În pofida
tuturor vicisitudinilor, înfăptuirile pe plan bisericesc şi naţional ale lui
Şaguna s-au dovedit
perene. „Telegraful Român”, botezat
cu acest nume chiar de către cel care l-a întemeiat, în 1853, reprezintă una
dintre aceste înfăptuiri.
Este astăzi un fapt unanim
recunoscut că periodicul sibian se înscrie ca cea mai veche publicaţie, cu
apariţie neîntreruptă, din Transilvania. A fost precedat de alte câteva
periodice, dar nici una dintre acestea n-a dăinuit fără întrerupere, cum este
cazul Telegrafului Român.[1]
Spre ilustrarea celor
afirmate vom arăta că pe lista publicaţiilor anterioare Telegrafului Român găsim titluri precum „Gazeta de Transilvania”, cu suplimentul „Foaie pentru Minte, Inimă şi Literatură”. Ambele au fost redactate la Braşov, începând cu 1838,
de către istoricul, omul politic şi ziaristul George Bariţiu. Prima dintre
acestea a dăinuit 106 ani (până în 1944), iar a doua numai 27 de ani (până în
1865).
O altă gazetă anterioară Telegrafului Român a fost „Organul luminării” (ulterior cu nume
schimbat în „Organul naţional”), cu
apariţie săptămânală, între 1847-1848, la Blaj.
Cei care au redactat-o au fost Timotei Cipariu şi Aron Pumnul.[2]
Fiecare din aceste publicaţii
a avut un caracter de tribună de luptă pentru drepturi şi libertăţi naţionale,
în favoarea românilor transilvăneni.[3] Însă, aşa cum am arătat, nici una nu a egalat
vârsta Telegrafului Român, socotit pe
bună dreptate, „Patriarhul presei
româneşti”.[4]
Evidenţiind această
particularitate de dăinuire pe o perioadă de mai bine de un secol şi jumătate a
Telegrafului Român, un erudit istoric
remarcă faptul că „puţine lucruri au
rămas atât de statornice în ţara noastră, cum este cazul acestei publicaţii
periodice”[5]. Fie doar şi pentru atât, Telegraful Român merită respect şi cinstire.
Dar se apreciază că nu doar
în Transilvania, ci şi în toată ţara şi chiar în sud-estul Europei, „Telegraful
Român” se plasează în fruntea
listei celor mai longevive organe de presă, cu apariţie neîntreruptă[6].
Unul dintre ierarhii care au
patronat această publicaţie şi i-au imprimat un spor calitativ (ne gândim aici
la vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală), era convins că numai
Providenţa divină a făcut posibilă apariţia neîntreruptă până azi a foii
şaguniene, supusă pe tot parcursul lungii ei existenţe presiunilor dominaţiei
străine iar în cea de-a doua jumătate a secolului XX - cenzurii unui regim
totalitar[7].
Reîntorcându-ne acum la Şaguna,
vom spune că gândul întemeierii unui ziar l-a însufleţit chiar de la venirea sa
ca vicar la Sibiu,
în 1846. Fiind nu doar un conducător bisericesc ci şi un reprezentant naţional
al românilor ortodocşi din Transilvania, în faţa autorităţilor politice, el
şi-a dat seama de importanţa pe care poate să o aibă în luminarea poporului şi
apărarea drepturilor naţionale şi cetăţeneşti, un organ de presă şi, ca atare,
şi-a căutat de îndată sprijinitori în rândurile intelectualilor români, pentru
înfăptuirea dezideratului ce şi-l propusese, îndreptând spre ei un apel
stăruitor[8].
Desigur că apelul său n-a rămas fără ecou, dar împrejurările nu i-au fost
atunci favorabile spre a-şi vedea planul concretizat.
