Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

Istoric


În pofida tuturor vicisitudinilor, înfăptuirile pe plan bisericesc şi naţional ale lui Şaguna s-au dovedit perene. „Telegraful Român”, botezat cu acest nume chiar de către cel care l-a întemeiat, în 1853, reprezintă una dintre aceste înfăptuiri.
Este astăzi un fapt unanim recunoscut că periodicul sibian se înscrie ca cea mai veche publicaţie, cu apariţie neîntreruptă, din Transilvania. A fost precedat de alte câteva periodice, dar nici una dintre acestea n-a dăinuit fără întrerupere, cum este cazul Telegrafului Român.[1]
Spre ilustrarea celor afirmate vom arăta că pe lista publicaţiilor anterioare Telegrafului Român găsim titluri precum „Gazeta de Transilvania”, cu suplimentul „Foaie pentru Minte, Inimă şi Literatură”. Ambele au fost redactate la Braşov, începând cu 1838, de către istoricul, omul politic şi ziaristul George Bariţiu. Prima dintre acestea a dăinuit 106 ani (până în 1944), iar a doua numai 27 de ani (până în 1865).
O altă gazetă anterioară Telegrafului Român a fost „Organul luminării” (ulterior cu nume schimbat în „Organul naţional”), cu apariţie săptămânală, între 1847-1848, la Blaj. Cei care au redactat-o au fost Timotei Cipariu şi Aron Pumnul.[2]
Fiecare din aceste publicaţii a avut un caracter de tribună de luptă pentru drepturi şi libertăţi naţionale, în favoarea românilor transilvăneni.[3] Însă, aşa cum am arătat, nici una nu a egalat vârsta Telegrafului Român, socotit pe bună dreptate, „Patriarhul presei româneşti”.[4]
Evidenţiind această particularitate de dăinuire pe o perioadă de mai bine de un secol şi jumătate a Telegrafului Român, un erudit istoric remarcă faptul că „puţine lucruri au rămas atât de statornice în ţara noastră, cum este cazul acestei publicaţii periodice”[5]. Fie doar şi pentru atât, Telegraful Român merită respect şi cinstire.
Dar se apreciază că nu doar în Transilvania, ci şi în toată ţara şi chiar în sud-estul Europei, „Telegraful Român” se plasează în fruntea listei celor mai longevive organe de presă, cu apariţie neîntreruptă[6].
Unul dintre ierarhii care au patronat această publicaţie şi i-au imprimat un spor calitativ (ne gândim aici la vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală), era convins că numai Providenţa divină a făcut posibilă apariţia neîntreruptă până azi a foii şaguniene, supusă pe tot parcursul lungii ei existenţe presiunilor dominaţiei străine iar în cea de-a doua jumătate a secolului XX - cenzurii unui regim totalitar[7].
Reîntorcându-ne acum la Şaguna, vom spune că gândul întemeierii unui ziar l-a însufleţit chiar de la venirea sa ca vicar la Sibiu, în 1846. Fiind nu doar un conducător bisericesc ci şi un reprezentant naţional al românilor ortodocşi din Transilvania, în faţa autorităţilor politice, el şi-a dat seama de importanţa pe care poate să o aibă în luminarea poporului şi apărarea drepturilor naţionale şi cetăţeneşti, un organ de presă şi, ca atare, şi-a căutat de îndată sprijinitori în rândurile intelectualilor români, pentru înfăptuirea dezideratului ce şi-l propusese, îndreptând spre ei un apel stăruitor[8]. Desigur că apelul său n-a rămas fără ecou, dar împrejurările nu i-au fost atunci favorabile spre a-şi vedea planul concretizat.
Şaguna nu era însă omul care să renunţe cu uşurinţă la o idee despre care avea convingerea că este justificată. Aşa se face că în primăvara lui 1850, pe când era deja episcop (din 1848), el va milita cu şi mai multă stăruinţă pentru publicarea unui ziar în limba română şi germană, de această dată la Viena, unde credea că pot fi evitate obstrucţionările pe care autorităţile locale le cauzau gazetelor provinciale româneşti şi pentru a asigura o arie mai largă de cunoaştere a dezideratelor româneşti. Despre această nouă iniţiativă a lui Şaguna avem informaţii dintr-o scrisoare pe care Aaron Florian, istoric român, profesor şi viitor redactor (primul redactor) la Telegraful Român i-a adresat-o, în 18/30 martie 1850, lui Ioan Maiorescu, profesor şi el şi publicist român transilvănean, fost agent diplomatic al guvernului revoluţionar de la Bucureşti, pe lângă Dieta germană de la Frankfurt pe Main. Acum, când îi scria Aaron Florian, Maiorescu se afla la Viena. Scopul scrisorii a fost nu doar informativ, ci şi de solicitare de sprijin pentru demersul ierarhului sibian. Scrisoarea se şi încheie în aceşti termeni: „Episcopul îmi zice ca să scriu despre acest obiect, ca să vă gândiţi la el[9].
Cum nici acest demers n-a reuşit, în 30 octombrie 1852 Şaguna a înaintat o nouă petiţie către guvernatorul Transilvaniei Carol de Schwarzenberg, cu care era în bune relaţii[10], şi alta către „supremul oficiu poliţienesc”, prin care cerea, ceea ce mai ceruse în repetate rânduri, anume să i se aprobe tipărirea, în tipografia proprie de această dată, a unui ziar, care să reprezinte prioritar interesele românilor ortodocşi transilvăneni, vitregiţi de soartă şi ignoraţi din toate părţile, deşi erau majoritari în Transilvania.A sosit vremea, scria el în petiţia adresată guvernatorului, ca poporul să fie lămurit asupra adevăratelor sale interese şi trebuinţe şi să i se dea o cultură potrivită cu cerinţele vremii[11].
Cât priveşte conţinutul ziarului, se arată în petiţia adresată supremului for poliţienesc că acesta ar urma să prezinte ştiri politice, dar se va ocupa mai pe larg de chestiuni industriale, comerciale şi literare. Nu vor lipsi desigur temele de natură religioasă, de spiritualitate creştină, de organizare şi viaţă bisericească din Transilvania, din Principate, din Europa şi chiar din toată lumea.
Respingerea unei asemenea cereri ar fi fost nejustificată, atâta vreme cât Şaguna nu pretindea nici un ajutor material, el însuşi şi instituţia pe care o reprezenta fiind în stare să susţină apariţia unui asemenea ziar, nelipsind nici oamenii potriviţi care să-şi asume responsabilitatea muncii redacţionale[12].
În 15 decembrie 1852, Şaguna primi, în sfârşit, răspuns favorabil din partea guvernatorului Schwarzenberg. La numai cinci zile după aceea, el şi încheia un contract cu Aaron Florian, căruia îi încredinţa sarcina de „redactor respunzătoriu[13].
Vădit satisfăcut de reuşita demersului său, Şaguna va consemna momentul în registrul de memorii pe care-l începuse chiar din primele zile ale sosirii sale în Transilvania. Iată ce scrie el în această privinţă: „După ce bărbaţii noştri de litere s-au convins că tipografia tânără a clerului nostru dezvoltă o vitalitate mult promiţătoare pe terenul literaturii bisericeşti şi şcolare, au făcut şi acel prospect (propunere, n.n.) că tipografia aceasta naţională ar fi chemată a înainta şi interesele naţionale pe terenul jurnalisticii, de care naţiunea noastră are mare trebuinţă. Din privinţele acestea, inteligenţia (intelectualii, n.n.) m-au provocat ca să înfiinţez, în tipografia noastră, un jurnal naţional. Eu am îmbrăţişat prea bucuros această idee şi în conţelegere am poftit pe Aaron Florianu, ca pe un bărbat literat, ca să primească redacţiunea acestei foi şi edarea ei să înceapă cu 1 ianuar 1853, ceea ce s-a şi făcut, câştigând eu de la guvern licenţa de a eda, în tipografia noastră, jurnalul naţional român „Telegraful Român”[14].
Despre primul redactor al Telegrafului Român se ştie că era ardelean de origine (născut în 1805) şi că a urmat clasele primare la Sibiu, gimnaziul la Blaj, studiile academice la Pesta. Persecutat pentru fermitatea sa în apărarea celor de un neam cu sine, a fost nevoit să treacă în Ţara Românească, în 1827, unde a continuat opera începută acolo, pe plan didactic, de Gheorghe Lazăr. Astfel, trei ani de zile a fost învăţător la şcoala lui Dinicu Golescu, din Goleşti. În 1831 ajunge profesor la şcoala publică din Craiova, de unde după doi ani trece ca profesor la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, iar în 1847 îl aflăm ca revizor general la şcolile districtuale. În timpul Revoluţiei din 1848 s-a remarcat ca cel mai înflăcărat român. Guvernul provizoriu de la Bucureşti l-a numit prefect al districtelor Ilfov şi Dolj. Când ruşii şi turcii au invadat ţara, Aron Florian s-a refugiat la Sibiu. Ocupând ungurii Sibiul, au căutat să pună mâna pe el, motiv pentru care trecu iar în Ţara Românească, unde ruşii l-au primit cu baionete şi l-au aruncat în închisoare. Scăpând de acolo a revenit la Sibiu, unde în 1 ianuarie 1853 a scos la lumină primul număr din „Telegraful Român”. Acesta a fost bărbatul pe care Şaguna l-a găsit vrednic să şi-l asocieze în această foarte importantă decizie a sa de a tipări pentru români o foaie, care să le apere drepturile şi să-i emancipeze în toate direcţiile. Împreună cu Aron Florian a alcătuit Şaguna şi o „Prenumeraţiune la Telegraful Român, gazetă politică, industrială, comercială şi literară”. Este vorba desigur de o încunoştinţare a opiniei publice despre iminenta apariţie a unui ziar şi totodată de un apel stăruitor la susţinere prin abonamente. Obligatoriu, „prenumeraţiunea” trebuia să fie însoţită şi de un program editorial de perspectivă, care a fost făcut public, odată cu „prenumeraţiunea” chiar în acele zile.
Prenumeraţiunea” va apărea şi în „Telegraful Român”, însă abia în nr. 74 din 1887, odată cu necrologul lui Aaron Florian, „redactorul respunzătoriu”.
Iată ce deziderate, cu adevărat hotărâtoare pentru destinul românilor transilvăneni, erau formulate în amintita „Prenumeraţiune”, respectiv în programul ataşat:
„Tendinţa acestei gazete va fi: a împărtăşi poporului român din politică, industrie, comerciu şi literatură, idei şi cunoştinţe practice, potrivite cu timpul şi măsurate trebuinţelor lui; a-l învăţa ca să-şi cunoască poziţiunea şi drepturile în stat; a-l lumina asupra intereselor care taie în viaţa privată şi publică a lui, şi a-i mişca activitatea puterilor fizice şi morale; a da direcţiune spiritului lui cătră tot ce contribuie la înaintarea şi dezvoltarea sa, şi a-l convinge că numai prin îmbunătăţirea stării sale materiale şi morale poate ajunge la cultură şi fericire[15].
Întrebarea absolut logică ce se impune, citind acele deziderate, este dacă într-adevăr, foaia şaguniană le-a putut promova constant, pe parcursul deceniilor ce au urmat.
Un bun şi foarte apropiat cunoscător al epocii şaguniene, făcând o apreciere asupra personalităţii şi înfăptuirilor marelui mitropolit Andrei Şaguna, se referă, într-o monografie pe care i-a dedicat-o, şi la traseul istoric al Telegrafului Român, adică la felul în care această publicaţie a reuşit să-şi împlinească menirea. Arhimandritul Nicolae Popea, viitor episcop de Caransebeş, căci despre el este vorba, aprecia că: „Şi vitalitatea acestei foi încă a fost una dintre cele mai sgomotoase, având contrari ca nisipul mării, ca de altfel toate întreprinderile lui Şaguna; cu toate acestea, în butul (în pofida, n.n.) tuturor fatalităţilor, şi-a continuat programul, un program cu adevărat naţional, cu seriozitatea şi consecvenţa logică ce i le desemnase fundatorul, la început[16]. Citind o apreciere ca aceasta, inevitabil ne poartă gândul spre o afirmaţie similară, care provine de la o voce şi mai autoritativă şi care este cea a nemuritorului nostru poet Mihai Eminescu, recunoscut deopotrivă şi ca ziarist dăruit cu har ca nimeni altul dintre cei care au profesat această îndeletnicire. Analizând situaţia românilor aflaţi sub stăpâniri străine, Eminescu îşi culege informaţii pentru un material pe care l-a publicat în Curierul de Iaşi (nr.129-130 din noiembrie 1876), şi din Telegraful Român (nr. 85, 86, 87 din 1876), pe care îl caracterizează ca fiind „cea mai modernă publicaţie de peste Carpaţi, care urmăreşte cu stăruinţă politica modestă şi sigură a neuitatului Şaguna”. Cât de prestigios trebuie să fi fost numele mitropolitului Şaguna şi cât de temeinice s-au dovedit înfăptuirile sale dacă, iată cum a fost percepută prezenţa sa, în viaţa şi destinul românilor transilvăneni chiar de către un reprezentant de geniu al poporului român, care a fost Mihai Eminescu.
Mânaţi de curiozitatea de a vedea cum arăta chiar primul număr al „Telegrafului Român” din 3 ianuarie 1853 am consultat colecţia aflată în posesia bibliotecii mitropolitane din Sibiu, fiind astfel în măsură a putea da următoarele detalii:
Titlul ziarului a apărut, dintru început, cu caractere latine. În schimb, materialele aşternute în pagini au fost tipărite în chirilică (slove) până în 1863, când grafica chirilică a fost înlocuită cu cea latină.
