceput aşa cum o fac cei doi interlocutori. După câteva dialoguri introductive în specificitatea unei societăţi ieşite dintr-un sistem totalitar şi plonjate în libertate şi libertinaj, o societate fără prea multe jaloane şi în care generaţie după generaţie caută acel „altceva” de import, în locul asumării valorilor şi a locului fiecăruia, sau aşa cum spune T. Baconschi, nu se mulţumesc să fie liberi în materie de etică socială, ci au nevoie de adevărate convertiri şi noi victorii împotriva puturoaselor cutume strămoşeşti. Poate sună dur acest verdict, dar este conform realităţii pe care preoţii noştri sunt chemaţi să o observe şi, într-un fel, să facă cumva ca tinerii, mai ales, să conştientizeze că în realitatea românească există deja nuanţe pe care doar ar trebui să le inventariem. Pentru toată această stare de inferioritate, inclusiv la nivel naţional, autorul vede lipsa studiului şi a simţului regional al istoriei, care au fost înlocuite de reţeta de nation building, de altfel aplicată de toate popoarele balcanice, ce au preluat modelul teologico-politic bizantin. Rezultatul e afirmat tot de autor şi constă în scăderea puterii de negociere a acestor state cu toată colecţia lor de excepţionalisme.

Micile tipologii de tranziţie reprezintă a doua parte a lucrării, fiind identificate aici 8 tipuri de români cu care nu se poate să nu fi intrat în contact şi cu care cel mai adesea intrăm zilnic în contact, asta în cazul persoanelor active social. Găsim o prezentare a corporatistului în variantă mioritică, desigur, ecologistul mult diferit faţă de ecologiştii cu care intrăm în contact în ţările occidentale, relativistul, descurcăreţul, care începe să prindă tot mai mult la noi, băieţii deştepţi, pe care îi avem invocaţi nu numai în domeniul energetic, cocalarul şi evident că nu putea lipsi cetăţeanul digital, care a evoluat ca în basme de la televizorul cu lămpi direct la Smart TV şi, dacă se poate, chiar cu o formă curbă. Partea a treia a lucrării este dedicată intelectualilor, liderilor de opinie şi oamenilor politici. Ţinând cont de formaţia teologică a autorului, era imposibil să nu regăsim şi o radiografie a religiosului din societatea românească, unde mărturiseşte că echilibrul său vine din înţelegerea creştinismului ca o civilizaţie a libertăţii, autolimitării, iubirii şi moderaţiei.
Recomandăm lucrarea lui Teodor Baconschi spre lectură, analiză şi introspecţie, pentru a vedea în ce categorii şi tipologii ne regăsim fiecare dintre noi. Sau poate că nu ne regăsim…