Şaguna nu era însă omul care
să renunţe cu uşurinţă la o idee despre care avea convingerea că este
justificată. Aşa se face că în primăvara lui 1850, pe când era deja episcop
(din 1848), el va milita cu şi mai multă stăruinţă pentru publicarea unui ziar
în limba română şi germană, de această dată la Viena, unde credea că pot fi evitate
obstrucţionările pe care autorităţile locale le cauzau gazetelor provinciale
româneşti şi pentru a asigura o arie mai largă de cunoaştere a dezideratelor
româneşti. Despre această nouă iniţiativă a lui Şaguna avem informaţii dintr-o
scrisoare pe care Aaron Florian, istoric român, profesor şi viitor redactor
(primul redactor) la Telegraful Român
i-a adresat-o, în 18/30 martie 1850, lui Ioan Maiorescu, profesor şi el şi publicist
român transilvănean, fost agent diplomatic al guvernului revoluţionar de la
Bucureşti, pe lângă Dieta germană de la Frankfurt pe Main. Acum, când îi scria Aaron
Florian, Maiorescu se afla la Viena. Scopul
scrisorii a fost nu doar informativ, ci şi de solicitare de sprijin pentru
demersul ierarhului sibian. Scrisoarea se şi încheie în aceşti termeni: „Episcopul îmi zice ca să scriu despre acest
obiect, ca să vă gândiţi la el”[9].
Cum nici acest demers n-a
reuşit, în 30 octombrie 1852 Şaguna a înaintat o nouă petiţie către
guvernatorul Transilvaniei Carol de Schwarzenberg, cu care era în bune relaţii[10],
şi alta către „supremul oficiu
poliţienesc”, prin care cerea, ceea ce mai ceruse în repetate rânduri,
anume să i se aprobe tipărirea, în tipografia proprie de această dată, a unui
ziar, care să reprezinte prioritar interesele
românilor ortodocşi transilvăneni, vitregiţi de soartă şi ignoraţi din toate
părţile, deşi erau majoritari în Transilvania. „A sosit vremea, scria el în petiţia adresată guvernatorului, ca poporul să fie lămurit asupra
adevăratelor sale interese şi trebuinţe şi să i se dea o cultură potrivită cu
cerinţele vremii”[11].
Cât priveşte conţinutul
ziarului, se arată în petiţia adresată supremului for poliţienesc că acesta ar
urma să prezinte ştiri politice, dar se va ocupa mai pe larg de chestiuni
industriale, comerciale şi literare. Nu vor lipsi desigur temele de natură
religioasă, de spiritualitate creştină, de
organizare şi viaţă bisericească din Transilvania, din Principate, din Europa
şi chiar din toată lumea.
Respingerea
unei asemenea cereri ar fi fost nejustificată, atâta vreme cât Şaguna nu pretindea
nici un ajutor material, el însuşi şi instituţia pe care o reprezenta fiind în
stare să susţină apariţia unui asemenea ziar, nelipsind nici oamenii potriviţi
care să-şi asume responsabilitatea muncii redacţionale[12].
În
15 decembrie 1852, Şaguna primi, în sfârşit, răspuns favorabil din partea
guvernatorului Schwarzenberg. La numai cinci zile după aceea, el şi încheia un
contract cu Aaron Florian, căruia îi încredinţa sarcina de „redactor respunzătoriu”[13].
Vădit satisfăcut de reuşita demersului său, Şaguna va
consemna momentul în registrul de memorii pe care-l începuse chiar din primele
zile ale sosirii sale în Transilvania. Iată ce scrie el în această privinţă: „După ce bărbaţii noştri de litere s-au convins
că tipografia tânără a clerului nostru dezvoltă o vitalitate mult promiţătoare
pe terenul literaturii bisericeşti şi şcolare, au făcut şi acel prospect (propunere,
n.n.) că tipografia aceasta naţională ar
fi chemată a înainta şi interesele naţionale pe terenul jurnalisticii, de care
naţiunea noastră are mare trebuinţă. Din privinţele acestea, inteligenţia
(intelectualii, n.n.) m-au provocat ca să înfiinţez, în tipografia noastră, un
jurnal naţional. Eu am îmbrăţişat prea bucuros această idee şi în conţelegere
am poftit pe Aaron Florianu, ca pe un bărbat literat, ca să primească
redacţiunea acestei foi şi edarea ei să înceapă cu 1 ianuar 1853, ceea ce s-a
şi făcut, câştigând eu de la guvern licenţa de a eda, în tipografia noastră,
jurnalul naţional român „Telegraful Român”[14].