Dimensiunile iniţiale ale ziarului au fost de 40 x 25 cm, pentru ca mai apoi să ajungă la dimensiuni de 50 x 35 cm. Aşa s-au păstrat până prin anii optzeci ai secolului XX, când dimensiunile ziarului au fost de 42 x 30 cm, cum sunt şi azi.
Fiind la acest capitol, formal desigur, vom arăta că de timpuriu au început să apară în pagină şi ilustraţiile, întâi la capitolul reclame comerciale, iar mai apoi şi la celelalte capitole (culturale şi religioase), unde s-au utilizat clişee cu portrete, monumente, dar mai ales iconografie. Prin anii optzeci ai sec. XX s-a recurs şi la ilustrarea iconografică în culori.
Revenind la primul număr al ziarului, vom arăta că materialele erau aşezate în pagină pe două coloane. În caseta în care se include titlul se precizează că ziarul iese de două ori pe săptămână: miercurea şi sâmbăta[17].
Cât priveşte cuprinsul primului număr, menţionăm că redă „Depeşe (ştiri, n.n.) telegrafice” din „Transilvania, Monarhia Austriacă, Franţia, Ţeara Românească, Turcia, Anglia şi America”. În numerele următoare se vor adăuga ştiri şi din alte provincii româneşti sau ţări, precum: Moldova, Bucovina, Banatul Temeşian, Rusia, Serbia, Grecia, Ungaria, Prusia, Germania, Elveţia, Italia, Lombardia, Belgia, Muntenegru, Boemia şi chiar Hina (China) şi India.
Conţinutul ştirilor este de natură politică, militară, economică, administrativă, comercială, culturală şi religioasă. Spre exemplificare, menţionăm că la prima categorie de ştiri (cele de natură politică) sunt prezentate legi, decrete guvernamentale, dispoziţii privind ordinea şi administraţia publică, cu un cuvânt tot ceea ce venea în atingere cu drepturile şi îndatoririle românilor transilvăneni. Din sfera industriei şi comerţului sunt popularizate, aproape în fiecare număr, invenţii tehnice şi realizări din aceste ramuri ale economiei, care în foarte multe ţări din Europa şi America începuseră să ia un remarcabil avânt. Sunt mai mult decât sugestive titluri ca acestea: „Despre zborul (ca vântul, n.n.) ce l-au luat ocupaţiunile româneşti în veacul acesta” , „Aeronautica sau corăbierea în aer”, „Meseriile şi folosul lor”, „Românii din Transilvania şi meseriile”, „O scurtă istorie asupra comerţului”. Nu lipsesc ştirile care reflectă preocupări din domeniul agriculturii. Iată şi aici titluri sugestive: „Despre agricultură sau economia de câmp”, „Societăţile agricole”, „Aşezămintele sau instituţiile agronomice”, ”Via şi vinul”, „Despre însemnătatea şi folosul pădurilor”, „Despre apărarea pădurilor”. Scopul urmărit prin toate aceste reflectări de natură economică era acela de a deştepta şi în sufletul românilor interesul pentru astfel de îndeletniciri, care singure pot garanta prosperitatea materială şi civilizaţia. Din compartimente, precum cele ale literaturii, artei, ştiinţei şi culturii, în general au fost abordate, la început mai modest iar apoi din ce în ce mai consistent, teme culturale, evenimente artistice şi ştiinţifice, s-au tipărit recenzii la cărţi şi se publica poezie şi proză din creaţia celor mai cunoscuţi oameni de litere români şi străini. Amintim şi aici titluri precum: „O privire asupra sistemei solare”, „O privire asupra propăşirii culturii, ştiinţelor şi îndeosebi a filosofiei”, „Românul şi poezia lui”, „Poezia populară”, „Românul în privinţa muzicei”, „Românul în privinţa picturei (zugrăvirei), „Artile sau măiestriele cele frumoase”. Şcoala românească şi educaţia tinerilor vor constitui o preocupare aflată mereu în atenţie. Astfel întâlnim titluri ca acestea: „Educaţia copiilor”, „Tinerimea noastră şi şcoalele publice”, „Educaţia femeilor”, „Cum se poate stăvili prin şcoală degradaţia timpurie a tineretului”, „Ceva despre şcoală”, „Despre viaţa şcolii”, „Iubirea învăţătorului către învăţăceii săi”. Limba română şi naţionalitatea vor constitui preocupări mereu reluate în paginile Telegrafului Român. În legătură cu preocupările de natură spirituală, teologică, religioasă trebuie să arătăm că, la început nu erau tot atât de frecvent abordate precum cele de natură politică, economică şi cultură, în general. Faptul nu trebuie să surprindă bineştiind că secolele de înrobire i-au adus pe români într-o cumplită stare de sărăcie şi înapoiere. Ca atare prioritare trebuiau să fie problemele care vizau scoaterea lor dintr-o astfel de stare. Dar nu vor fi excluse cu desăvârşire nici preocupările şi problemele de natură religioasă, teologică, bisericească.
După ce am stăruit asupra conţinutului publicaţiei şaguniene, a tematicii abordate, să ne raportăm şi la denumirea sau titlul ziarului. Referitor la acest aspect, găsim detalii chiar din primul număr şi chiar de pe pagina întâi, unde se arată că prin acest titlu de „Telegraf” s-a căutat o integrare într-o tradiţie comună centrului şi vestului european, unde în ţări precum Germania, Franţa, Italia, Anglia apăreau gazete cu acest nume de „Telegraf”, ceea ce sugerează izbânda tehnică a transmiterii rapide şi de la distanţă a ştirilor. Spre a deosebi foaia românească de altele, i s-a adăugat substantivului „Telegraf” şi adjectivul „român”. Cu această titulatură de Telegraful Român va apărea până în ziua de astăzi.
Un lucru care surprinde răsfoind paginile Telegrafului Român, nu doar din primul an al apariţiei, ci şi din toată perioada şaguniană, este acela că materialele publicate sunt, în general, nesemnate, ceea ce reflectă munca asiduă şi aproape exclusivă a redactorilor, menţionaţi nominal doar sub linia ce încheie ultima pagină a ziarului. Dar este mai presus de orice îndoială că peste tot ce s-a publicat în cele două decenii de început ale foii de la Sibiu patronează mintea clar-văzătoare şi viziunea autoritativă a mitropolitului Şaguna. Că astfel stau lucrurile se vede şi din faptul că între condiţiile puse redactorului Aaron Florian, prin contractul încheiat cu el la 8 decembrie 1852, se află şi una formulată astfel: „Din fiecare număr al jurnalului îmi va împărtăşi Domnul Redactor câte un exemplar, cel puţin cu o oră înainte de tipărire, spre vedere şi aprobare, iar articolii cei mai momentoşi mi-i va comunica cu mult mai înainte, înţelegându-se de la sine că dacă din anumite motive vreun număr al (Telegrafului, n.n.) nu va dobândi aprobarea mea, acela nu se va publica”.
De foarte multe ori, Şaguna însuşi a luat condeiul de gazetar, scriind articole „de orientare dintre cele mai temeinice, din câte s-au publicat în ziaristica noastră din acele decenii”, cum le apreciază profesorul Ioan Lupaş. Şaguna a fost personalitatea care a patronat, a condus şi a îngrijit cu dragoste, cum numai un vizionar ca el putea să le aibă, destinul acestui ziar. „El a fost, cum afirma acelaşi Ioan Lupaş, autorul moral al celor mai însemnate articole de direcţie politică”, decisive pentru formarea conştiinţei naţionale. Ca om „cu vederi absolut moderne, Şaguna ştia că „Telegraful Român” putea şi trebuia să devină un factor politic şi cultural hotărâtor, în luptele ce-l aşteptau (pe el ca reprezentant al românilor, n.n.), un factor prin care să poată stăpâni, într-o măsură însemnată, puterea misterioasă a opiniei publice româneşti, tocmai atunci în formaţiune, şi să exercite asupra mulţimii o influenţă cu mult mai largă şi mai puternică de cum o are, de pildă, „cerculariul” oficial sau predica de la amvon, care ambele, prin însăşi firea lor, trebuiau să se mărginească la un cerc restrâns de probleme, dintre care, mai ales cele politice nici nu cutează să le atingă” (op. cit., p. 198).
Primul redactor al Telegrafului Român a avut această responsabilitate doar o perioadă limitată de timp. Din cel de-al 8-lea număr (din 28 ianuarie 1853) aflăm că Aaron Florian şi-a încheiat pe neaşteptate misiunea. Motivaţia o arată personal într-o casetă pe ultima pagină: „Denumit fiindu prin decretulu înaltului Ministeriu de Justiţie coredactor la „Buletinulu legilor imperiului” din Viena, mă simtu îndatoratu a corespunde chiemării ce mi se face şi a ocupa postulu ce mi se ofereşte. Această împrejurare ridică deasupra mea responsabilitatea de redactor alu Telegrafului Romanu, şi cu numărul 8 alu foaiei acesteia numele meu înceată de a mai figura în această calitate”.
Editura „Telegrafului” însăşi şi Tipografia diecezană vin cu o asigurare dată publicului că apariţia ziarului va continua fără de nicio problemă şi că „se vor sili până în sfârşit a satisface aşteptările şi dorinţele publicului spre a merita încrederea ce li s-a dat”.
În numărul următor (al 9-lea, din 31 ianuarie 1853), din partea aceleiaşi edituri se dă următorul anunţ: „Pentru a putea continua jurnalul acesta, editura a poftitu pe Dl. Dr. Pavelu Vasici ca să primească asuprăşi sarcina de redactor respunzătoriu, până atunci până când se va putea afla altul…”.
Rezultă de aici că plecarea lui Aaron Florian a fost intempestivă, iar acceptarea postului de către Dr. Vasici a fost provizorie. Se şi adresează „inteligenţei” (intelectualităţii) invitaţia că dacă s-ar găsi cineva interesat de a prelua o astfel de sarcină, să se adreseze „fie cu gura, fie în scris, spre a afla condiţiunile… sub care e de dat postulu de redactor”.
Pedagogul, teologul şi militantul pe tărâm politic Onisifor Ghibu (1883-1972), pornind de la unele aspecte sesizate în corespondenţa lui Aaron Florian cu Ioan Maiorescu, aflat, cum am arătat, la Viena, susţine că relaţiile personale dintre Şaguna şi Aaron „n-au fost totuşi dintre cele mai amicale[18]. Fiind vorba de doi bărbaţi cu o personalitate puternică, vor fi existat unele puncte de vedere diferite în ce priveşte rostul pe care îl avea de îndeplinit o gazetă bisericească (şi nu numai) precum era „Telegraful Român”. Ioan Maiorescu, care şi el avea convingeri diferite de ale lui Şaguna, l-a stimulat pe Aaron Florian să părăsească Sibiul şi să plece la Viena, spre a lucra împreună în redacţia acelui Buletin de legi.
Tot Onisifor Ghibu ne informează că până la urmă Aaron Florian a regretat plecarea de la Sibiu, deoarece a constatat că şederea la Viena nu i-a fost prielnică, „spre a aduce cine ştie ce folos neamului său”[19]. S-a şi hotărât să se întoarcă în 1857 la ai săi, dar nu la Sibiu, ci în Bucureşti, unde va ocupa un post de profesor de istorie, la Universitatea de acolo. De altfel, aşa cum am mai spus, el mai avuse o activitate didactică în Bucureşti şi înainte de venirea la Sibiu. Oricum, aportul lui Aaron Florian a fost hotărâtor la debutul apariţiei foii şaguniene. Avea la activ experienţa jurnalistică ce şi-o dobândise, colaborând la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, a lui George Bariţiu, de la Braşov, la „Curierul Românesc” al lui Heliade Rădulescu, de la Bucureşti, la gazeta literară „Muzeul Naţional”, a aceluiaşi Heliade Rădulescu, din Bucureşti. Împreună cu un fost coleg (C. Hill) a înfiinţat şi redactat, în 1837, tot în Bucureşti, gazeta „România”[20].
Târziu, peste ani, când s-a primit vestea decesului său (1887), „Telegraful Român” i-a adus un ultim şi binemeritat omagiu, prezentându-l ca pe un „pribegit apostol al românilor”, dar şi ca pe un „luceafăr strălucitor pe orizontul literaturii române[21].
Aşa cum am spus, cel care i-a succedat la redacţia Telegrafului Român a fost bănăţeanul Dr. Pavel Vasici, medic şi scriitor. Acesta a redactat foaia şaguniană începând cu nr. 9, din 31 ianuarie 1853 şi până la nr. 33, din 28 aprilie 1856. Nota pe care o va imprima „Telegrafului” va fi aceea a unui organ de presă cu aplecare spre popularizarea cunoştinţelor din economie, comerţ, ştiinţele naturii, artă, pedagogie, medicină şi literatură. Aşa cum făcuse şi Aaron Florian, tot astfel şi Pavel Vasici şi-a conjugat munca redacţională cu Şaguna, publicând amândoi articole politice inspirate din ştiri preluate din ziare străine.
După Pavel Vasici, au urmat doi redactori care au activat un timp foarte scurt, motiv pentru care sunt socotiţi redactori interimari[22]. Aceştia au fost: Ioan Bădilă şi Visarion Roman. Primul, Ioan Bădilă, a fost profesor la secţia pedagogică a Institutului Teologic din Sibiu. Aşa cum am spus, el a îndeplinit funcţia de redactor doar câteva luni, între 1856-1857. Ca şi Aaron Florian, tot astfel a plecat şi el în Ţara Românească, unde a ajuns profesor de Limba latină la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, iar mai apoi la Şcoala normală, unde a fost şi director[23].