Mitropolitul Laurenţiu

Spovedania altfel: Dinamica identităţii adultului


Familia şi profesia rămân locurile comune cu perioada anterior prezentată a tinereţii. Şi pentru că nu poţi să te scalzi de două ori în aceeaşi apă, ne putem întreba ce noutăţi aduce această perioadă a vieţii privitor la cele două subidentităţi, raportându-ne, bineînţeles, la metodologia de abordare deja cunoscută a Tainei Spovedaniei. Sau ne putem răspunde anumitor întrebări legate de alternativele pastorale pe care această perioadă a vieţii le face posibile prin provocările transformative la care se pretează. Pentru a implementa un atare demers, se fac necesare resurse de deschidere interioară, de timp şi de informaţie, care transformă perspectiva magică de abordare a Tainei Spovedaniei într-una de tip divino-uman, adică sinergetic. Pentru că viziunea unilaterală nu este nici pe departe suficientă, deşi reprezintă piatra unghiulară a demersului penitenţial interpersonal: Cel care lucrează e Dumnezeu, preotul şi penitentul ocazionând doar lucrarea divină. A vedea lucrurile bilateral este corect, însă nu şi complet: preotul ocazionează eficienţa lucrativă a penitentului cu Dumnezeu. Abia viziunea triunghiulară asigură acel cadru de obiectivitate prin implicare şi participare directă a preotului într-un proces de însoţire deopotrivă personal şi responsabil.
Perioada de care ne ocupăm poate fi împărţită, scolastic vorbind, tridimensional: 35-45 ani, 45-55 ani şi 55-65 ani (Ursula Şchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor – ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 255). Desigur că amprentarea particulară a personalităţii fiecăruia şi direcţia specifică de evoluţie cultural-existenţială, ca şi nivelul relaţiei personale pe care fiecare o poate avea cu Dumnezeu, sunt tot atâţia determinanţi ai dilatării/contractării subdiviziunilor.
– Între 35 şi 45 ani, evoluţia profesională se verticalizează şi se ierarhizează, speranţele de evoluţie continuă, rămânând încă în picioare. Profesia ocupă un loc central, care uneori coincide cu preocupări noi şi specifice legate de spaţiul familial aflat şi el în plină expansiune. Necesităţile legate de intrarea şi participarea copiilor la şcoală pot crea responsabilităţi parentale suplimentare. Pot apărea şi alţi copii, subsistemele familial şi ocupaţional fiind provocate la reajustări şi restructurări adaptative. Deşi menţinerea şi aprofundarea intimităţii familiale rămâne o preocupare bazală, tot acum se poate manifesta şi aşa-numita criză de la mijlocul vieţii (midlife crisis). Apărat de presupuneri, interpretări şi conflictualitate, pe fondul unei lipse acute de timp fizic, divorţul îşi ascute ghearele şi pândeşte în jurul căminului.
În acest context, în nici un caz ploaia de sfaturi şi argumente ale priorităţilor nu ajută la nivel profund, transformator. Cognitiv, da. Emoţional şi motivaţional însă, prea puţin. Ori se ştie din literatura filocalică despre om că raţiunea lui urmează poftei, emoţiei şi motivaţiei autentice, intrinseci. Sfaturile ţin de intelect. A-i spune tânărului despre valoarea şi importanţa caracterului indisolubil al căsătoriei şi despre rolul ierarhic al profesiei în existenţa lui, poate echivala doar cu efectele unei pledoarii bine argumentate. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că operaţia a fost un succes, dar pacientul a murit din altă cauză.
Însă, empatia şi înţelegerea tumultului emoţional pe care tânărul îl încearcă, conform principiului de a te bucura cu cel ce se bucură şi a plânge cu cel ce plânge, are un efect propriu creării disponibilităţii confidenţiale a penitentului. Câştigă-i în primul rând inima şi apoi vei putea să-i câştigi şi raţiunea. Pentru că lucrul bine început e pe jumătate făcut.
Asta înseamnă să creezi o relaţie. O alianţă. E vorba aici de arta întrebărilor, de preocupare agapică pentru semeni şi, în cele din urmă, e vorba despre cea mai mare poruncă din Lege şi care ar trebui să motiveze intrinsec orice relaţie duhovnicească.
Unul dintre marii psiho-pedagogi, Jim Scrivener, vorbeşte despre ceea ce ar trebui să ştie un profesor despre elevul lui (Jim Scrivener, Learning Teaching, Macmillan Books for Teachers, p. 21). Cu puţină imaginaţie se poate accentua caracterul pedagogic al dialogului la Spovedanie, făcând o transfuzie pedagogică în cadrul acesteia. Astfel, preotul/îndrumător îl tratează holistic pe tânărul/învăţăcel şi îl acceptă cu nevoile, dorinţele, experienţa lui, cu temerile, visele, fricile şi cu supărările lui, făcând astfel posibilă asumarea responsabilităţii propriului demers transformaţional de sine. Toate aceste lucruri sunt valabile pentru orice relaţie duhovnicească şi terapeutică.
În altă ordine de idei, prima întrebare la scaunul Spovedaniei nu este neapărat „Ce păcate ai mai făcut?”. Nici o intervenţie chirurgicală nu are loc în afara pregătirii medicului şi pacientului. Printre altele medicul îşi pune mănuşile sterilizate („umblă cu mănuşi”) şi pacientul este făcut să înţeleagă că pentru medic el nu este doar o boală, ci o persoană.