Despre
primul redactor al Telegrafului Român
se ştie că era ardelean de origine (născut în 1805) şi că a urmat clasele
primare la Sibiu,
gimnaziul la Blaj,
studiile academice la Pesta. Persecutat
pentru fermitatea sa în apărarea celor de un
neam cu sine, a fost nevoit să treacă în Ţara Românească, în 1827, unde a
continuat opera începută acolo, pe plan didactic, de Gheorghe Lazăr.
Astfel, trei ani de zile a fost învăţător la şcoala lui Dinicu Golescu, din Goleşti. În 1831 ajunge profesor la şcoala publică
din Craiova, de unde după doi ani trece ca profesor la Colegiul Sf. Sava din
Bucureşti, iar în 1847 îl aflăm ca revizor general la şcolile districtuale.
În timpul Revoluţiei din 1848 s-a remarcat ca cel mai înflăcărat român.
Guvernul provizoriu de la
Bucureşti l-a numit prefect al districtelor Ilfov şi Dolj.
Când ruşii şi turcii au invadat ţara, Aron Florian s-a refugiat la Sibiu. Ocupând ungurii Sibiul,
au căutat să pună mâna pe el, motiv pentru care trecu iar în Ţara Românească,
unde ruşii l-au primit cu baionete şi l-au aruncat în închisoare. Scăpând de
acolo a revenit la Sibiu,
unde în 1 ianuarie 1853 a
scos la lumină primul număr din „Telegraful
Român”. Acesta a fost bărbatul pe care Şaguna l-a găsit vrednic să şi-l
asocieze în această foarte importantă decizie a sa de a tipări pentru români o
foaie, care să le apere drepturile şi să-i emancipeze în toate direcţiile.
Împreună cu Aron Florian a alcătuit
Şaguna şi o „Prenumeraţiune la Telegraful Român,
gazetă politică, industrială, comercială şi literară”. Este vorba desigur
de o încunoştinţare a opiniei publice despre iminenta apariţie a unui ziar şi
totodată de un apel stăruitor la susţinere prin abonamente. Obligatoriu, „prenumeraţiunea” trebuia să fie însoţită
şi de un program editorial de perspectivă, care a fost făcut public, odată cu „prenumeraţiunea” chiar în acele zile.
„Prenumeraţiunea” va apărea şi în „Telegraful Român”, însă abia în nr. 74
din 1887, odată cu necrologul lui Aaron Florian, „redactorul respunzătoriu”.
Iată
ce deziderate, cu adevărat hotărâtoare pentru destinul românilor transilvăneni,
erau formulate în amintita „Prenumeraţiune”,
respectiv în programul ataşat:
„Tendinţa
acestei gazete va fi: a împărtăşi poporului
român din politică, industrie, comerciu şi literatură, idei şi cunoştinţe
practice, potrivite cu timpul şi
măsurate trebuinţelor lui; a-l învăţa ca să-şi cunoască poziţiunea şi drepturile
în stat; a-l lumina asupra intereselor care taie în viaţa privată şi publică a
lui, şi a-i mişca activitatea puterilor fizice şi morale; a da direcţiune
spiritului lui cătră tot ce contribuie la înaintarea şi dezvoltarea sa, şi a-l
convinge că numai prin îmbunătăţirea stării sale materiale şi morale poate
ajunge la cultură şi fericire”[15].
Întrebarea absolut logică ce
se impune, citind acele deziderate, este dacă într-adevăr, foaia şaguniană le-a
putut promova constant, pe parcursul deceniilor ce au urmat.
Un
bun şi foarte apropiat cunoscător al epocii şaguniene, făcând o apreciere
asupra personalităţii şi înfăptuirilor marelui mitropolit Andrei Şaguna, se
referă, într-o monografie pe care i-a dedicat-o, şi la traseul istoric al Telegrafului Român, adică la felul în
care această publicaţie a reuşit să-şi împlinească menirea. Arhimandritul
Nicolae Popea, viitor episcop de Caransebeş, căci despre el este vorba, aprecia
că: „Şi vitalitatea acestei foi încă a
fost una dintre cele mai sgomotoase, având contrari ca nisipul mării, ca de
altfel toate întreprinderile lui Şaguna; cu toate acestea, în butul (în pofida,
n.n.) tuturor fatalităţilor, şi-a continuat programul, un program cu adevărat
naţional, cu seriozitatea şi consecvenţa logică ce i le desemnase fundatorul,
la început”[16].