Cel de-al doilea, Visarion Roman, a funcţionat şi el ca profesor suplinitor, timp de un an, la Institutul Teologic din Sibiu, apoi ca învăţător, timp de doi ani, în Răşinari. Activitatea sa de redactor s-a desfăşurat între 18 decembrie 1857 şi iunie 1858. Sub semnătura sa au apărut câteva articole cu caracter pedagogic. A fost apoi, rând pe rând, bibliotecar-arhivar al ASTREI, notar în Răşinari, corespondent pentru Austro-Ungaria al ziarului „Românul”, întemeiat de C.A. Rosetti, la Bucureşti. De numele lui se leagă înfiinţarea „Societăţii de păstrare şi împrumut” din Răşinari (1867) şi a Institutului de Credit şi Economii „Albina”, din Sibiu, al cărui prim director a fost. Pe plan cultural, menţionăm că a editat, la Sibiu, între 1860-1865, o revistă pedagogică săptămânală, cu titlul „Amicul şcoalei”. Tot la Sibiu a editat calendarul (almanahul) „Amicul poporului”, destinat mai ales ţăranilor. Împreună cu Ioan Al. Lapedatu, profesor la Gimnaziul ortodox din Braşov, a editat, tot la Sibiu, „Albina Carpaţilor”, foaie beletristică, ştiinţifică şi literară, cu ilustraţii (1877). Un alt lucru vrednic de reţinut este şi acela că Visarion Roman s-a numărat între membrii fondatori ai ASTREI, în 1861. Toate aceste merite pe plan cultural-economic au constituit premize ale alegerii sale ca membru al „Societăţii Academice Române” (1877)[24]. Şi mitropolitul Şaguna l-a găsit vrednic de a-i încredinţa responsabilitatea de redactor al Telegrafului Român tot în baza acestor merite personale.
După Visarion Roman urmează un şir de şapte redactori, aparte de categoria interimatului, printr-o durată mai extinsă a activităţii lor redacţionale.
Primul dintre aceştia a fost Ioan Raţiu, paroh în Alba Iulia. De menţionat că a participat la un concurs organizat de Şaguna pentru ocuparea acestui post. Motivele avute în vedere la selectarea sa dintre mai mulţi candidaţi au fost: studiile temeinice în Filozofie şi Ştiinţe juridice, ţinută morală pilduitoare, activ pe plan social, strădalnic în jurnalistică şi bun patriot[25].
A redactat ziarul între 11 iunie 1858 şi 29 noiembrie 1862. A funcţionat concomitent şi ca profesor la secţia pedagogică a Institutului Teologic.
În intervalul de timp al muncii sale redacţionale s-a înfăptuit importantul eveniment din 24 Ianuarie 1859, al Unirii Principatelor Române, sub Alexandru Ioan Cuza. Desigur că momentul a fost marcat în chip aparte în paginile Telegrafului Român. Au fost prezentate toate etapele pregătitoare şi demersurile făcute în perspectiva Unirii. Atunci când evenimentul s-a înfăptuit, au fost prezentate integral discursurile lui Mihail Kogălniceanu şi proclamaţiile domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost descris chipul său maiestuos şi înfăptuirile sale după Unire, precum înfiinţarea primelor universităţi româneşti. Unirea a constituit luni de-a rândul cap de coloană al ştirilor zilnice.
Tot în răstimpul în care Ioan Raţiu a fost redactor la „Telegraful Român” a avut loc şi un eveniment cultural de maximă importanţă: înfiinţarea în 23 octombrie/4 noiembrie 1861, la Sibiu, a „Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român” (ASTRA). Mitropolitul Şaguna s-a implicat, alături de alţi intelectuali, în obţinerea aprobărilor şi mai apoi în organizarea acestei instituţii de cultură care s-a dovedit atât de benefică pentru românii transilvăneni. În „Telegraful Român” nr. 39 din 28 sept. 1861 a apărut „Ordinaţiunea guvernială” nr. 7993/1861, îndreptată către „Excelenţa Sa S. Episcop Andreiu Barone de Şaguna, în cauza înfiinţândei „Asociaţiuni pentru înaintarea literaturei române şi cultura poporului romanu”, prin care ierarhul ortodox de la Sibiu este încunoştinţat că în baza statutelor înaintate, împăratul „s-a înduratu preagraţiosu a concede...să se formedia (să se formeze, n.n.) o asotiatiune” (p. 151).
În numărul imediat următor (al 40-lea din 5 oct. 1861) al Telegrafului Român, Şaguna, care a devenit reprezentantul oficial al intelectualităţii, a şi publicat o „Conchiemare (convocare, n.n.) la Asociaţiunea transilvana romana pentru înaintarea literaturei romane şi cultivarea poporului romanu”. Erau invitaţi „toţi inteligenţii naţiunei noastre carii voiescu a fi membrii Asociaţiunei, spre a lua parte la inaugurarea şi deplina constituire a aceleiaşi pe data de 23 Octombrie/4 Novembre 1861, aici la Sibiu”.
Într-adevăr, la sorocul stabilit, intelectualitatea românească din Transilvania s-a întâlnit la Sibiu, într-o sală a Seminarului, pentru inaugurarea „ASTREI”. Mitropolitul Andrei Şaguna a ţinut o cuvântare care a fost publicată integral în nr. 43 din 26 octombrie 1861. Tot atunci şi acolo s-a procedat la alegerea preşedintelui, în persoana mitropolitului Şaguna, a vicepreşedintelui, în persoana lui Timotei Cipariu şi a secretarului, în persoana lui George Bariţ. De acum încolo ASTRA va fi mereu prezentă în paginile Telegrafului Român.
După încheierea misiunii sale la Sibiu, Ioan Raţiu a ajuns protopop al Tractului Haţeg. Sibiul i-a păstrat vie memoria, dovadă faptul că una dintre străzile centrale îi poartă numele.
I-a urmat în funcţie o altă remarcabilă personalitate locală: Zaharia Boiu, profesor la Institutul Teologic-Pedagogic şi vestit orator bisericesc. A redactat ziarul între 1 ianuarie 1863 şi 26 octombrie 1865.
Şi el, ca şi Ioan Raţiu a avut prilejul să consemneze în paginile publicaţiei şaguniene evenimente importante ce s-au petrecut mai ales în viaţa Bisericii transilvănene. Astfel, în 1864 a fost restaurată, prin strădania mitropolitului Şaguna, vechea Mitropolie a Transilvaniei, desfiinţată abuziv la 1701.
În 24 decembrie 1864, deci exact în ajunul Crăciunului, el publică un comunicat scris cu mult patos, prin care vesteşte că: „În sfârşit, cauza cea dreaptă şi sfântă a românilor transilvăneni de religiune greco-orientală, adică mult dorita noastră Mitropolie, a obţinut rezolvarea mult dorită. În sfârşit, lacrimile de întristare s-au prefăcut în lacrimi de bucurie”. În termeni patetici, redactorul ziarului aduce laudă numelui Domnului, care cu acest dar ceresc „a cercetat pe poporul Său”. Tot pe plan bisericesc, Zaharia Boiu a marcat în paginile ziarului şi reînfiinţarea a încă unei eparhii româneşti, şi anume a Episcopiei Ortodoxe a Caransebeşului şi numirea ca episcop a protopopului Ioan Popasu, de la Braşov.
În 14/26 octombrie 1865, tot pentru considerente de ordin politic, Zaharia Boiu a fost constrâns să părăsească responsabilitatea de redactor. Ca şi în cazul înaintaşului său, Ioan Raţiu, Sibiul i-a înscris numele între vestiţii bărbaţi ai cetăţii, atribuind acest nume unei străzi învecinate cu strada Ioan Raţiu.
Un coleg de-al său, de la Institutul Teologic-Pedagogic, şi anume profesorul Nicolae Cristea, este desemnat de către mitropolitul Şaguna, în octombrie 1865, ca redactor responsabil. Timp de 18 ani va onora, cu multă vrednicie, această însemnată misiune (până în 1883). Răstimpul în care el a activat ca redactor a fost apreciat ca „o perioadă de glorie în istoria presei româneşti din Transilvania” şi implicit din istoria Telegrafului Român[26]. Şaguna însuşi s-a arătat foarte satisfăcut de prestaţia noului redactor, motiv pentru care a întocmit un înscris testamentar ca Nicolae Cristea să rămână în funcţie „cât îi va plăce lui[27].
Ca şi alţi antecesori ai săi, Nicolae Cristea provenea din rândurile profesorilor de la Institutului teologic - pedagogic din Sibiu. A îndeplinit şi funcţia de asesor consistorial (consilier) al Arhiepiscopiei. De numele lui se leagă şi înfiinţarea „Reuniunii Sodalilor (Meseriaşilor, n.n.) români din Sibiu (1864), al cărei prim preşedinte a fost[28].
În politică, Nicolae Cristea a fost un militant neobosit pentru apărarea drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni. Precum se ştie, în 1867, după crearea statului dualist Austro-Ungaria, Transilvania şi-a pierdut autonomia, fiind anexată Ungariei. Guvernanţii de la Budapesta au declanşat o politică de maghiarizare forţată a românilor. Într-o astfel de situaţie, fruntaşii intelectualităţii române, întruniţi la Miercurea Sibiului, în 1868, cu prilejul constituirii Partidului Naţional Român, au adoptat ca protest, vizavi de atitudinea abuzivă a ungurilor, o hotărâre de boicotare a vieţii parlamentare din Ungaria, prin refuzul oricărei colaborări cu guvernanţii unguri. Curentul politic ce s-a conturat atunci este cunoscut cu numele de pasivism, aflat în contrapunere cu activismul, o tactică preconizată de mitropolitul Andrei Şaguna şi de alţi intelectuali, între care şi Nicolae Cristea. Aceştia din urmă apreciau că drepturile românilor puteau fi mai bine apărate prin lupta politică decât prin pasivism. „Telegraful Român” a fost angajat de către Nicolae Cristea în disputele cu pasivismul, acuzat de „lâncezeală politică, egală de fapt cu moartea politică[29]. În viziunea redactorului foii şaguniene, foloase nu puteau rezulta pentru români decât dintr-o energică activitate politică. Aşa se face că în coloanele Telegrafului Român, din acea perioadă de după 1867, vor apărea mereu consemnări despre luptele purtate de către intelectualii adepţi ai activismului, în Dietă şi Casa Magnaţilor, pentru autonomia Transilvaniei şi a Bisericii Ortodoxe, pentru apărarea caracterului românesc al şcolilor săteşti şi al liceului din Braşov şi gimnaziilor din Brad şi Beiuş, în care guvernanţii de la Budapesta, prin „Legea Trefort” (emanată de la ministrul Cultelor şi Instrucţiunii cu acelaşi nume), impuneau predarea obligatorie a limbii maghiare [30].
Dar şi pasiviştii, care reprezentau majoritatea intelectualităţii, aduceau cele mai grave acuze activiştilor. Ei le imputau acestora vina de recunoaştere, prin colaborarea lor cu noile autorităţi, a dualismului şi, implicit, a alipirii Transilvaniei la Ungaria.
În legătură cu această disensiune politică între reprezentanţii pasivi şi activi ai intelectualităţii româneşti transilvănene, trebuie să spunem că până la urmă şi unii şi alţii urmăreau acelaşi scop: condamnarea abuzurilor guvernanţilor maghiari şi apărarea drepturilor naţionale şi a libertăţilor cetăţeneşti. Doar tacticile lor erau diferite. Ioan Slavici, într-o lucrare intitulată sugestiv: „Sbuciumările politice la românii din Ungaria” (Bucureşti, 1911) se exprimă cât se poate de clar, în această privinţă: „Adevărul este, scrie el, că românii cei mulţi şi adevăraţi, fie funcţionari publici, fie preoţi ori învăţători, fie neguţători, meşteşugari ori plugari ţin să li se asigureze în ţara lor putinţa de a-şi urma lucrarea în toată liniştea” (p. 9). Idealul Unirii cu fraţii lor de peste munţi nu putea fi acoperit de nicio altă năzuinţă.
Dacă în vremea redactorului anterior, care a fost Zaharia Boiu, a avut loc, aşa cum am arătat, restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului, prin lupta lui Andrei Şaguna, în anii când munca redacţională o îndeplinea Nicolae Cristea, s-a înfăptuit prin zelul aceluiaşi bărbat providenţial o altă izbândă, anume: obţinerea autonomiei noii Mitropolii (aflată până atunci sub jurisdicţia Carloviţului), printr-o lege proprie, cunoscută sub numele de „Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”. În esenţa sa, noua lege a fost de asemenea rodul viziunii marelui ierarh şi a fost adoptată la Congresul Naţional Bisericesc al Românilor Ortodocşi din Transilvania, convocat la Sibiu, în toamna anului 1868. „Telegraful Român” a anunţat acel moment, în numărul 74 din 15/27 septembrie 1868, ca pe un eveniment egal în însemnătate cu cel al reînfiinţării Mitropoliei. Într-un material intitulat „Congresulu naţionalu bisericescu”, aşezat în prima pagină se spunea: „Au trebuit să treacă o sută şiasezeci şi atâţia ani (167 de ani, n.n.) până cându biserica (respectiv Mitropolia, n.n.) să se revadă iarăşi în representaţia ei întreagă. Ce aspectu venerabilu şi respectabilu, ce simţire înălţătoare de sufletu este cându astăzi avemu, după întrerupere de atâţia ani (de la 1701, n.n.) a privi în faţă pre urmaşii acelor mai mari, cari în timpurile cele greale persecuţiunilor naţiunale bisericeşti (de trecere la uniaţie, n.n.) au fost încetatu a se mai aduna, au fost încetatu de a mai fi o individualitate vizibilă, au încetatu de a-şi mai folosi drepturile date de Dumnezeu, prin Mântuitorul lumei şi sigilate de Mângâietorulu Duhului adevărului; Cându îi vedem adunaţi spre a lua posesiune de un dreptulu atâtu de preţuitu: a lu liberei dezvoltări pre câmpulu crescerei poporului nostru. Ce bucurie poate însufleţi pre orice românu cându după atâtea grele fortune ce s-au succesu, după tempesta carea ne desmembrase până la dispreţulu streinuloru, ba mai până la nimicire, să ne revedemu iarăşi Archipăstorii, Clerulu nostru, inteligentia noastră (laicatul, n.n.) dându-şi mâna spre a se pune la lucru şi a căuta tămăduirea înviatului trupu naţiunalu bisericescu…”.