– Între 45 şi 55 de ani, pe fondul unor transformări în contextul vieţii, apar întrebări fundamentale. Familia se denuclearizează şi copiii încep să plece la şcoală. Din acest punct de vedere, intimitatea în cuplu revine în atenţie şi este evaluată din perspectiva noilor valori pe care relaţia le are la acest nivel. Privitor la familia extinsă, apar solicitări legate de sănătatea părinţilor şi timpul trebuie împărţit şi în funcţie de acest aspect. În cadrul familiei extinse pot apărea decese ale vreunuia dintre părinţi. Înşişi membrii cuplului pot intra pe diferite căi în legătură cu boala. Climacteriul poate fi o provocare suplimentară directă pentru femei şi indirectă pentru atmosfera familială.
Profesional vorbind, persoana intră în zona autointerpelărilor. Teoretic există două posibilităţi: fie persoana promovează şi este satisfăcută de propria evoluţie profesională, fie nu se întâmplă acest lucru şi se adaugă noi nemulţumiri. Cei mai ambiţioşi pot alege să-şi sporească pregătirea participând la diferite forme de învăţământ. În faţa atâtor preocupări, nu întâmplător această perioadă a vieţii mai este numită şi „perioada sandwich”.
Spuneam că acest moment al vieţii – din cauza elementelor care alcătuiesc acum mozaicul existenţial – este propice întrebărilor esenţiale. Cine sunt, de unde vin şi încotro mă duc sunt întrebări care apar acum într-o lumină nouă. Neîmplinirile mele oare cum şi când ar putea fi compensate. Multe din cele pe care până acum le-am socotit esenţiale şi neperisabile s-au dovedit a nu fi aşa. Deşi nu putem restrânge providenţa divină la anumite aspecte sau perioade ale vieţii, totuşi, pastoral vorbind apar noi oportunităţi. Disponibilitatea persoanei pentru adânciri existenţiale este propice reevaluărilor valorilor umane şi creştine. Acum se poate pedala pe îndumnezeire ca autenticitate a umanului. Şi e firesc acest lucru de vreme ce nevoia îndumnezeirii este consubstanţială firii umane la fel ca şi nevoia de hrană şi apă. Vorbind despre ierarhia trebuinţelor, A. Maslow consideră că indiferent că este vorba despre autorealizare sau despre necesităţi existenţiale bazale, lucrurile sunt la fel de semnificative din punct de vedere ontologic (Abraham Maslow, Motivaţie şi personalitate, Editura Trei, Bucureşti, 2007, p. 151 ş.u.). E firesc pentru om să-şi caute propriul drum al împlinirii şi rotunjirii potenţialităţilor sale, la fel cum este firesc şi să se preocupe de hrană sau securitate socială, care ţin de ancestrala supravieţuire. În acest punct Spovedania poate oferi cadrul pertinent pentru reevaluarea păcatului (ca exces sau ca ratare a ţintei) şi a rostului lui în elaborarea dinamicii devenirii. De aceea Spovedania nu trebuie să se desfăşoare exclusiv pe baza monologului, făcându-se necesară şi intervenţia provocatoare prin întrebări diacritice ale preotului duhovnic.
Între 55 şi 65 de ani, tratamentul credinciosului la Spovedanie este unul specific şi este sprijinit de modificările provenite atât în plan familial şi profesional, cât şi în plan personal. Multe din valorile de acum 20 – 30 de ani s-au atenuat, au dispărut sau au fost înlocuite cu altele noi. Cuplul este beneficiarul propriei intimităţi. Copiii au plecat fiecare la casa şi treaba lui. Membrii cuplului au rămas singuri cu problemele lor legate de anumite neputinţe sau/şi boli. Anumite concluzii ale vieţii s-au tras şi acum meditaţia existenţială câştigă în profunzime. Pensionarea reprezintă prin ea însăşi un şoc care înseamnă mult în sistemul social şi relaţional al fiecărei persoane. Un paliativ poate veni de la nepoţi. Paradoxal, timpul a rămas mai mult la dispoziţia persoanei, însă, pe de altă parte, anii rămaşi sunt tot mai puţini. Carpe diem este tot mai mult nuanţat de dimensiunea prospectivă a vieţii. „Ce va fi?” şi „Cum va fi?” devin întrebări cu o anumită semnificaţie.
Pe acest fond existenţial, întâlnirea cu preotul duhovnic se poate dovedi dacă nu fructuoasă, cel puţin plină de oportunităţi. Timpul şi răbdarea sunt cele două rezerve din care preotul se foloseşte acum din plin. Iar canonul Spovedaniei este posibil să capete şi alte întrebuinţări decât cele exclusiv recuperatorii. Puţină pedagogie a canonului elimină exclusivismul magic al vindecării unilaterale. În ultimii ani, educaţia permanentă a primit o atenţie crescută. Canonul, într-un fel, poate fi introdus în cadrul formal al acestei educaţii permanente şi poate fi echivalat cu activităţile filantropice şi de voluntariat. Exact în acest punct se întâlneşte dimensiunea pedagogică a canonului cu resursele de experienţă ale persoanei. Luciditatea şi perspicacitatea preotului va fi cea care va favoriza, astfel, aşezarea duhovnicească a penitentului în relaţia sa cu Dumnezeu, cât şi concretizarea acestei relaţii în spaţiul social/eclezial mai larg. Şi aici se adevereşte calitatea Bisericii de a favoriza pacea şi coeziunea socială. Pacea interioară, pacea cu ceilalţi şi pacea cu Dumnezeu.
Pr. Dr. Ciprian Bâlbă