Citind o apreciere ca aceasta, inevitabil ne poartă gândul spre o afirmaţie
similară, care provine de la o voce şi mai autoritativă şi care este cea a
nemuritorului nostru poet Mihai Eminescu, recunoscut deopotrivă şi ca ziarist
dăruit cu har ca nimeni altul dintre cei care au profesat această îndeletnicire.
Analizând situaţia românilor aflaţi sub stăpâniri străine, Eminescu îşi culege
informaţii pentru un material pe care l-a publicat în Curierul de Iaşi (nr.129-130 din noiembrie 1876), şi din Telegraful Român (nr. 85, 86, 87 din
1876), pe care îl caracterizează ca fiind „cea mai modernă publicaţie de peste Carpaţi, care urmăreşte cu stăruinţă politica
modestă şi sigură a neuitatului Şaguna”. Cât de prestigios trebuie să fi
fost numele mitropolitului Şaguna şi cât de temeinice s-au dovedit înfăptuirile
sale dacă, iată cum a fost percepută prezenţa sa, în viaţa şi destinul
românilor transilvăneni chiar de către un reprezentant de geniu al poporului
român, care a fost Mihai Eminescu.
Mânaţi de curiozitatea de a
vedea cum arăta chiar primul număr al „Telegrafului
Român” din 3 ianuarie 1853 am consultat colecţia aflată în posesia
bibliotecii mitropolitane din Sibiu, fiind astfel în măsură a putea da
următoarele detalii:
Titlul
ziarului a apărut, dintru început, cu caractere latine. În schimb, materialele
aşternute în pagini au fost tipărite în chirilică (slove) până în 1863, când
grafica chirilică a fost înlocuită cu cea latină.
Dimensiunile iniţiale ale
ziarului au fost de 40 x 25 cm,
pentru ca mai apoi să ajungă la dimensiuni de 50 x 35 cm. Aşa s-au păstrat până
prin anii optzeci ai secolului XX, când dimensiunile ziarului au fost de 42 x 30 cm, cum sunt şi azi.
Fiind la acest capitol,
formal desigur, vom arăta că de timpuriu au început să apară în pagină şi ilustraţiile, întâi la capitolul reclame
comerciale, iar mai apoi şi la celelalte capitole (culturale şi religioase), unde s-au utilizat
clişee cu portrete, monumente, dar mai ales iconografie. Prin anii
optzeci ai sec. XX s-a recurs şi la ilustrarea iconografică în culori.
Revenind la primul număr al
ziarului, vom arăta că materialele erau aşezate în pagină pe două coloane. În
caseta în care se include titlul se precizează că ziarul iese de două ori pe săptămână:
miercurea şi sâmbăta[17].
Cât priveşte cuprinsul
primului număr, menţionăm că redă „Depeşe
(ştiri, n.n.) telegrafice” din „Transilvania, Monarhia Austriacă, Franţia,
Ţeara Românească, Turcia, Anglia şi America”. În numerele următoare se vor
adăuga ştiri şi din alte provincii româneşti sau ţări, precum: Moldova,
Bucovina, Banatul Temeşian, Rusia, Serbia, Grecia, Ungaria, Prusia, Germania,
Elveţia, Italia, Lombardia, Belgia, Muntenegru, Boemia şi chiar Hina (China) şi
India.