În numărul imediat următor (75 din 19 septembrie / 1 octombrie 1868) este redată integral cuvântarea mitropolitului Andrei Şaguna ţinută cu ocazia deschiderii Congresului din 16/20 septembrie.
Principala problemă asupra căreia Şaguna voia să atragă luarea aminte a participanţilor la Congres era tocmai cea a autonomiei Bisericii, respectiv Mitropoliei transilvănene, care spunea el textual că a sosit vremea „ca ea să fie îndreptăţită de a-şi regula, conduce şi decide independentu, în congresele sale bisericeşti, obiectivele eclesiastice, şcolare şi fundaţionale şi a le administra şi guberna prin propriile sale organe, în înţelesulu statuteloru stabilite în aceste congrerse”. Mitropolitul Şaguna chiar a depus pe masa Congresului un astfel de statut, pe care însuşi l-a elaborat, şi a adresat membrilor prezenţi invitaţia „să facă studii serioase asupra aceluia, să-şi deie opiniunea liberă, fără sfială, căci dânsulu primesce bucurosu modificările ce se vor afla necesare…”.
În şedinţele ulterioare ale congresului, proiectul de statut propus de Şaguna a fost dezbătut pe comisii, aducându-i-se completări şi modificări nesemnificative. A fost votat apoi în unanimitate şi publicat în Telegraful Român, în numerele 81, 82, din 3/15 octombrie şi respectiv din 6/18 octombrie 1868.
În numărul 86 din 20 octombrie/1 noiembrie 1868, mitropolitul Şaguna vestea suflarea românească şi ortodoxă din Transilvania că noua lege de organizare şi funcţionare a Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania a fost întocmită şi apoi aprobată în congres, urmând să primească şi confirmarea autorităţii statale. Din cuprinsul legii (statutului) se desprind cu claritate principii ca acestea: forma de conducere a bisericii, la nivel uman, este sinodalitatea sau conlucrarea dintre clerici (1/3) şi mireni (2/3) pentru toate cele trei trepte ierarhice ale administraţiei bisericeşti: parohie, protopopiat şi eparhie. Parohia este condusă de Adunarea parohială, prezidată de preot. Pentru administrarea bunurilor parohiei şi ale şcolii s-a instituit epitropia. Protopopiatul este forma de conducere administrativă în alcătuirea căreia intră mai multe parohii de pe o anumită zonă teritorială. Este condus de protopop, cu comitetul şi adunarea protopopească numite şi sinod. Eparhia înglobează toate protopopiatele şi parohiile dintr-un spaţiu geografic determinat precum şi toate aşezămintele monahale. Este condusă de episcop (sau arhiepiscop), de Adunarea eparhială (numită sinod), adunare compusă din 20 de clerici şi 40 de mireni, şi de Consiliul eparhial sau consistor cu trei secţii: bisericească, şcolară şi economică. Forul conducător pentru întreaga mitropolie era Congresul Naţional Bisericesc, format din 90 de membri, câte 10 clerici şi 20 de mireni din fiecare eparhie.
Încredinţat că românii de pe ambele versante ale Carpaţilor alcătuiesc un singur neam şi o singură limbă, Nicolae Cristea, ca de altfel şi înaintaşii săi, nu s-a limitat la prezentarea unor ştiri despre realităţi politice, culturale, economice şi religioase din Transilvania, ci a consemnat număr de număr, în „Telegraful Român”, noi ştiri despre evenimente, fapte şi întâmplări ce se petreceau în spaţiul extracarpatic.
Aşa, spre exemplu, n-a rămas impasibil la vestea sfârşitului, în exil, la Heidelberg – Germania a vieţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, simbol al năzuinţelor de unitate a tuturor românilor. În anunţul despre decesul acestuia, Nicolae Cristea îl caracterizează ca pe un bărbat cu merite incontestabile în istoria neamului românesc. „Şiepte ani au trecut, scrie el, de la acel 11 februarie 1866 de când Alesandru Ioan I, după o domnie tot de şiepte ani, fu coborât de pe tronul României. De atunci porţile patriei sale-i remase închise şi eternitatea se deschide pentru elu pre pământu străinu. Epoca lui Alesandru Ioanu I va ocupa, în istoria României, un loculu însemnatu, între Domniele pământene. Urcarea sa pe tronulu Moldovei, la 5 ianuarie 1859, prin alegerea Adunării din Iaşi, au fost un strălucitu triumfu alu liberalismului naţionale, contra spiritului reacţionariu alu trecutului. Întrunirea pre fruntea sa şi a coroanei Munteniei, în 24 ianuariu 1859, prin aclamarea energică a poporului şi alegerea Adunării din Bucuresci, au fost triumfulu dreptului de suveranitate naţională, contra uneltirilor străine, care voiau a ţine în desunire două părţi ale aceluiaşi popor. Astfelu, numele lui Alesandru Ioanu I va fi repeţitu posterităţii ca simbolu alu liberalismului şi alu independenţei naţionale. Însăşi moartea sa, survenită în ziua de 2 maiu, sanctifică şi mai multu, în memoria plugariului românu, amintirea emancipării lui de sub povara unoru instituţiuni barbare şi învechite, emancipare care-şi are sorgintea în actulu politicu săvârşitu în ziua de 2 maiu 1864 (desfiinţarea iobăgiei, n.n.).
Ca domnu românu, Alesandru Ioanu I au sciutu totdeauna cu mândrie şi pieptu a ţine susu drepturile şi demnitatea patriei sale.
România-l binecuvintează; şi animurile (sufletele, n.n.) patriotice nu potu a nu lăsa să cadă lacrimi de recunoştinţă pre mormântulu acestui memorabilu Domnu naţionalu”.
Tot în 1873 a survenit pretimpuriu şi sfârşitul vieţii pământeşti a întemeietorului ziarului de la Sibiu. Marcat profund şi de această mare pierdere, Nicolae Cristea va da expresie sentimentelor de durere dar şi de recunoştinţă ale întregii suflări româneşti din Transilvania faţă de părintele şi înfăptuitorul multor binefaceri pe plan religios, cultural, social şi politic, toate hărăzite fiilor săi duhovniceşti.
Pagina întâi a nr. 49 din 17/29 iunie 1873 a Telegrafului Român este încadrată într-un chenar negru şi prevăzută, în partea superioară, cu o cruce îngroşată, pusă în evidenţă tot prin culoarea neagră de doliu. Urmează apoi, imediat sub cruce, anunţul mortuar, care sună astfel:
Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoru de lacrimi!”. Aşa trebuie să strigăm noi, mai vârtos decât odinioară prooroculu, deoarece columna carea mai bine de un pătrariu de seculu a portatu edificiulu întregu al istoriei românilor, astăzi au căzutu, Excelenţa Sa prea iubitul nostru Preasânţitulu Părinte.
Andreiu baronu de Şiaguna
Arhiepiscopu şi Mitropolitu alu Româniloru greco-orientali din Transilvania şi Ungaria, Consiliariu intimu actuale de statu alu Maiestaţiei Sale c.r. apostolice, cavaleru alu Crucei mari a ordinului Leopoldinu şi alu Coroanei de feru clasa I... Membru fondatoru al Asociaţiunii transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului românu, membru fondatoru alu Museului naţionalu din Cluşiu, membru onorariu alu Reuniunei pentru cunoscinţă a Terei, membru onorar al Reuniunei pentru Scinţele naturale, patron al Reuniunei Sodalilor români din Sibiu, ş.c.l.
Aseară, la şase ore, după o boală îndelungată şi plină de suferinţă, a părăsitu cele trecătoare şi nestatornice şi a trecutu la cele eterne, către cari a nisuitu în toată vieţia sa, prin faptele care vor fi de-a pururi niepieritoare, ca şi spiritulu său.
Jalnică, de trei ori jalnică şcire, pentru tot sufletulu românu, jalnică şi neaşteptată, căci acest angeru păzitoriu al nostru, trimisu de Providenţia trebuia să fie încă între noi. Dar să ne mângâiem că Providencia, care ni l-a luatu aşia de grabă în regiuinile cere cereşci, nu va lăsa fără scutulu ei pre un popor în a cărui frunte a pusu un geniu aşia de mare, tocma în timpurile cele mai critice ale esistenţei sale. Acia Providenţia carea ni l-a trimisu ca să ne scoată de la întunerecu şi să ne ducă la lumină, va fi cu noi aşa de misericordă, încâtu va lăsa ca spiritulu lui să adumbrească şi de aici încolo toţi paşii noştri, pentru ca sub un altu Isusu Navi alu legei marelui bărbatu mutatu la cele ceresci, din mijlocul nostru să putem fi părtaşi de tiera (Terra-Pământul – n.n.) promisiunii, de Chanaanulu libertăţei şi egalei îndreptăţiri, pentru care ne-a pregătitu acestu mare conducătoriu, care ne-a desgropatu temeliile istoriei noastre naţionale, bisericeşti şi ne-a condusu în concertulu popoareloru.
Să vărsăm dară, lacrimi de durere, dar precum zice Apostolulu nu ca cei ce nu au nădejde, pentru că scumpă este înaintea Domnului moartrea cuviosului lui. Şi precum aici, în valea plângerei, am avutu un reazemu puternicu, aşa şi înaintea Celui prea înaltu vom avea un caldu folositoru.
Iar pre mormântulu, carele va ascunde în curându rămăşiţele celui mai mare bărbatu al seculului, să împletimu cununi de neuitare şi din adânculu sufletului să-i zicem ca amintirea lui să fie neuitată în seculi seculiloru!
Înmormântarea se va face, miercuri, în 20 iuniu, c.m. conform disposiţiunei testamentarie a repausatului archipăstoriu, în modulu următoriu:
Miercuri, înainte de amiezi (la nouă ore) se ridică rămăşiţele pământesci şi se conducu până afară din cetate spre Răşinari, de aici se straportă la Reşinari, unde se depun în biserica cea mare. Joi, în 21 iuniu, apoi, după celebrarea Liturghiei şi a serviţiului înmormântărei, se vor aşezia spre eternă repausare.Fie-ei ţierâna uşoară!”.
În numărul imediat următor (50 din 22 iunie/2 iulie/1873) s-a tipărit un comunicat către protopopi, către preoţi şi poporul credincios, prin care se transmit îndrumări cu privire la slujbele de pomenire ce trebuiau să se facă în toate parohiile, nu numai cu prilejul înmormântării, ci şi la toate soroacele, până la împlinirea câte unui an de la deces.
Şi în celelalte numere de după acesta, memoria mitropolitului Andrei Şaguna a fost mereu binecuvântată.
Nicolae Cristea şi-a continuat activitatea redacţională şi sub păstorirea succesorului lui Andrei Şaguna, care a fost mitropolitul Miron Romanul, ales în 21 noiembrie 1874. Nu va abandona nici de acum încolo lupta politică, după cum n-a ignorat nici evenimentele mai importante care s-au petrecut în anii ce au urmat.
Astfel, când în 1877 s-a declanşat războiul ruso-turc, şi când, în baza convenţiei din 4/16 aprilie 1877 România s-a alăturat Rusiei, împotriva Turciei, paginile Telegrafului Român au fost acoperite aproape în întregime cu ştiri şi reportaje despre cum se derulau lucrurile pe câmpul de bătaie.
În nr. 58 din 15/27 mai 1877 al Telegrafului Român se tipăreşte un anunţ care a atras atenţia opiniei publice. Anunţul se intitula: „Independenţa României” şi suna astfel: aflăm atâtu din telegrame câtu şi prin corespondenţie că România s-a proclamatu independentă, marţi 10 Maiu şi totodată a declaratu şi resbel Turciei” (pag. 152). În acelaşi număr se înserează şi o cuvântare a regelui Carol I, rostită în ziua de 10 Mai în faţa demnitarilor români, care veniseră să-l omagieze cu ocazia aniversării urcării sale pe tron. Se reţine ideea lansată de monarh cum că „România reintră în vechea sa independenţia, ca statulu de sine stătătoriu, ca membru utilu, pacinicu, civilisatoru în marea familie a stateloru europene. Aparţine acum energiei şi devotamentului tuturor fiilor acesatei ţări, spunea monarhul, …ca România să primească o consecraţiune europeană” (pag. 152).
În semn de solidaritate cu românii de peste munţi, care îşi vărsau sângele la Griviţa, Plevna, Rahova şi Vidin, Telegraful Român publica, prin grija lui Nicolae Cristea, stăruitoare îndemnuri către românii transilvăveni de a-i sprijini pe toate căile (prin donaţii băneşti, alimentare şi vestimentare), pe fraţii lor, care înfruntau gloanţele şi moartea. Iată cuvinte pline de patetism pe care le putem citi în acelaşi număr al Telegrafului Român: „Dacă iubirea frăţească ne face să implorăm de la Cel de sus ca fraţii noştri din România să se întoarcă de pe câmpulu de bătaie, încărcaţi de izbândă şi glorie, aceiaşi iubire ne impune a veni în ajutoriul acelora care au fost răniţi sau au căzutu pentru gloria şi viitorul neamului românesc (p. 1)”.