luni, 12 septembrie 2016

Tiparul în Biserica Ortodoxă Română


˝
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

Anul 2016 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre ca an omagial al educației creștine ortodoxe, dar și ca an comemorativ al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul și al tipografiilor bisericești. Așa se explică apariția lucrării „Tiparul în Biserica Ortodoxă Română”: ca un omagiu postum adus, în primul rând, celui mai strălucit îndrumător al tipografiilor de la noi, Sf. Ierarh Antim, dar și ca un omagiu adus celor care au ostenit în decursul a peste cinci secole să lase în urma lor cărți de spiritualitate ortodoxă sau de valoare culturală și artistică. N-a fost o muncă ușoară, pentru că până în prezent nu avem o lucrare de sinteză care să înfățișeze întreaga lucrare editorială promovată de Biserică. Dacă pentru cultura românească medievală și cea modernă avem două lucrări bibliografice reprezentative care prezintă întreaga ei desfășurare pe parcursul acestor cinci secole, pentru cartea bisericească din ultimele două secole nu avem o astfel de lucrare. Din aceste motive, ne-am străduit să înlăturăm această lacună. Nu știm dacă am reușit pe deplin.
Am pus în lumină, peste tot, rolul domnitorilor și al marilor ierarhi cărturari în sprijinirea tiparului românesc, dar am consemnat și numele meșterilor tipografi, acolo unde acestea erau trecute în foile de titlu ale cărților tipărite de ei. Se înțelege că numele celor mai mulți au rămas necunoscute, ale celor care lucrau „în anonimat”, ca zețari, ca drugari, ca mașiniști, ca ucenici în tipografiile noastre bisericești. Îi pomenim cu recunoștință pe toți, în acest an, ca pe unii care au contribuit, prin munca lor, la cunoașterea culturii noastre bisericești. Am adăugat o sută de ilustrații, de la începuturile tiparului și până în zilele noastre, pentru a se înțelege și mai bine evoluția lui pe pământ românesc.
În țările românești medievale, s-au tipărit cărți abia după anul 1508, când apare Liturghierul slavon al ieromonahului Macarie la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște. Trecuse mai bine de o jumătate de secol de la inventarea tiparului de către Johann Gutenberg, în jurul anului 1455. Cu alte cuvinte, în țările noastre nu s-au tipărit „incunabule”, deci cărți imprimate între anii 1455 și 1500. Cu toate acestea, se cunosc câteva lucrări scrise de oameni de carte originari din Transilvania, ale căror lucrări au văzut lumina tiparului în Apusul Europei înainte de anul 1500 (Gheorghe din Romos de lângă Orăștie, autorul unei cărți în limba latină despre turci, tipărită în 1482, sau un preot Pelbartus din Timișoara, care a tipărit o carte de predici în limba latină la Nürnberg, în 1498).
Dacă n-a existat nicio tipografie pe pământ românesc în perioada incunabulelor, în Țara Românească, dar mai ales în Moldova au existat adevărate „centre” de copiere a unor manuscrise liturgice sau a unor opere patristice și postpatristice, ale căror manuscrise stau cu cinste alături de incunabulele din Apusul Europei.
După părerea unor slaviști, două dintre cele mai vechi manuscrise cu text slav s-ar fi scris pe pământ românesc prin secolul al XI-lea; este vorba de așa-numita Savina Knige și Codex Supraslienisis sau Manuscrisul slav 682 din Biblioteca Academiei Române, scris prin secolul XI-XII, sau Triodul-Penticostar din secolul al XIII-lea, aflat azi în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului, și altele din secolul XV, între care cunoscutul Tetraevanghel al Sfântului Nicodim de la Tismana din 1404-1405, se pare copiat la mănăstirea Prislop.
În timpul lui Alexandru cel Bun, în Moldova (1400-1432), a trăit la mănăstirea Neamț unul dintre cei mai renumiți caligrafi și miniaturiști de la noi, ieromonahul Gavril Uric, căruia îi aparțin în mod sigur 13 manuscrise slave copiate între anii 1424 și 1449, și altele a căror paternitate este discutabilă. Între acestea se numără Tetraevanghelul copiat la solicitarea doamnei Malina, soția lui Alexandru cel Bun, în 1429, cu text paralel slavon și grecesc, păstrat azi în Biblioteca Bodleiană din Oxford. În timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504), școlile de copiști-miniaturiști de la mănăstirile Neamț și Putna au ajuns la perioada lor de glorie, prin diaconul Teodor Mărișescu de la Neamț și ieromonahul Nicodim de la Putna, și alții. Acest Nicodim este cel care a copiat un Tetraevanghel pentru mănăstirea Humor, cea mai remarcabilă operă caligrafică și miniaturistică din epoca lui Ștefan cel Mare: scris pe pergament, cu frontispicii și chenare bogate, cu chipurile celor patru evangheliști, dar și cu portretul policrom al lui Ștefan cel Mare, în genunchi, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, care stă pe tron cu Pruncul Iisus în brațe.
Școala moldoveană de caligrafi și miniaturiști a continuat și în secolul al XVI-lea, pentru ca să atingă din nou apogeul datorită mitropolitului Anastasie Crimca (1608-1617 și 1619-1629), cel care a creat o nouă școală de caligrafiere și miniatură, la mănăstirea Dragomirna, ctitoria sa, unde au fost copiate peste 25 de manuscrise, majoritatea fiind împodobite cu miniaturi.
În Țara Românească, numărul manuscriselor este mult redus în comparație cu Moldova. Au existat și aici școli de caligrafiere, la mănăstirile Cozia, Bistrița, Tismana și altele.
Am prezentat succint aceste lucruri, pentru că manu­scrisele slavone de la noi au precedat cărțile tipărite. Ele vor inspira pe meșterii tipografi de mai târziu, care și-au împodobit cărțile cu frontispicii și inițiale înflorate sau gravuri.
Manuscrisele noastre sunt o capodoperă a culturii românești medievale, care au pregătit calea cărții tipărite.