Nicolae Cristea nu putea să-l uite pe cel care ctitorise Telegraful Român, pe vrednicul de pomenire Andrei Şaguna şi ca atare, în fiecare zi de 16/28 iunie, consemna în paginile ziarului momentul comemorativ al trecerii sale în veşnicie. Iată, spre exemplu, în ce termeni plini de veneraţie contura el chipul marelui mitropolit, într-un scurt medalion intitulat: „Comemorarea lui Şaguna”, pe care l-a publicat în nr. 47 din 16/28 iunie 1877 al Telegrafului Român: „Ziua de 16 iuniu este şi va rămânea pentru români o zi de jale, căci ea a răpitu loru un bărbat însemnatu şi un mare fiu alu naţiunii… Andreiu Şaguna! Stămu astăzi la mormântulu teu cu adâncă durere, căci în Tine am pierdutu pe acelu bărbatu care ai luptatu în toată viaţa cu inima şi cu spiritulu pentru biserică, naţiune şi patrie. Tu erai ocârmuitorulu, care ai condusu corabia poporuluiu de nenumărate ori la limanu! Astăzi, în zile grele, încongiuraţi fiindu pe periculi din afară şi dinlăuntru, privim la spiritulu Tău înaltu şi nemuritoriu şi dorimu a ne lumina de splendoarea lui pentru a urma învăţăturile Tale”.
Se cuvine să mai remarcăm încă un fapt ce s-a concretizat spre sfârşitul mandatului de redactor al Telegrafului Român al lui Nicolae Cristea, şi anume, apariţia începând cu 1 ianuarie 1876 a „Foişoarei Telegrafului Român”, un supliment cu caracter pedagogic, literar, lingvistic, cultural şi chiar economic al Telegrafului Român. Formatul „Foişoarei” era de ½ din formatul ziarului şi se ataşa acestuia. Avea 8 pagini şi apărea o dată la două săptămâni. Durata apariţiei a fost de doi ani (1876-1877), ajungându-se la 52 de numere în total. De precizat că în „Foişoară” au apărut pentru prima dată unele îndreptări fonetice, precum înlăturarea lui „u” din finalul cuvintelor şi adăugarea sedilelor de sub consoanele ş şi ţ. „Foişoara” va continua să apară şi după sistarea ei ca şi corp distinct de „Telegraful Român”. Noua apariţie va fi ca manşetă încorporată în coloanele publicaţiei şaguniene. (În legătură cu „Foişoara” a se vedea C.L. Dragu, „Cu privire la «Foişoara Telegrafului Român»” în TR, nr. 1-4/1-15 ianuarie 1978, p. 10).
În 1883, Nicolae Cristea a fost silit să demisioneze din funcţia de redactor, ca urmare a apariţiei, în nr. 116 din acel an, al Telegrafului Român, a unui articol critic la adresa prim-ministrului ungar Coloman Tisza, extrem de sever cu românii.
Numele lui Nicolae Cristea nu va înceta însă să apară şi pe mai departe în rândurile luptătorilor pentru apărarea drepturilor neamului său[31]. Astfel, a participat, în calitate de membru în Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, la redactarea „Memorandumului” către Francisc Iosif I (1892), motiv pentru  care a suferit şi el, ca şi ceilalţi memorandişti, pedeapsa cu închisoare.
Aceşti şapte vrednici bărbaţi, pe care i-am pomenit până aici, au fost cei care pe parcursul celor două decenii, câte au trecut de la întemeierea Telegrafului Român, i-au stat alături mitropolitului Andrei Şaguna, asigurând cu înaltă competenţă şi mult curaj apariţia fiecărui număr, în condiţii nu doar nefavorabile, dar şi foarte riscante, cum s-a şi dovedit aproape pentru fiecare dintre ei.
Din fericire, şi după Şaguna, copilul său de suflet, „Telegraful Român”, a continuat să se menţină în existenţă. Unul dintre redactorii de mai târziu, care a fost marele teolog, dascăl şi academician, preot Dumitru Stăniloae, găsea o explicaţie acestei îndelungate dăinuiri, şi anume faptul că „Ziarul a rămas tot timpul în slujba scopului fixat de ctitor” [32], iar acest scop a fost susţinerea intereselor naţionale şi bisericeşti ale românilor transilvăneni. Aşa a voit să fie şi aşa a orientat mitropolitul Şaguna ziarul pe care l-a întemeiat: „ca ziar naţional-bisericesc”[33].Sunt sigur, afirma acelaşi ilustru redactor, că dacă Biserica ar fi întemeiat un ziar acum 500 de ani, după apariţia tiparului (şi i-ar fi fixat acelaşi scop, n.n.), acesta ar fi dăinuit până azi”[34]. Lupta susţinută pentru drepturile politice ale poporului român, pentru aspiraţiile sale spre libertate şi independenţă, pentru cultivarea limbii lui, grăite de românii de pretutindeni, pentru păstrarea nealterată a credinţei ortodoxe, această luptă a constituit temeiul dăinuirii în timp a Telegrafului Român.
Dificultăţile, piedicile, presiunile, pericolele suprimării n-au lipsit niciun moment din lungul traseu istoric al Telegrafului Român. Dar numele întemeietorului său şi mai apoi stema pe care Şaguna însuşi şi-a gândit-o, ca pe o expresie a tresviei în îndeplinirea misiunii sale de arhipăstor al celor pe care „din adâncul lor somn a dorit să-i trezească şi spre tot lucrul cel bun să-i povăţuiască”, ambele aceste semne proteguitoare (numele şi stema) s-au dovedit providenţiale pentru „Telegraful Român”.
Deoarece în acest an îl comemorăm nu doar pe mitropolitul Andrei Şaguna, ci am marcat şi împlinirea a 155 de ani de apariţie neîntreruptă a Telegrafului Român, vom căuta să ne raportăm în continuare şi la momente din perioada postşaguniană a acestei publicaţii.
În acest sens, vom relua prezentarea redactorilor, de după Nicolae Cristea cu evidenţierea şi a momentelor istorice, mai importante, reflectate de aceştia în paginile ziarului. Astfel, începând cu nr. 117 din 1883, al Telegrafului Român este menţionat ca redactor Matei Voileanu, absolvent al Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu şi al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Viena. Nici responsabilitatea noului redactor nu se contura a fi mai uşoară decât a antecesorilor săi, date fiind ingerinţele tot mai agresive ale autorităţilor politice. Dar tânărul redactor şi-a mobilizat forţele şi a reuşit să facă faţă tuturor vicisitudinilor. Numit doar provizoriu, în 1883, rămânerea sa pe post s-a prelungit până în 1887.
De menţionat că în intervalul acesta şi-a mai făcut apariţia, la Sibiu, încă un organ de presă, şi anume ziarul „Tribuna” (înfiinţat în 1884), al cărui prim-redactor a fost Ioan Slavici. Acest ziar a fost apreciat ca „cel mai bun cotidian politic al românilor ardeleni[35]. Tribuna a iniţiat şi susţinut cu mult zel mişcarea memorandistă[36].
În 1887, Matei Voileanu a fost promovat în funcţia de asesor consistorial, cu atribuţiuni speciale privind susţinerea şi dezvoltarea şcolilor româneşti confesionale. În locul lui a fost numit ca redactor Dr. Remus Roşca, viitorul arhimandrit Eusebiu Roşca, cel care va deveni mai apoi rectorul Academiei Teologice Andreiene. Acesta a studiat la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu şi la Academia de Drept din Sibiu, de unde s-a transferat la Facultatea de acelaşi profil din Cluj, ajungând să-şi termine studiile juridice la Universitatea din Budapesta. Aici a obţinut şi titlul de doctor, în 1885. A rămas în funcţia de redactor până la 1 octombrie 1890. S-a confruntat cu aceleaşi dificultăţi ca şi colegul şi antecesorul său, venite din partea guvernanţilor de la Budapesta. Remus (Eusebiu) Roşca a rămas în memoria posterităţii ca un dascăl cu merite deosebite în formarea mai multor generaţii de preoţi şi învăţători. Lui îi datorăm şi o primă şi voluminoasă „Monografie a Institutului seminarial teologic-pedagogic Andreian”, apărută la Sibiu, în 1911, cu o extindere de peste 300 de pagini[37].
La preluarea misiunii de redactor, el făgăduia să respecte scopul cu care a fost întemeiat acest ziar, şi anume, acela „de a apăra cu toată tăria interesele Bisericei noastre…, de a o întări pe aceasta şi de a lumina poporul spre a rămâne cu inima sa cea bună pe lângă Biserica şi şcoala sa[38].
La încheierea misiunii, a ţinut să evidenţieze că s-a străduit să-şi respecte responsabilitatea pe care şi-a asumat-o. Astfel, anunţându-şi retragerea, el scrie în numărul din 20 septembrie 1890 cum că „un lucru am căutat să rămână nealterat şi acesta este programul foii, foarte bine determinat încă de la fundarea acesteia[39].
Noul redactor a fost Nicolae Ivan, viitorul ctitor şi organizator al Episcopiei Clujului. Originar din Aciliu, jud. Sibiu, a studiat şi el la Institutul Teologic-Pedagogic sibian.
Durata activităţii sale în această funcţie de redactor s-a circumscris între octombrie 1890 şi octombrie 1892. Tocmai în această perioadă, respectiv la finalul ei, fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania au întocmit şi înaintat împăratului Franz Joseph I al Austro-Ungariei, aşa cum am arătat mai sus, acel „Memorandum” prin care denunţau politica abuzivă a guvernului de la Budapesta faţă de românii transilvăneni.
În articolele pe care le-a publicat în Telegraful Român, Nicolae Ivan a reflectat atmosfera tensionată care s-a creat după condamnarea şi arestarea memorandiştilor de către autorităţile ungare.
Spre a evidenţia grija pe care toţi întâistătătorii Mitropoliei Transilvaniei au avut-o ca la redacţia foii şaguniene să fie numiţi oameni destoinici, în măsură a face faţă tuturor provocărilor şi abuzurilor, vom arăta că Nicolae Ivan a fost unul dintre aceşti oameni. El a îndeplinit, înainte de activitatea sa ca redactor, misiunea de învăţător la Şcoala confesională din Sălişte şi de duhovnic la penitenciarul din Aiud. După ce a părăsit redacţia, a fost rând pe rând preot în Alba-Iulia, asesor consistorial la Sibiu, vicar al Consistoriului din Cluj (între 1919 şi 1921), apoi primul episcop al reînfiinţatei Episcopii a Vadului, Feleacului şi Clujului (păstorind între 1921 şi 1936). A zidit catedrala episcopală din Cluj şi a achiziţionat reşedinţa eparhială din vecinătatea ei, în care a funcţionat şi Academia Teologică, pe care tot el a înfiinţat-o în 1924[40].
În 1901, Nicolae Ivan a adunat într-un volum intitulat „O pagină din lupta noastră pentru existenţă” toate articolele publicate în Telegraful Român, ceea ce ne permite să putem aprecia aportul său la respectarea scopului pentru care a fost întemeiat acest ziar.
De altfel, la încheierea misiunii sale ca redactor, Nicolae Ivan a publicat, în numărul 109, din 10 octombrie 1892, un cuvânt de rămas-bun adresat cititorilor, în care îşi autoanalizează prestaţia. „Sunt mai bine de doi ani – scrie el – de când am fost chiămat ca redactor al foii Telegrafului Român. Am simţit toată seriozitatea pasului ce am făcut luând acea sarcină asupra mea. Am ştiut de mai înainte că este foarte greu a conduce un ziariu, care nu se redijează nici din reclame, nici din interese materiale. Ştiam că foaia în prima linie are meniţiunea (menirea, n.n.) de a satisface trebuinţele preoţimei noastre, de a apăra vaza şi repetaţiunea bisericei noastre de atâtea ori atacată de duşmani văzuţi şi nevăzuţi”. Conştient că nu doar prestaţia unui redactor poate fi definitorie pentru un ziar, Nicolae Ivan mai ţine să evidenţieze că: „Telegraful Român a lucrat totdeauna „bona fide” (cu bună credinţă, n.n.) în interesul Bisericei şi naţiunei… În decurs de 39 de ani a dat probe care îl îndreptăţesc a fi numărat între foile serioase şi de reputaţiune bună”[41].
În nr. 109 din 20 octombrie 1892 îşi prezenta programul un nou redactor la „Telegraful Român”, care a fost Silvestru Moldovan. Acesta a studiat Teologia şi Filosofia la Cluj şi Viena. A ajuns profesor de Latină, Română şi Maghiară la Gimnaziul ortodox din Braşov, unde îşi şi făcuse ultima parte a studiilor gimnaziale.