230 de ani de învăţământ teologic la Sibiu, 1786-2016


Ca să parafrazăm, spunem, cu deferenţa de care suntem în stare, că sunt pe lume oameni aleşi care îşi imaginează întotdeauna paradisul, ca fiind dotat numaidecât cu un birou de scris, cu o mare mulţime de documente, texte, studii şi cărţi, evident de ştiinţă şi conştiinţă teologică şi istorică naţionale, sub forma unei biblioteci dumnezeiesc de frumoasă. Părintele Academician Mircea Păcurariu este, de aici pornind, primum între laureaţi; pentru Domnia Sa, întotdeauna rostul a însemnat o experienţă docentă legată de studiu, cercetare şi scris, de carte adică.
De aceea, dar, încă de la începutul didactic şi ştiinţific, părintele profesor, ca nimeni altul, a înnobilat studiul şi cercetarea, ridicându-le din scara lor liniară şi conectându-le la excelenţă, la limita de sus. De aceea, dar, dreptul de preemţiune auctorială, în cauza cercetării învăţământului teologic sibian, îi revine ilustrului profesor, om de cultură mare şi patriot angajat. Aşadar, după periplurile atât de pertinente, de personalizate, de elevat nuanţate, de profesionist, limpede şi exact exprimate de Părintele Mitropolit Laurenţiu (Înaltpreasfinţia Sa fiind, de asemenea, un eminent, perseverent şi plenipotent actant al teologiei universitare), de Magnificenţa Sa, Ioan Bondrea, rectorul Universităţii „Lucian Blaga”, şi, după Cuvântul înainte al autorului, urmează – distribuită în două părţi, nouă capitole, cu subadaosurile, completările, indicele, reproducerile de texte originale etc. aferente – însăşi scoaterea din scriptorium a tezaurului pedagogic, teologic, istoric şi naţional, spre a primi, după expunerea de motive şi cea mai riguroasă cercetare posibilă, confirmarea şi dreptul la consacrare şi cunoaştere, în toată splendoarea, încărcătura de sensuri şi consecinţe şi alteţea lor, unice.
La început, concis, în Introducere, mai apoi, elaborat, detaliat, contextualizat, în temeiul unei documentaristici şi judecăţi de valoare exhaustive şi eminamente savante, în tot cuprinsul lucrării, autorul prezintă – şi de-atâta vreme reprezintă – avatarurile şcolii academice de teologie sibiene. Cu precizarea că fiecare etapă s-a personalizat printr-o mirabilă putere şi înţelepciune a adaptabilităţii şi dinamizării pedagogice, aşezând în straturi de ştiinţă şi conştiinţă teologică şi istorică naţionale, adevărul şi lumina care vor să dăinuie până la capătul vremii neamului (de fiecare dată câte o personalitate marcantă, harismatică, ablativă vocaţiei şi dăruirii, a pecetluit duhul vremii). „Rădăcina curată, tainică şi adâncă” din care s-a iţit, a crescut şi rodit învăţământul teologic universitar de la Sibiu s-a împreunat uneori prudent, alteori intempestiv, cu ritmul roţii timpului, descoperind, dezlegând, desluşind şi împărtăşind înţelesurile destinului nostru ca neam, ca popor, sălăşluind, învăţând de la veac, şi lăsând urme şi semne şi slujitori (vlădici, dascăli, preoţi, demnitari, condeieri, economi etc.) pentru răscrucile devenirii.
Putem vorbi, iată, de un pentateuh al învăţământului teologic sibian, cu referire la cele cinci etape ale organizării, consolidării, dezvoltării, reformării, perfecţionării, afirmării, consacrării şi, iarăşi, dezvoltării. Aşadar, genealogia teologiei sibiene poate fi partajată şi evidenţiată în funcţie de seminţia (citeşte: personalitatea, personalităţile) care într-o vreme a asumat-o, i-a purtat de grijă, spre a o lăsa urmaşilor în bună rânduială, aşezată şi pregătită şi deschisă progresului. Fără a minimaliza începuturile, cât şi consistentul şi strălucitul tablou al celor al căror nume au devenit renume (şi pe care cititorul le descoperă atât de magistral evocate în carte), dar, din raţiuni obiective, pomenim îndeosebi etapele Gheorghe Lazăr, Andrei Şaguna şi Nicolae Bălan, până azi.
Aşadar, firea, evoluţia şi prestaţia de om uşor rebel, voluntarist, greu adaptabil limitelor şi exigenţelor unei rânduieli cvasi-cazone, nu l-a împiedicat pe eruditul, cu asupra de măsură, Gheorghe Lazăr să pecetluiască cu personalitatea sa puternică, cu geniul anticipării, cu vocaţia organizatorică, cu ştiinţa decelării şi preocuparea pentru elaborarea unor manuale indispensabile, în contextul socio-politico-religios, nu tocmai propice, duhul vremii sale sibiene, dar nu numai. Cât priveşte anvergura marelui Andrei Şaguna (azi Sfântul Ierarh Andrei Şaguna), ei bine, spiritul său vizionar, profilul aristocratic, angajarea naţională, caracterul temerar, harisma de a manageria in corpore frământările, aspiraţiile, arderile, opreliştile, imperativele, trebuinţele urgente ale neamului românesc din Transilvania l-au făcut pe bravul ierarh să consolideze şi consacre şi să alinieze, graţie iureşului reformelor şi înnoirilor, şcoala teologică sibiană instituţiilor academice deja aureolate. Iar preocupările sale să exceadă cu mult atribuţiile strict canonice şi administrative, bisericeşti. De aici pornind, instrucţiei teologice tot mai complexe şi mai consistente, se adaugă educaţia patriotică (nu doar vibrantă, cât mai ales, temeinic argumentată şi asumată, până la capătul tuturor consecinţelor), de excepţie. Absolvenţii din vremea aceea vor să fie primii participanţi şi precursorii de mai târziu ai luptei etapizate a românilor transilvăneni pentru câştigarea de drepturi naţionale şi sociale şi pentru împlinirea unităţii statale. Bineînţeles că, printr-o succesiune providenţială, implicarea şi angajarea totală (a cărui paternitate este totuna cu identificarea) a Mitropolitului Nicolae Bălan au făcut posibil ca la Sibiu să se reformeze din temelii învăţământul teologic universitar, să se instituţionalizeze şi consacre acea curriculă axis (este vorba despre ordonarea ştiinţifică a disciplinelor, multe noi sau completate cu aparat critic, capitole şi abordări comparabile sau în proximitatea celor deja afiliate eminenţei; tot acum, începe a se forma un corpus didactic, care, în timp, va rezona cu tot ceea ce înseamnă maximum ştiinţific şi probitatea profesională în ansamblu, congruente statutului); care, până azi, aproape neschimbată, a fost şi este baza pe temeiul căreia şcoala sibiană printr-o politică de resurse umane – cadre didactice, studenţi, dar nu numai – printr-o continuă ascensiune a pregătirii ştiinţifice şi duhovniceşti, defineşte un aşezământ de cel mai înalt prestigiu.
Este limpede că, nu în ultimul rând, dinamica vieţii înseşi, coroborată cu harul, darul şi neodihna vlădicilor şi celorlalţi ostenitori (care poartă în sine nobila ştafetă a salvării lumii ca minune, tainele ei vădite celor aleşi şi ascunse neaveniţilor; care, din sinele lor, într-un advent pedagogic excepţional, păstrează sensul şi calea „exemplarităţii inefabile” a omenescului conectat la ordinea subtilă a existenţei); ei au fost şi sunt prerogativele şi imperativele categorice, care, în ultimele decenii, au tot adăugat şcolii laurii atâtor reuşite, în primul rând din perspectiva academică. Pleiada de ieri şi de azi a profesorilor – excepţionalizată de nimbul ştiinţific-profesional, moral şi uman – străluce mirabil; lumina învăţăturii lor scrutează până la marginea vremii lucrarea şi cuvântul lui Hristos. Totul insinuat în acel tip de cultură şi modus vivendi care adună, descoperă, transcede şi cuminecă conştiinţa unei tradiţii vii, dinamice, care a contribuit şi contribuie în mod esenţial la păstrarea în „nemărginită iradiere” a fiinţei creştine a poporului român (…)
Menţionăm corolar, sui generis, mai întâi, evidenţa şi seninul erudiţiei, mereu spontaneitatea, surprinderea şi prospeţimea ştiinţifică ale Părintelui Academician Mircea Păcurariu. Mai ales că ştiinţa, dacă nu are date, aşezare, argumente, dinamică şi adevăruri suverane, şi nu produce consecinţe valide şi validate, este exclusă din „timpul viu şi legile lui”. Harul Părintelui Profesor Dumitru Abrudan, tonul uşor grav al vocii, felul în care devine/se transpune, atunci când predă/predică, ne face să deprindem altfel „tainica înţelegere a genezelor cosmice şi sufleteşti a momentului primordial de ieşire din nimic a creaţiei”; mai mult, aidoma „marilor preoţi ai sfintelor cuvinte”, domnia sa pare că nu doar vorbeşte, cât transmite, este alesul investit să vestească. Absolut vrednic de încrustat în memorie, este felul august în care Părintele Rector Constantin Voicu a ales să fie, în cronica anilor sibieni, acel purtător de flamură deopotrivă avântat, ferm, dar întotdeauna de bună cumpănă a cugetului; „în atâtea concurenţialităţi”, ştiind să impună, în ierarhia realităţii, omenia şi calmul unei conştiinţe de viaţă unice. Şi, nu în cele din urmă, este mirabilă calea aleasă de Părintele Profesor Ioan I. Ică Jr, anume să ne restituie acele scrieri-efigie ale teologiei lumii, în care noi să descoperim gustul „gândurilor înalte şi percepţiei elevate”; în care, mai mult, să ne fericim şi uimim de nobleţea şi frumuseţea lor şi în prezenţa cărora trăim mereu iminenţa unei epifanii (…) Este limpede că se poate într-atât continua lista evocărilor, cât numele dascălilor sibieni fi-vor izvoare albe ce curg în limba dulce şi credinţa ce încă străluce a Neamului Românesc.

Pr. Iosif Zoica 

Spovedania altfel: Tinereţea


Dialogul ca exerciţiu spiritual


Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN

Trăim într-o eră a globalizării în care comunicarea a atins cote nebănuite, dar dialogul lasă din ce în ce mai mult de dorit. De fapt, am un sentiment kafkian de „dialog al surzilor”. Parcă nu mai vrem să ne auzim decât pe noi înșine, trăind într-o formă de autism față de tot ce înseamnă „bine comun”. Unde mai pui că nici în locurile în care te-ai aștepta ca dialogul să fie regula asiști la monologuri care nu te mai impresionează cu nimic. Și mă gândesc aici atât la relația profesor-elev, cât și la celelalte: părinți-copii, preot-credincioși, ierarh-preot/credincioși, de parcă niciunul dintre protagoniști nu e în stare să-l vadă pe celălalt decât în „propria lumină”.
Ne e greu să înțelegem că dialogul implică o schimbare în setarea noastră mentală și o schimbare de atitudine. Patriarhul Bartolomeu, în „prezentarea contemporană” pe care o face Ortodoxiei, insistă că această „schimbare de atitudine” înseamnă în limbaj spiritual „căință” sau „metanoia”, care s-ar traduce, în mod literar, prin a căuta înțelegerea realității dintr-o perspectivă diferită (În treacăt, fie spus, scriitorul turc Orhan Pamuk realizează magistral acest demers în romanul „Mă numesc Roșu”).
În spațiul eclesial, dialogul s-a transformat în retorică nepăstrând „arta exprimării alese”, ci, din nefericire, de multe ori îmbrăcând forma unei declarații emfatice lipsită de un fond serios de idei. De fapt, am înlocuit dialogul cu o formă de monolog ce seamănă mereu a predică/cateheză (mai ales atunci când nu ți-o cere nimeni).
Dialogul, spune Patriarhul Bartolomeu, este începutul unui lung și răbdător proces de conversație, este o cale de a învăța cum să asculți pentru a auzi, iar, în același timp, este și o formă de comuniune/comunicare a libertății personale ce devine interpersonală. Ca persoane nu putem fi cu adevărat liberi în izolare, refuzând relaționarea cu celelalte ființe umane. De aici poate și confuzia înțelegerii libertății. Libertatea nu poate fi solitară/singuratică, ci este întotdeauna comunitară pentru că se manifestă ca întâlnire. A refuza „întâlnirea” nu înseamnă neapărat libertate, ci poate ceea ce denumea Freud (în „Civilizația și neajunsurile ei”) – „satisfacția pulsională brută”. Civilizația/comuniunea/dialogul nu poate construi decât pe renunțarea la „satisfacția pulsională brută”, pe care noi o confundăm cu libertatea.
Patriarhul Bartolomeu merge chiar mai departe afirmând că „ori de câte ori există o acțiune spontană de iubire și deschidere între oameni, putem fi siguri că aceasta se datorează lucrării și inspirației harului lui Dumnezeu, este o manifestare autentică de libertate”.
De ce n-am recunoaște că ne e foarte greu să dialogăm pentru că am pierdut exercițiul spontaneității. Nu ne angajăm într-un dialog constructiv pentru că ne simțim autosuficienți, pentru că nu ne mai raportăm real la modelul Mântuitorului, Care a ridicat dialogul la nivelul unui exercițiu spiritual.
Să ne gândim la câte dialoguri „ecumenice” a participat Mântuitorul, a dialogat chiar și cu diavolul, dar astăzi refuzăm dialogul până și cu noi înșine. A refuza să dialoghezi e o formă de închistare și o formă de violenţă. Individul nu vrea să iasă din cercul desenat de precepte. Cel care are o altă credință este amenințat aici, pe pământ, dar și în lumea de dincolo.
Diferențierea dintre oameni, mentalități și culturi implică, în același timp, o diversitate de Biserici. Provocarea vremurilor noastre este aceea de a descoperi ceea ce ne unește ca și creștini, mai mult decât ceea ce ne diferențiază.
În acest sens, dialogul ecumenic implică înțelegerea fundamentului comun al Bisericii creștine (Patriarhul Bartolomeu).
În definitiv, de ce ne temem? Oare curajul mărturisirii lui Hristos nu implică măsura dialogului? Din păcate, dialogul suferă un proces de transformare în momentul în care e țintuit în orgoliul nostru. Noi vrem să-l transformăm pe celălalt prin argumentele noastre. Ne folosim de multe ori de versete scripturistice sau „de Sfinții Părinți”, uitând regula contextului, fondul problemei și sensul cuvintelor. Aplicăm „strategii” neoprotestante într-un duh ce se vrea a fi „dreaptă credință”.
Oare de ce teologul Zizioulas afirmă că ființa lui Dumnezeu este o ființă relațională, iar în afara conceptului de comuniune nu s-ar putea vorbi despre ființa lui Dumnezeu?
Oare modelul lui Hristos (pe care îl invocăm cu atâta patos) a anulat vreun dialog cu cineva pe motiv de vrednicie sau de apartenență religioasă? Ne-am întrebat vreodată sincer dacă suntem cu adevărat noi cei ce trebuie să fim urmați? Dacă ar fi să ne facem un examen de conștiință, suntem noi cei ce-L urmăm pe Hristos în duh sau în literă? Ce așteaptă Hristos de la noi? Sunt o sumedenie de întrebări la care am căuta răspuns studiind manuale și canoane, dar ne-am uita și la noi?
Suntem chemați să reproducem pe pământ, în măsura posibilității, aceeași perihoreză sau mișcare reciprocă a iubirii dintre noi, după modelul Celui care, în Ceruri, unește cele trei Persoane ale Dumnezeului Treimic, iar, în acest fel, orice formă de comuniune – la serviciu, la școală, în oraș – are chemarea de a deveni, fiecare în contextul ei, o imagine vie a Treimii.