Citind menţionatul program, vom constata că este formulat aproape identic cu cel al ultimilor doi predecesori. Silvestru Moldovan, ca şi Remus (Eusebiu) Roşca şi Nicolae Ivan, făgăduieşte că, în calitatea de redactor, „este decis a lucra, după putinţă, în interesul şi pentru prosperarea naţiunii, a bisericii şi a şcolii” cărora le aparţinea. Pe „aceste scumpe instituţiuni ale noastre” se va strădui noul redactor să le apere de atacuri duşmănoase. Putem bănui din partea cui veneau astfel de atacuri. Politica guvernanţilor din Budapesta era aceea de deznaţionalizare a românilor prin şcoală, instituţie pe care o controlau şi în care introduseseră forţat limba maghiară. Biserica nu era nici ea scutită de presiuni şi stări tensionate. La 1699, Viena şi iezuiţii reuşiseră să strice unitatea sufletească a românilor transilvăneni. Dar s-a mai întâmplat încă un lucru: de la apariţie, colectivul din jurul ziarului „Tribuna” nu contenea „a lovi mereu în capul Bisericii noastre, în mitropolitul Miron şi în oamenii din apropierea sa”. Ca atare, noul redactor va avea „în partea politică a foii… o atitudine conciliantă, fără de a întrelăsa să apere drepturile şi să susţie pretensiunile juste ale poporului român, lucrând într-acolo ca el… să se poată dezvolta liber pe toate terenele vieţii publice”. Mai departe, Silvestru Moldovan se arată resolut (decis, hotărât, n.n.) a cultiva pacea şi buna înţelegere… în primul rând între noi, fiii aceluiaşi popor. „Îmi voi da toată silinţa, scria el, de a aplana, după putinţă, divergenţele şi voi stărui pentru concordie şi armonie[42].
Referindu-se la acea epocă conflictuală de la Sibiu, între „curentul cel nou, creat de oamenii grupaţi în jurul Tribunei” şi Mitropolie, un redactor de mai târziu al Telegrafului Român, pe care l-am mai citat, şi anume Teodor V. Păcăţian, scria: „Fiindcă în politică condamnaţi am fost de soarte să ducem lupta mai mult între noi, în această epocă (după înfiinţarea Tribunei, n.n.), căutând să ne capacităm şi convertim reciproc, - ziariul nostru şi-a redus la minimumul necesar activitatea pe acest teren (al politicii, n.n.), şi în schimb a îmbrăţişat şi tratat conform importanţei ce o aveau mai mult chestiunile bisericeşti şi şcolare, precum şi chestiuni din domeniul economiei, binecultivată fiind şi partea ştiinţifică – literară a ziarului[43].
În mai 1895, Silvestru Moldovan a părăsit redacţia Telegrafului Român trecând pe rând la redacţia gazetei săptămânale „Foaia Poporului”, „Tribuna” şi „Gazeta Transilvaniei”, al cărei director a fost între 1914 – 1940.
După Silvestru Moldovan urmează din nou un şir de trei redactori socotiţi interimari datorită scurtimii perioadei cât au activat. Aceştia au fost Dr. Nicolae Olariu, Gavril Hango şi Dr. Elie Cristea.
Primul dintre ei, dr. Nicolae Olariu îndeplinea, la momentul când i s-a încredinţat responsabilitatea redactării „Telegrafului”, funcţia de secretar al comisiei (direcţiei) administrative a tipografiei arhidiecezene.
El va redacta numerele din „Telegraful” pe lunile mai 1895 şi decembrie acelaşi an. Fiind numit asesor consistorial şi referent în afacerile epitropeşti, vestea în numărul din 31 decembrie 1895 că la cererea sa „onorabila comisiune administrativă a tipografiei arhidiecesane” a binevoit a-l dispensa de obligaţia onorifică de până atunci. Tot el îl anunţa şi pe succesorul său, care a fost Gavril Hango. Originar din părţile Dejului, acesta a făcut studii la Institutul Teologic din Sibiu, după care s-a preoţit, tot în părţile de baştină. Rămânând văduv în primii ani de căsnicie, a venit la Sibiu, unde i s-a încredinţat responsabilitatea de iconom (administrator) la Institutul Teologic-Pedagogic[44].
Retragerea intempestivă a lui Nicolae Olariu a determinat comisiunea administrativă a Tipografiei să facă apel la Gavril Hango. Respectând de acum tradiţia ce s-a încetăţenit ca fiecare redactor să-şi prezinte un plan redacţional, tot astfel şi Hango se angaja să păstreze nealterat programul politic bine precizat încă dintru începutul ziarului. Mai făgăduia să-i unească pe toţi românii într-o armonioasă conlucrare pentru restabilirea păcii atât între ei şi celelalte naţionalităţi, cât mai vârtos între ei înşişi, semn că se mai continuau disensiunile politice declanşate cu multă vreme în urmă.
Concomitent cu activitatea de redactor Gavril Hango a îndeplinit şi funcţia de catehet al elevilor români ortodocşi din patru şcoli germane şi maghiare din Sibiu, cultivând relaţii de apropiere cu directorii şi cadrele didactice ale acelor şcoli, ceea ce se înscria în programul redacţional de pacificare intelectuală pe care el şi-l propusese.
Aceeaşi misiune de catehet la şcoli ale altor naţionalităţi decât cea română, a îndeplinit Gavril Hango şi după ce în noiembrie 1898 a părăsit Sibiul, mutându-se la Gherla.
Din ianuarie 1898 şi până în decembrie 1900, în fruntea colectivului redacţional al Telegrafului Român s-a aflat Dr. Elie Cristea, viitorul patriarh Miron al României. Numirea sa a fost tot „în mod interimal”, dar până la urmă s-a prelungit până la trei ani. În obişnuitul de acum program redacţional, pe care asesorul consistorial şi arhidiaconul Elie Cristea îl publică în primul număr din ianuarie 1898, al Telegrafului Român, el se angajează să lucreze în aşa fel încât „şi în viitoriu foaia şaguniană să poată sta la postul de santinelă credincioasă a intereselor naţionale şi bisericeşti ale poporului român”.
Multe considerente legate direct de persoana noului redactor constituiau premise ale unei benefice perioade, care urma să se înregistreze în existenţa de o jumătate de secol a Telegrafului Român , odată cu asumarea muncii redacţionale de către Elie Cristea. Astfel, noul redactor acumulase o foarte temeinică pregătire teologică în Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu precum şi o alta filologică, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Budapesta, unde a obţinut şi titlul de doctor, cu o teză dedicată vieţii şi operei geniului poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Mai avea la activ o experienţă administrativ-bisericească de patru ani, ca secretar eparhial şi asesor consistorial. Avea, în egală măsură, o experienţă în domeniul ziaristicii prin faptul că a colaborat, încă de pe când era student, şi evident după aceea, la publicaţii precum „Telegraful Român”, „Tribuna”,Ţara noastră”,Gazeta Transilvaniei”,Românul” (de la Arad) şi „Libertatea” (de la Orăştie).
Două evenimente care au marcat viaţa Mitropoliei transilvănene s-au întâmplat chiar în anul în care Elie Cristea a preluat responsabilitatea de redactor: mutarea în veşnicie a mitropolitului Miron Romanul şi alegerea succesorului său, în persoana episcopului de Arad, Ioan Meţianu. Ambele evenimente au fost marcate, după cuviinţă în paginile Telegrafului Român.
Pomenind numele acestor doi ierarhi, se cade a arăta că toţi urmaşii lui Şaguna în scaunul mitropolitan au acordat o specială purtare de grijă publicaţiei pe care marele lor înaintaş a ctitorit-o, spre a-şi întări Biserica şi lumina neamul. În mod special, Miron Romanul a avut de a face faţă multor încercări şi lovituri, care s-au răsfrânt inevitabil şi asupra Bisericii, dar prin ajutorul cerului şi concursul colaboratorilor săi apropiaţi a reuşit să conducă „printre stânci periculoase nava Bisericii”. Mitropolitul Miron Romanul este cel care în 1896, pe când ungurii îşi prăznuiau mileniul sosirii lor din stepele Asiei, în Europa, a adresat „clerului şi poporului ortodox din arhidieceza Transilvaniei” un „Cerculariu”, prin care atenţiona cum că românii nu au nici un motiv să participe la marile manifestări organizate de unguri atâta vreme cât ei, care sunt cei mai vechi pe aceste meleaguri, sunt ignoraţi şi excluşi de la orice privilegii de care se bucură alte naţionalităţi, din Transilvania. Mitropolitul recomandă o prudenţă şi maturitate politică. Dacă ar fi ca şi românii să se manifeste în vreun fel, pe parcursul festivităţilor ungureşti, apoi lucrul cel mai bun ar fi ca să aducă laudă lui Dumnezeu pentru dăinuirea lor pe aceste meleaguri,în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei. „Cerculariul” a fost publicat şi în nr. 49 din 16/28 aprilie 1896, al Telegrafului Român, acoperind în întregime pagina întâi[45].
Iată, prin urmare, cum publicaţia şaguniană a devenit tribună de apărare, îndrumare şi sprijin pentru românii ortodocşi din Transilvania.
Cu primul număr din anul 1901, ca redactor al Telegrafului Român apare Teodor V. Păcăţian, al doilea bănăţean, după Pavel Vasici, care a avut această responsabilitate. Deşi datorită lipsei de posibilitate materială n-a putut urma studii universitare, Teodor V. Păcăţian a reuşit să se valideze ca un intelectual de înalt prestigiu, cu o operă mai ales istorică de certă valoare, răsplătită cu premii de Academia Română şi alte foruri de cultură. Am aminti doar cele opt volume cu un total de 7000 de pagini din binecunoscuta sa colecţie de documente istorice intitulată: „Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară”, volume apărute la Sibiu, între anii 1902-1915, în Tipografia Arhidiecezană.
Un alt domeniu în care Teodor V. Păcăţian s-a validat a fost cel al ziaristicii. Pe bună dreptate a fost apreciat ca „unul din marii ziarişti români din Ardeal şi Banat[46]. Numele său a apărut, încă din tinereţe, în publicaţii de pe întreg cuprinsul ţării, precum: „Familia” din Oradea, „Amicul Familiei” din Gherla, „Foaia Literară” din Braşov, „Aurora” din Cernăuţi, „Luminătorul” din Timişoara, „Dreptatea” din Timişoara, „Mesagerul naţional” din Bucureşti, „Tribuna” din Sibiu, la care a fost şi redactor-şef, „Transilvania” din Sibiu etc.
În 1885 a înfiinţat el însuşi gazeta săptămânală „Timişeana”, la Timişoara, care ulterior a apărut cu titlul: „Gazeta Poporului”, dăinuind până în 1892.
În baza acestei experienţe, i s-a oferit, de către mitropolitul Ioan Meţianu, responsabilitatea de redactor al Telegrafului Român, reuşind să ridice la o cotă foarte înaltă prestigiul acestei publicaţii.
Cum venea direct de la „Tribuna”, o foaie care în politica românească reprezenta o opţiune opusă celei pe care o promova „Telegraful”, şi anume „pasivismul politic”, Teodor V. Păcăţian s-a simţit dator a lămuri din start lucrurile. Aşa că încă în primul număr din ianuarie 1901, el a publicat o Declaraţie, în care se cuprindea întregul program de muncă redacţională ce urma să-l aplice. Redăm în continuare puncte importante din acest program:
Cu începere de astăzi, 1 ianuarie 1901, „Telegraful Românapare sub conducerea şi redactarea mea…”. Programul acestui ziar, care în curând împlineşte cincizeci de ani de luptă onestă, purtată pe terenul vieţii noastre publice, e foarte bine cunoscut ca să mai aibă trebuinţă de a fi din nou dezvoltat. Programul de luptă şi muncă naţională al marelui Andreiu baron de Şaguna, program pe care cu inimă liniştită îl poate accepta de al său fiecare român, program cuprins în cuvintele: luminarea şi fericirea poporului român. Pentru acest program a luptat El (Şaguna, n.n.). (Peste tot, redactorii vor scrie mereu cu majusculă pronumele personal, când acest pronume înlocuia numele vrednicului de pomenire ierarh) şi vrednicii săi urmaşi, pentru realizarea programului acestuia au lucrat bine meritaţii mei antecesori şi pentru acest program, m-am angajat la muncă şi eu. Şi promit că voi munci în noua situaţie ce mi s-a creat la foaia aceasta cu acelaşi zel şi cu aceeaşi iubire de neam, cu care am ţinut să-mi fac datorinţa şi până acum, pe terenul publicisticii. Cu venirea mea la „Telegraful Român” nu s-a schimbat deci nimic şi nici nu se intenţionează să se facă vreo schimbare, nici cu privire la spiritul în care a fost condus ziarul acesta până acum şi nici cu privire la direcţia sa politică. În consecinţă:
-„Telegraful Român” va continua să fie şi în viitoriu în prima linie apărătoriu al intereselor noastre bisericeşti şi şcolare
-„Telegraful Român” va continua să propage şi în viitoriu concilianţă şi buna înţelegere…în raporturile dintre noi, cei de un sânge şi o lege, dar şi în raporturile cu cei de alte naţionalităţi
-„Telegraful Român” va continua să spună celor în drept, sincer şi fără sfială, ...că situaţia politică creată Românilor.. nu e de invidiat, că raporturile de subordonare cetăţenească în care se află sunt umilitoare pentru un popor (cel al românilor, n.n.) de trei milioane.. şi că nu e decât firesc lucru dacă Românii pretind să li se amelioreze soarta devenită aproape insuportabilă.
-„Telegraful Român” nu se va certa cu nimeni, nici pe teme confesionale, nici pe teme naţionale, va discuta însă cu oricine, dacă discuţia este ţinută şi din parte contrară între limitele stricte ale obiectivităţii…”.
Iată un program formulat în termenii cei mai clari şi prevenitor faţă de orice supoziţie, suspiciune sau răstălmăcire.
În 1903, când se va sărbători semicentenarul de la întemeierea „Telegrafului Român”, Teodor V. Păcăţian va veni cu noi detalii în ce priveşte modul în care trebuia înţeleasă poziţionarea politică a Telegrafului Român, în raport cu alte organe de presă şi mai ales cu „Tribuna” de la Sibiu. Astfel el preciza că cei grupaţi în jurul ziarului acestuia (al Telegrafului Român) nu înţeleg activismul lor ca pe o simplă trimitere de deputaţi guvernamentali în Dietă, ci ca pe o delegare a unor reprezentanţi ai românimii, oameni cu o gândire independentă, care acolo unde sunt trimişi, adică în parlament „să reclame cu fermitate pe seama poporului român ceea ce i se compete: dreptul la liberă dezvoltare pe toate terenele; şi al doilea: că noi (adepţii activismului politic, n.n.) nu formăm un partid aparte românesc, ori partid în partidul naţional (adică o fracţiune, n.n.) ci suntem şi stăm în partid, în partidul naţional român, pe care nu l-am părăsit”[47].
Cu prilejul sărbătoririi aceluiaşi semicentenar, Teodor V. Păcăţian i-a omagiat pe toţi antecesorii săi în munca redacţională, pe toţi cei care au publicat articole, pe mitropoliţii care au vegheat la menţinerea Telegrafului Român, „pe calea indicată nouă de marele întemeietoriu al ziarului nostru, de Andrei baron de Şaguna”[48].
Timp de 17 ani şi-a îndeplinit Teodor V. Păcăţian activitatea redacţională la Telegraful Român. Trebuie să spunem că la scurtă vreme după ce şi-a luat în primire postul au început pregătirile pentru catedrala mitropolitană. Ziarul a stimulat iutu totdeauna cu mândrieşi pieptu a ine susu drepturiole şi demnitatea patrieinumăr de număr adunarea colectelor băneşti pentru sprijinirea lucrărilor de construcţie. Când în 1906 s-a sfinţit noua catedrală cu hramul „Sfânta Treime”, o expresie a dorinţei românilor din cele trei provincii româneşti de a se uni într-o singură ţară – România, „Telegraful Român” a prezentat acest eveniment ca pe o mare sărbătoare a românismului.
Cu sentimente de compasiune şi durere pentru suferinţele ţăranilor răsculaţi la 1907, ca urmare a împilării şi corvoadelor la care erau supuşi, a scris cronici în mai multe numere Teodor V. Păcăţian. De altfel, aşa cum am mai spus, ştirile din ţară erau prezentate în „Telegraful” număr de număr.
Tot în această perioadă a activităţii sale ca redactor la Telegraful Român s-au petrecut frământările şi toate evenimentele care au dus la declanşarea Primului Război Mondial, cu consecinţele binecunoscute: destrămarea monarhiei austro-ungare şi dobândirea independenţei naţionale a popoarelor subjugate. Cronica acestor evenimente s-a derulat în flux neîntrerupt.
După Teodor V. Păcăţian a urmat a treia grupă de redactori „interimali”. Astfel, între 9 decembrie 1917 şi 12 februarie 1920, „Telegraful Român a fost redactat cu lunile, în patru etape, de către trei redactori: Dr. Nicolae Regman (9 decembrie 1917- 20 ianuarie 1918), Dr. Gheorghe Comşa (20 ianuarie 1918- 8 septembrie 1918), din nou Dr. Nicolae Regman (18 septembrie 1918- 14 februarie 1919), Matei Voileanu, pentru a doua oară redactor şi el (2 martie 1919-12 februarie 1920).
Dr. Nicolae Regman a absolvit Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Budapesta, unde ulterior a obţinut şi doctoratul în Filosofie şi Pedagogie. Între 1908-1911 a funcţionat ca profesor de Pedagogie şi Istoria Literaturii Române la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş, pe când păstorea acolo episcopul Nicolae Popea, fostul vicar al mitropolitului Şaguna, la Sibiu. Din 1911 a ajuns secretar al vicariatului ortodox din Oradea şi inspector al şcolilor confesionale din Bihor. Pe atunci acel vicariat era administrat de arhimandritul Vasile Mangra, care în 1916 va ajunge mitropolit al Ardealului. Odată cu venirea sa la Sibiu (1917), noul mitropolit îl va aduce şi pe Nicolae Regman la Sibiu, încredinţându-i aceleaşi responsabilităţi pe care le avusese la Oradea. Va activa însă temporar şi ca profesor ajutător la Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu, şi la Academia Teologică Andreiană, cum s-a numit şcoala teologică sibiană după Unirea din 1918, când secţia pedagogică s-a separat de cea teologică. Aşa cum am arătat, Nicolae Regman a îndeplinit, în două etape, şi funcţia de redactor la „Telegraful Român” [49]. S-a nimerit să aibă astfel de responsabilitate chiar pe când s-a înfăptuit actul Unirii Transilvaniei cu România, precedat însă la 28 noiembrie 1918 de un eveniment similar, şi anume, Unirea Bucovinei cu patria-mamă. Despre „reîntoarcerea acasă a Bucovinei”, redactorul foii şaguniene anunţa pe un ton patetic cum că „bucovinenii au aflat şi ei calea ce duce la mântuire… Acum când nedreptatea (de la 1775, când Bucovina a fost ocupată de Austria, s-a înlăturat, eroul de la Putna (voievodul Ştefan cel Mare, n.n.) poate dormi iarăşi liniştit în dumnezeiescul lăcaş, iar clopotul cel mare, mut de un veac şi jumătate, începe iarăşi a suna… vestind în toată ţara mântuire”. Ca şi în cazul Unirii Basarabiei cu România, tot astfel şi acum redactorul Telegrafului Român se adresează cu îndemnul: „Auziţi-l ardelenilor ! Înţelegeţi glasul lui ! Ne cheamă şi pe noi”. Îmboldiţi de astfel de îndemnuri, ardelenii au urmat şi ei, calea fraţilor lor basarabeni şi bucovineni. În zorii zilei de 1 Decembrie 1918 s-au adunat la Alba-Iulia. A fost prezent acolo şi Nicolae Regman ca delegat oficial, la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, fapt ce l-a favorizat în reflectarea, în Telegraful Român, a acelui eveniment crucial în istoria românilor. În numărul 131 din 23 XI / 6 XII din 1918, pagina întâi a ziarului este acoperită de o relatare amplă ce poartă titlul:
„Ziua învierii obştei româneşti - Proclamarea României Mari”
Tot în acelaşi număr s-a tipărit o corespondenţă telefonică, direct din miezul evenimentului, care nu putea fi transmisă decât de Nicolae Regman, către lucrătorii din Tipografia arhidiecezană. Iată cuprinsul corespondenţiei:
Marea Adunare Naţională de la Bălgrad:
Alipirea Ardealului, Banatului şi Maramureşului la Regatul român fapt împlinit !
Ziua de înviere a fost prăznuită în chipul cel mai demn. Sionul sufletului românesc, îmbrăcat în podoaba falnicului tricolor, a primit mulţimea românilor din toate unghiurile. Au fost peste 100 de mii de oameni.
Cu o însufleţire sfântă şi negrăit de mare s-a proclamat cu o inimă şi cu un glas unirea tuturor Românilor până la Tisa, Dunăre şi Carpaţii maramureşeni la ajutorul şi mândria noastră: regatul Român. Casei domnitoare s-au făcut ovaţiuni sincere.
Membri din Consiliul Naţional Român au vorbit cu focul convingerii sacre, care aprinde şi mântuieşte. Adevăraţi apostoli ai întemeierii României Mari!
De pe tribună s-a vestit lumii, prin graiul fruntaşilor români, o nouă Evanghelie.
Sunt de faţă reprezentanţi din frumoasa Bucovină, din Basarabia blândă şi smerită şi din România. Însufleţirea întrece marginile închipuirii. Poporul din jur, în cete la Mihai Viteazul stăpâneşte cetatea de biruinţă a neamului nostru”.
Îi datorăm lui Nicolae Regman nu doar reportajul din Telegraful Român despre Marea Unire, ci şi două scrieri pe care le-a publicat în Tipografia arhidiecezană, în 1919, despre acele momente, pe care le-a trăit la Alba-Iulia. Prima scriere se intitulează: „Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia” (72 p.), iar a doua: „Însemnări din zorii învierii noastre naţionale”.
Celălalt redactor din perioada de până la 1920 a fost Dr. Gheorghe Comşa, viitorul episcop misionar de la Arad, Grigorie Comşa. Ca şi antecesorul său a studiat la Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu (1908-1911), apoi cu o bursă din partea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu, a frecventat cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Budapesta. S-a încununat tot acolo cu titlul de doctor în Drept. Reîntors la Sibiu, mitropolitul Ioan Meţianu l-a numit redactor la Telegraful Român şi a îndeplinit această responsabilitate în intervalul ianuarie – septembrie 1918. Despre alte însărcinări pe linie didactică şi chiar politică pe care le-a avut nu mai stăruim, ci vom arăta doar că în ianuarie 1925 a fost al episcop al Aradului, calitate în care a apărat cu o pilduitoare râvnă turma păstoriţilor săi duhovniceşti, în faţa prozelitismului sectar, foarte virulent în acea parte de ţară.
Dacă antecesorul său, în cea de a doua etapă a muncii sale redacţionale, a înfăţişat tot tumultul Adunării din 1 decembrie 1918, Gheorghe Comşa a consemnat cu mult entuziasm unirea Basarabiei cu România, în aprilie 1918, ca o dovadă că aşteptările românilor n-au fost zadarnice. Ruptă de către Rusia, cu mai mult de 100 de ani în urmă, din trupul vechii Moldove, Basarabia revenea atunci la starea ei firească. „Se unea pentru totdeauna cu mama sa România” (TR, nr. 37 din 3/16 aprilie 1918). Aproape în fiecare număr după această dată Telegraful Român va relua această temă, alimentând astfel şi dorinţa transilvănenilor de a călca pe urmele fraţilor lor din Basarabia. De aici şi evidenţierea avantajelor pe toate planurile care decurgeau din actul unirii. Astfel, în Telegraful Român nr. 60 din 5/18 iunie 1918, se publică un „Manifest către popor al Sfatului ţării (Basarabia)” în care se arată că: „Prin unirea Basarabiei cu România locuitorii acestei provincii au ajuns cetăţeni ai întregii Românii şi de azi înainte viaţa românească avem s-o clădim cu toţii împreună; sfătuindu-ne unii pe alţii, puterea noastră va creşte şi relele de care sufeream se vor mistui. Mai mult decât atât, Unirea Basarabiei cu România era înfăţişată ca „o poruncă a istoriei şi o îndreptare a nelegiuirii ce a apăsat această ţară peste un veac”.
Din 12 februarie 1920 şi până la începutul anului 1934, deci vreme de 14 ani, redactarea Telegrafului Român a constituit responsabilitatea Dr. George Proca. Acesta mai avusese o astfel de însărcinare, provizorie însă, între august 1903 şi februarie 1904, suplinindu-l pe Teodor Păcăţian, aflat în concediu.
Noul redactor a studiat la Institutul Teologic din Arad şi a obţinut doctoratul în Teologie la Cernăuţi. A îndeplinit şi el o funcţie didactică, între 1894 şi 1901, la Institutul Teologic din Arad. În 1902 s-a transferat la Sibiu, unde a fost numit secretar eparhial, iar în paralel şi profesor suplinitor la Institutul Teologic-Pedagogic. După un an a primit responsabilitatea de asesor consistorial.
Timpul cât a redactat Telegraful Român este de fapt prima parte a păstoririi mitropolitului Nicolae Bălan. Evident că toate înfăptuirile acestui vrednic ierarh au fost oglindite în paginile ziarului redactat de Dr. George Proca. Dar s-au petrecut în acest interval de timp şi unele evenimente bisericeşti pe plan general, precum adoptarea noii „Legi şi Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române” (1925), la baza căruia se află „Statutul organic şagunian” şi înfiinţarea Patriarhiei Române (februarie 1925). Încă înainte de aceste două evenimente au fost înfiinţate, în cadrul mitropoliilor existente (a Ungrovlahiei, Moldovei, Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei), eparhii noi precum: Episcopia Armatei (1921) cu sediul la Alba Iulia, Episcopiile Constanţei, Ismailului, Hotinului (1923) şi a Americii (1934). Toate aceste înfăptuiri şi-au găsit locul cuvenit în paginile Telegrafului Român.
Începând cu 1 ianuarie 1934, mitropolitul Nicolae Bălan l-a numit în funcţia de redactor pe pr. dr. Dumitru Stăniloae, care va onora în mod pilduitor această responsabilitate până în 1945. Încă din primul număr din 1934, noul redactor va inaugura o suită de articole redacţionale, temeinic elaborate şi de mare diversitate tematică, reflectând preocupările şi situaţiile cărora a trebuit să le facă faţă Biserica în acei ani. Astfel de articole redacţionale depăşesc cifra 200. Spre a evidenţia diversitatea tematică abordată redăm succint câteva categorii de teme:
1.     O temă adeseori reluată a fost cea a Ortodoxiei, în general, şi a Ortodoxiei Româneşti, în special.
2.     În strânsă legătură cu această temă a fost cea a naţionalităţii, a etnicului, bineştiind că Bisericile ortodoxe, deci şi cea română, sunt organizate pe principiul etniei.
3.     Cu obiectivitate şi responsabilitate a abordat problema delicată a uniaţiei de la 1700 şi a consecinţelor în viaţa românilor transilvăneni.
4.     N-au lipsit temele de ecumenism şi dialog inter-religios.
5.     Cel de al doilea război mondial, cu consecinţele dezastruoase pe care le-a generat pentru Europa Răsăriteană şi implicit pentru ţara noastră şi-au găsit reflectare permanentă în paginile Telegrafului Român.