Și tot Patriarhul Bartolomeu creionează o imagine plină de sens a rațiunii drumului nostru spre Împărăție:
„Nu suntem niciodată altcândva atât de liberi, ca atunci când suntem plini de Duhul Sfânt. Nu suntem niciodată mai liberi, ca atunci când voința noastră ne este condusă de harul lui Dumnezeu. Libertatea este acțiunea, activitatea Duhului Sfânt Care este în noi și în jurul nostru. După cum aceeași rugăciune a Bisericii Ortodoxe dedicată Duhului Sfânt spune: «Mângâietorule, Duhule al adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești».
Acest Duh al lui Dumnezeu este Cel care ne dă putere să proclamăm și să propovăduim libertatea și dreptatea în lume. Acest Duh ne dă puterea de a gândi și de a susține căile care promovează viața, atunci când suntem confruntați cu întunericul, suferința, nedreptatea și răul. Pentru că suntem «împreună lucrători cu Dumnezeu» (I Cor 3, 9), fiind chemați să împlinim planul dumnezeiesc de vindecare și reconciliere a lumii «până ajungem toți… la măsura deplinătății lui Hristos» (Efes. 4, 13). Atunci, Duhul lui Dumnezeu va transforma această lume în Împărăția Cerurilor, lumea căzută în noua creație, și orice activitate în viață adevărată”.
Există vreun alt mod de „vindecare” a lumii din sărăcie, rasism, fundamentalism sau conflict în afară de dialog?
Transfigurarea inimii poate să ducă la transformarea societății, iar în acest sens ne vine în ajutor Mântuitorul prin convorbirea cu Samarineanca. Aceasta este calea întâlnirii. Transformarea constituie o viziune a compasiunii ce se vede prin modul în care acționăm în societate. Tendința multor creștini este de a disocia spiritualitatea de responsabilitatea față de comunitate. Când ieșim din Biserică, după Sfânta Liturghie, ne continuăm viața cu aceeași rutină și ne confruntăm cu aceleași probleme, ca și când n-am fi capabili să vedem lucrurile într-un mod nou, pentru că spunem că cunoaștem lumea într-un mod diferit. Cred că ne îngropăm mereu „talantul” ori de câte ori nu avem curajul de a participa la transfigurarea lumii prin propria noastră transfigurare.
Mântuitorul a adoptat formele rabinice de teologhisire bazate foarte mult pe schimbul de replici polemice. Acest fel de argumentație specific anticilor apare mult mai ostil în documentele scrise decât fusese cu adevărat.
Este comparabilă cu asistarea la o discuţie dintre călugării budiști de la o școală dharma, în care observatorul din afară ar putea fi înclinat să creadă că în orice moment se poate ajunge la lovituri fizice (Pr. John McGuckin).
Unii exegeți ai dialogului Mântuitorului cu femeia samarineancă pun această călătorie în Samaria a Domnului sub semnul „misiunii” pentru că Însuși Domnul Se descoperă sub chipul „samarineanului milostiv”. Poate că, impresionat de sufletele acelei comunități care L-a recunoscut și L-a primit cu bucurie, Iisus și-a însușit numele sub care s-a ascuns în parabola Samarineanului milostiv.
Samarineanca, cu o reputație compromisă, este cea căreia Iisus îi încredințează revelații. Nu era capabilă de ele, dar Domnul a trecut-o și peste neajunsurile firii sale.
Aici observăm pedagogia lui Dumnezeu: îți dă dovadă că te cunoaște (mai bine chiar decât te cunoști tu însuți) ca să te salte într-o treaptă sufletească capabilă de revelație, stare extatică – totuși în stare de conștiință, în care cunoști și tu pe Dumnezeu.
Să ne aducem aminte de această pedagogie a dialogului recitind întâlnirile cu Nicodim, cu femeia cananeancă, cu Zaheu, cu tânărul bogat, și exemplele ar putea continua.
Bucuria pe care ți-o face Dumnezeu descoperindu-L, nu te poate lăsa unde te-a găsit: te provoacă să devii un mărturisitor. Se pare că noi nu suntem atenți să punem accentul pe dialog ca deschidere spre mărturisire. Aș spune chiar că nu poate exista mărturisire fără dialog, pentru că n-ar mai fi împărtășire liberă a cuvântului.
Or, tocmai în acest sens, rolul principal al duhovnicului, în Taina Mărturisirii, este de a-i ajuta pe cei cu care intră în dialog să-și descopere libertatea. Nu să le spună ce să facă, ci să-i ajute, prin folosirea propriei lor libertăți, să stea întru propria lor conștiință înaintea lui Dumnezeu și să ajungă la o decizie în cunoștință de cauză.
Foarte des, oamenii vin la duhovnic ca să hotărască în locul lor, dar răspunsul cel mai cuminte ar fi ca ei să ia hotărârea.
Părintele duhovnic îi poate ajuta să înțeleagă care este problema.
Într-o excelentă lucrare („Tainele vindecării”), Mitropolitul Kallistos Ware aduce în discuție „metoda” Sfântului Siluan Athonitul care dorea ca oamenii să gândească pentru ei înșiși. El se străduia să-i ajute pe oameni să înțeleagă cum se îmbină lucrurile de la cauză la efect înăuntrul vieții noastre duhovnicești, dar îi lăsa pe ei să hotărască „drumul”.
În definitiv, scopul mărturisirii este cel de a fi o școală a vindecării în care elementul central este dialogul. În acest context, el devine un exercițiu spiritual de care vom avea mereu nevoie în regăsirea sinelui și a vieții.