6.     Inevitabil, au fost înserate, în acele vremuri, mai multe avertismente în legătură cu pericolul instaurării comunismului şi a incompatibilităţii acestei ideologii atee cu sufletul creştin dintru început al poporului român. Pentru astfel de articole-avertisment redactorul pr. Prof. Dumitru Stăniloae a suferit ani grei de închisoare, după instaurarea comunismului în România.
7.     O temă adeseori abordată a fost cea a rolului pe care l-a avut Biserica ortodoxă în istoria şi viaţa poporului român.
8.     Problema învăţământului religios în şcolile publice, a învăţământului teologic din Academiile din Transilvania, a misiunii şi pastoraţiei în mediul rural şi în cel urban, a familiei şi vieţii monahale a constituit o preocupare de prim ordin a redactorului Telegrafului Român. Din păcate, ilustrul profesor de Teologie a fost îndepărtat abuziv din responsabilităţile didactice şi redacţionale pe care le-a avut. S-a transferat la Bucureşti, unde între 1947- 1948 a predat Ascetica şi Mistica. A suferit apoi detenţie, precum am menţionat.
După plecarea sa, vor urma zile grele pentru ziarul sibian, ca de altfel pentru Biserica în ansamblul ei. Cenzura politică şi-a făcut reapariţia (a mai existat cenzură şi în vremurile trecute), iar Biserica s-a văzut tot mai mult strâmtorată în îndeplinirea misiunii ei.
La redacţia „Telegraful Român” s-au perindat rând pe rând, începând cu luna mai 1945 mai mulţi redactori, aproape toţi provenind din rândurile profesorilor de Teologie. Aceştia au fost:
Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu (aprilie-decembrie 1948);
Arhim. Prof. Dr. Nicolae Mladin (decembrie 1948 – iunie 1967).
Arhid. Gheorghe Papuc, consilier cultural (1967-1978).
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan (1978 – până azi).
Instaurarea comunismului a determinat o schimbare, din păcate nu în bine, în situaţia Telegrafului Român, ca de altfel a întregii Biserici şi de fapt a întregului popor român. Spre a exemplifica numai câteva abuzuri care s-au petrecut în viaţa Bisericii, vom arăta că au fost puşi în retragere, cu alte cuvinte scoşi din funcţie, mai mulţi membri ai Sfântului Sinod, pe considerente politice. Au fost desfiinţate unele eparhii şi multe dintre şcolile teologice. A fost exclusă predarea Religiei în şcoală. Au fost suprimate mai multe periodice bisericeşti. Au fost arestaţi, judecaţi şi închişi mulţi slujitori ai altarelor. O stare de nelinişte şi teamă s-a instaurat în sufletele tuturor oamenilor. În astfel de condiţii, şi ceea ce a rămas în funcţie din instituţiile bisericeşti a suferit o limitare strictă a dreptului de manifestare. Regimul cenzurii s-a ascuţit. Aşa se face că presa bisericească a sărăcit foarte mult în conţinutul ei. Spre exemplu, în anul centenarului – 1953, fiecare număr din „Telegraful Român” nu cuprindea mai mult de 3-4 articole cu conţinut religios, restul erau materiale referitoare la lupta pentru pace, la întruniri locale, naţionale şi internaţionale ale partizanilor păcii. Însuşi întemeietorul Telegrafului Român, mitropolitul Andrei Şaguna a fost ostracizat şi denigrat. Mitropoliţii Ardealului, redactorii care au avut responsabilitatea alcătuirii fiecărui număr s-au străduit totuşi să menţină în existenţă foaia şaguniană şi să transmită prin mijlocirea ei adevărurile credinţei şi apărarea valorilor creştine. Chiar şi în vremurile de restrişte, când s-a impus ca obligatorie pentru toate publicaţiile „o parte a cezarului”, cititorii „Telegrafului” au putut afla în paginile sale adevărurile credinţei în Dumnezeu şi principiile vieţii morale creştine. Oricât de supravegheată şi limitată a fost circulaţia acestei publicaţii religioase, din perioada comunistă, totuşi conţinutul ei a reprezentat o „contra-misiune” incontestabilă la ideologia oficială ateistă[50].
Aruncând o privire de ansamblu asupra întregii liste a redactorilor foii şaguniene, vom arăta că în cei peste 150 de ani de existenţă neîntreruptă a Telegrafului Român, munca redacţională a fost îndeplinită de 23 de personalităţi. Dintre acestea, 3 au activat în câte două perioade diferite. Din totalul de 23 de rectori – 13 au fost profesori la Teologia din Sibiu. De asemenea, 7 redactori au ajuns membri ai Academiei Române.
Cât priveşte coordonatorii comitetelor redacţionale, aceştia au fost în exclusivitate toţi Mitropoliţii Ardealului, care au vegheat cu toată luarea aminte la păstrarea, pe cât vremurile au îngăduit, a Telegrafului Român pe linia scopului pentru care a fost întemeiat în urmă cu un secol şi jumătate.
Difuzarea Telegrafului Român s-a făcut dintru început mai ales prin abonamente. În vremurile de restrişte şi acestea au fost limitate de către autoritatea politică.
Aflându-ne în anul comemorativ „Andrei Şaguna”, suntem datori să-i aducem un prinos de cinstire şi de profundă recunoştinţă acestui mare ierarh al Bisericii noastre, care ne-a lăsat moştenire, între alte multe valori, şi această publicaţie bisericească, prin care s-a transmis necontenit învăţătura cea bună şi folositoare, spre luminare, întărire în credinţă şi viaţă morală creştină. Pe bună dreptate, Telegraful Român, a fost numit „amvon de propovăduire a dreptei credinţei”, „for călăuzitor al vieţii creştine”, „tribună de la care s-au apărat drepturile naţionale şi religioase ale românilor”, „punte sufletească între români”, „inimă caldă ce a bătut mereu pentru cei mulţi şi încovoiaţi de greutăţile vieţii”, „factor de luptă pentru unitatea naţională, politică şi religioasă a românilor”.
Cu fiecare număr ce a văzut lumina tiparului, mitropolitul Andrei Şaguna a fost mereu prezent în mintea şi inima cititorilor publicaţiei pe care el a ctitorit-o.
Înscrierea numelui său, pe frontispiciul ziarului, foarte târziu, e adevărat, adică începând cu nr. 21-22 din 1 iunie 1990, constituie o incontestabilă confirmare a prestigiului de care s-a bucurat şi se va bucura acest nume, în Transilvania şi peste tot unde îl poartă în lume acest fidel mesager al său, care este Telegraful Român.


Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan

 



[1] Dr. Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicii româneşti ardelene, Editura „Asociaţiunii”, Sibiu, 1926, p. 9 ş.u.
[2] Dicţionar Enciclopedic Român, vol. III, K.P., Bucureşti, 1965, p. 607.
[3] N-am menţionat între publicaţiile româneşti anterioare „Telegrafului Român”, alte două care au fost: „Biblioteca Românească” şi „Foaia Duminicii”. Prima a fost editată în 1821 şi după o întrerupere de opt ani, între 1829 şi 1834, la Buda, de către tipograful şi precursorul jurnalisticii româneşti, Zaharia Carcalechi, născut la Braşov, în 1784. A doua a fost editată de către scriitorul Ion Barac, la Braşov, în 1837. Motivul omisiunii: prima nu a apărut în Transilvania, iar a doua a avut o existenţă cu totul efemeră (câteva numere).
[4] Cuvinte pentru urmaşi. „Modele” şi „Exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press, 2005, p. 8.
[5] Acad. Dan Berindei, preşedintele Secţiei de Ştiinţe istorice şi arheologice a Academiei Române, „Cuvânt de cinstire” TR, nr. 1-4 din 1 şi 15 ianuarie 2003, p. 1.
[6] Acad. Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii şi Cultelor, „La ceas aniversar” TR, nr. 1-4 din 1 şi 15 ianuarie 2005, p. 1.
[7] Dr. Antonie Plămădeală, „Amvon de propovăduire a dreptei credinţe” TR, nr. 1-4, din 1 şi 15 ianuarie 2003, p. 1.
[8] Pr. Prof. M. Păcurariu. „«Telegraful Român» la 125 de ani de la apariţie” BOR XCVI (1978), nr. 3-4, p. 252.
[9] Scrisoarea a ajuns mai târziu în fondul de manuscrise al Academiei Române (Mss. Nr. 2316), iar în 1899 a fost publicată în „Convorbiri literare”, p. 705.
[10] Josef Ritter von Grimm, Carl Furst zu Schwarzenberg, Gonverneuer von Siebenburger, Wien, 1861, p. 12, 20, 34.
[11] Dr. Ioan Lupaş, Mitropolitul Andreiu Şaguna, Monografie istorică, Sibiu, 1911, p. 165.
[12] Ibidem.
[13] Titulatura aceasta se va păstra până în ziua de astăzi. Toţi cei care au îndeplinit funcţia de prim-redactor au fost desemnaţi prin această titulatură: „redactor responsabil”.
[14] Memoriile Arhiepiscopului şi Mitropolitului Andrei Şaguna, din anii 1846-1871, Sibiu, 1923, p. 59
[15] TR, nr. 74 din 18/30 iulie 1887, p. 294.
[16] Arhim. Nicolae Popea, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andreiu Baron de Şaguna, Tiparul Tipografiei archidiecezene, Sibiu, 1879, p. 329.
[17] Din 1858 şi până în 1861 a apărut numai joia, pentru ca să se revină cu 1861 la o apariţie bisăptămânală. Din 1863 şi până în 1918 a apărut de trei ori pe săptămână, iar după 1918 şi până azi să apară bilunar.
[18] Onisifor Ghibu, Ziaristica bisericească la români. Studiu istoric, Sibiu, 1910, p. 16.
[19] Ibidem, p. 18.
[20] Dicţionar Enciclopedic Român, Bucureşti, 1962, vol. I, A-C, p. 1.
[21] TR, nr. 47 din 18/30 iulie 1887, p. 293 – 294. A se vedea în legătură cu personalitatea şi activitatea sa, la „Telegraful Român”, Ol. St. Petruţiu, „Aron Florian şi orientarea literară a <Telegrafului Român>” Gând românesc, 1933, p. 17-22; Nicolae Albu, „Un dascăl al lui Nicolae Bălcescu, primul redactor al <Telegrafului Român>: Aron Florian” MA XXXV (1980), nr. 1-3 p. 93-111.
[22] Astfel sunt etichetaţi în TR, nr. 1 din 4/17 ianuarie 1903, p. 2.
[23] În legătură cu personalitatea sa, a se vedea: Dr. Eusebiu Roşca, Monografia Institutului Seminarial teologic-pedagogic „Andreian”, al Arhidiecezei gr. or. Române din Transilvania, Sibiu, 1911, p. 326 ş.u.
[24] A se vedea în legătură cu multilaterala sa personalitate: Ioan N. Ciolan şi Victor V. Grecu, Visarion Roman, pedagog social. Studiu introductiv , texte clasice, bibliografie, Bucureşti, 1971.
[25] Anunţ publicitar: TR, nr. 25 din 19 iunie 1858, p. 2
[26] Pr. prof. Mircea Păcurariu, „Un strălucit redactor al «Telegrafului Român» – Nicolae Cristea” art. în Cărturari sibieni de altădată, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 137.
[27] Teodor V. Păcăţian „Din trecutul ziarului nostru” TR, nr. 1 din 4/17 ianuarie, 1903, p. 4.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Pr. Ioan Beju, „Redactorii «Telegrafului Român»” TR, nr. 1-4 din 1-15 ianuarie, 1978, p. 11.
[31] A se vedea, în legătură cu viaţa şi activitatea lui Nicolae Cristea: a. Emilian Cioran, Comemorarea lui Nicolae Cristea, Sibiu, 1935, p. 36; b. Nicolae Cristea, File de memorialistică. Jurnal. Studiu introductiv, îngrijirea ediţiei, note şi comentarii de Anca Sârghie, Sibiu, 1998, p. 308.
[32] Pr. Prof. D. Stăniloae, „Perioadele principale ale «Telegrafului Român»” TR, nr. 13-14/1983, p. l.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] Ol. Boitoş, „Înfiinţarea ziarului «Tribuna» şi rolul lui I. Slavici”, studiu apărut în Almanahul presei române, Cluj, 1926, p. 175-178.
[36] Dr. Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicei…, p. 22.
[37] A se vedea, în legătură cu viaţa şi activitatea lui Eusebiu Roşca, Pr. prof. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată…, p. 299-303.
[38] Teodor V. Păcăţian, art. cit., p. 5.
[39] Ibidem.
[40] Mai pe larg despre viaţa şi activitatea sa a se vedea: vol. Prinos P.S. Episcop Nicolae Ivan, la aniversarea a 80 de ani, Cluj, 1935, 112 p; vol. Episcopul Nicolae Ivan, ctitorul reînviatei Episcopii a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1985, 425 p.
[41] TR, nr. 98 din 20 septembrie 1890, p. 389.
[42] TR, nr. 109 din 20 octombrie 1892.
[43] Teodor V. Păcăţian, art. cit., p. 5.
[44] Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni…, p. 310-311.
[45] A se vedea în legătură cu ecoul şi semnificaţia „Cerculariului”: Antonie Plămădeală, Calendar de inimă românească, Sibiu, p. 345-351.
[46] Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni…, p. 242.
[47] Teodor V. Păcăţian, art. cit., p. 6.
[48] Ibidem, p. 7.
[49] Date în legătură cu viaţa şi activitatea lui Nicolae Regman a se vedea la Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, p. 424 ş.a.
[50] Lect. Sebastian Moldovan, „La trecutu-i mare...”, art. 29 în TR, nr. 1-4 din 1-15 ianuarie 2003, p. 8.