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe și responsabilitatea misionară a Bisericii în lumea de astăzi



Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță

Duhul Sfânt – Duhul mărturisirii dreptei credinţe şi al păstrării valorilor neamului



† LAURENȚIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

În marea Sa milostivire către neamul omenesc, Fiul lui Dumnezeu a ridicat firea noastră omenească la Cer, la dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, a umplut-o de mireasma vieţii dumnezeieşti, copleşind-o cu darurile Duhului Sfânt. De aceea Hristos a pătimit, de aceea a înviat şi S-a înălţat la Cer, pentru ca Duhul Sfânt să Se sălăşluiască în umanitatea Sa şi pentru ca această nouă umanitate să-şi facă sălaş în sufletele noastre: „Firea noastră s-a urcat cu zece zile înainte pe tronul împărătesc, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Duhul Sfânt a coborât azi la firea noastră. A urcat Domnul pârga noastră şi a coborât Duhul Sfânt… Voind să arate că a împăcat pe Tatăl cu firea noastră, i-a trimis îndată darurile împăcării. Noi am trimis credinţa şi am primit darurile, I-am trimis ascultarea şi am primit îndreptarea”.
Prin Pogorârea Duhului Sfânt s-a pus începutul împărtăşirii noastre din viaţa dumnezeiască, din darurile de care este plină umanitatea lui Hristos. Mântuitorul S-a înălţat la Cer, şi toate darurile umanităţii Sale ni le trimite nouă prin venirea Sfântului Duh. Această viaţă dumnezeiască, care trece acum din umanitatea lui Hristos în umanitatea noastră, prin lucrarea Sfântului Duh, este Biserica. Hristos este Capul Bisericii, iar noi mădularele ei. Prin Pogorârea Sfântului Duh suntem uniţi cu Hristos şi curge în noi, de acum înainte, ca un sânge, viaţa umanităţii Lui îndumnezeite. „Sunt cuprins de spaimă, spune Sfântul Grigorie Teologul, când cuget la bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Înţelepciunea lui Hristos, Duhul înfierii. El ne creează din nou în Botez, în Înviere… Izvor al luminii şi al vieţii, El face din mine o Biserică, mă îndumnezeieşte, mă desăvârşeşte”.
Aşadar, după ce S-a întrupat pentru noi şi a trăit pe pământ pentru noi, săvârşind nenumărate minuni, după ce a pătimit pentru noi şi a murit pentru noi, după ce a înviat pentru noi şi S-a înălţat la Cer pentru noi, Domnul Hristos Se şi uneşte cu noi prin Duhul Sfânt trimis la Cincizecime, ca să fie cu noi „până la sfârşitul veacurilor”, făcându-ne pe fiecare dintre noi „biserică sfinţită”. Biserică este fiecare inimă a noastră care Îl primeşte pe Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul curăţiei şi al râvnei spre mântuire; Biserică este fiecare conştiinţă care Îl primeşte pe Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul dreptăţii şi al gândului smerit; Biserică este fiecare trup care Îl primeşte în Duhul înfrânării şi al nevoinţei; Biserică e fiecare credincios în care Se sălăşluieşte Duhul credinţei, al nădejdii şi al iubirii; Biserică e şi fiecare familie în care pogoară Duhul înţelegerii şi al răbdării, al sacrificiului şi al iertării; Biserică mai este şi fiecare comunitate parohială, fiecare eparhie şi fiecare neam creştin ortodox, toate unite în duhul bunei-cuviinţe şi al binelui comun, al mărturisirii dreptei credinţe şi al păstrării valorilor neamului. Biserică este suma tuturor acestor chipuri ale Bisericii întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească comuniune de viaţă şi credinţă din toate veacurile şi de pe toate meleagurile.
Cât de mare şi de minunată este taina Bisericii, această mare familie din cer şi de pe pământ, în care suntem şi noi integraţi, fiecare în parte şi toţi întreolaltă, în măsura în care ne apropiem de Hristos, şi ne unim cu Hristos, şi ne hrănim cu Hristos în Sfintele Taine ale Bisericii, şi mai ales în Taina dumnezeiască, preacurată, de viaţă făcătoare a Sfintei Împărtăşanii! Hristos este viaţa noastră, viaţa familiilor noastre, viaţa parohiilor şi comunităţilor noastre, viaţa neamului nostru, viaţa lumii întregi, iar noi toţi suntem mădularele Lui, însă numai dacă rămânem întru El, numai dacă trăim întru El, numai dacă aşezăm în El atât pe omul interior, cât şi pe cel exterior, cugetele şi faptele, odihna şi munca, familia şi profesiunea, viaţa personală şi cea de obşte.
Suntem făcuţi şi noi, cei de astăzi, părtaşi acestei taine, dar se cuvine să o primim cum au primit-o şi Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului, cu toată încredinţarea, cu toată râvna de care suntem capabili. Să stăruim şi noi ca aceştia în învăţătura credinţei, în rugăciune, în comuniunea frăţească şi în Sf. Euharistie. Mai ales, să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dăruit viaţă şi ne-a făcut părtaşi acestei taine, că ne-a adunat şi pe noi în această comuniune a Duhului Sfânt, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl.
Slujba Sfintei Liturghii, pe care o săvârşim în fiecare duminică sau sărbătoare ori în alte zile, în care se actualizează pentru noi Cincizecimea, se mai numeşte şi Euharistie – mulţumire, tocmai pentru că Îi mulţumim Sf. Treimi pentru darurile Sale revărsate asupra noastră, pentru toate cele ce le-am primit din bunătatea Sa, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru sănătate şi bunăstare, pentru realizările în familie, la şcoală, în profesiune.