Conţinutul
ştirilor este de natură politică, militară, economică, administrativă, comercială,
culturală şi religioasă. Spre exemplificare, menţionăm că la prima categorie de
ştiri (cele de natură politică) sunt
prezentate legi, decrete guvernamentale, dispoziţii privind ordinea şi
administraţia publică, cu un cuvânt tot ceea ce venea în atingere cu
drepturile şi îndatoririle românilor transilvăneni. Din sfera industriei şi
comerţului sunt popularizate, aproape în fiecare număr, invenţii tehnice şi
realizări din aceste ramuri ale economiei, care în foarte multe ţări din Europa
şi America începuseră să ia un remarcabil avânt. Sunt mai mult decât sugestive
titluri ca acestea: „Despre zborul (ca
vântul, n.n.) ce l-au luat ocupaţiunile româneşti în veacul acesta” , „Aeronautica sau corăbierea în aer”, „Meseriile şi folosul lor”, „Românii din Transilvania şi meseriile”, „O scurtă istorie asupra comerţului”. Nu lipsesc ştirile care
reflectă preocupări din domeniul agriculturii. Iată şi aici titluri sugestive:
„Despre agricultură sau economia de
câmp”, „Societăţile agricole”, „Aşezămintele sau instituţiile agronomice”, ”Via
şi vinul”, „Despre însemnătatea şi
folosul pădurilor”, „Despre apărarea pădurilor”. Scopul urmărit prin toate
aceste reflectări de natură economică era acela de a deştepta şi în sufletul
românilor interesul pentru astfel de îndeletniciri, care singure pot garanta
prosperitatea materială şi civilizaţia. Din compartimente, precum cele ale
literaturii, artei, ştiinţei şi culturii, în general au fost abordate, la
început mai modest iar apoi din ce în ce mai
consistent, teme culturale, evenimente artistice şi ştiinţifice, s-au
tipărit recenzii la cărţi şi se publica poezie şi proză din creaţia celor mai
cunoscuţi oameni de litere români şi străini. Amintim şi aici titluri precum: „O privire asupra sistemei solare”, „O privire asupra propăşirii culturii,
ştiinţelor şi îndeosebi a filosofiei”, „Românul şi poezia lui”, „Poezia populară”,
„Românul în privinţa muzicei”, „Românul în privinţa picturei (zugrăvirei),
„Artile sau măiestriele cele frumoase”. Şcoala românească şi educaţia
tinerilor vor constitui o preocupare aflată mereu în atenţie. Astfel întâlnim
titluri ca acestea: „Educaţia copiilor”,
„Tinerimea noastră şi şcoalele publice”,
„Educaţia femeilor”, „Cum se poate stăvili prin şcoală degradaţia timpurie a
tineretului”, „Ceva despre şcoală”, „Despre viaţa şcolii”, „Iubirea
învăţătorului către învăţăceii săi”. Limba română şi naţionalitatea vor constitui preocupări mereu reluate în
paginile Telegrafului Român. În legătură
cu preocupările de natură spirituală, teologică, religioasă trebuie să
arătăm că, la început nu erau tot atât de frecvent abordate precum cele de
natură politică, economică şi cultură, în general. Faptul nu trebuie să
surprindă bineştiind că secolele de înrobire i-au adus pe români într-o
cumplită stare de sărăcie şi înapoiere. Ca atare prioritare trebuiau să fie problemele
care vizau scoaterea lor dintr-o astfel de stare. Dar nu vor fi excluse cu
desăvârşire nici preocupările şi problemele de natură religioasă, teologică,
bisericească.
După ce am stăruit asupra
conţinutului publicaţiei şaguniene, a tematicii abordate, să ne raportăm şi la
denumirea sau titlul ziarului. Referitor la acest aspect, găsim detalii chiar
din primul număr şi chiar de pe pagina întâi,
unde se arată că prin acest titlu de „Telegraf”
s-a căutat o integrare într-o tradiţie comună centrului şi vestului
european, unde în ţări precum Germania, Franţa, Italia, Anglia apăreau gazete
cu acest nume de „Telegraf”, ceea ce sugerează izbânda tehnică a transmiterii
rapide şi de la distanţă a ştirilor. Spre a deosebi foaia românească de altele,
i s-a adăugat substantivului „Telegraf”
şi adjectivul „român”. Cu această
titulatură de Telegraful Român va
apărea până în ziua de astăzi.
Un lucru care surprinde
răsfoind paginile Telegrafului Român,
nu doar din primul an al apariţiei, ci şi din toată perioada şaguniană, este
acela că materialele publicate sunt, în general, nesemnate, ceea ce reflectă
munca asiduă şi aproape exclusivă a redactorilor, menţionaţi nominal doar sub
linia ce încheie ultima pagină a ziarului. Dar este mai presus de orice
îndoială că peste tot ce s-a publicat în cele două decenii de început ale foii
de la Sibiu
patronează mintea clar-văzătoare şi viziunea autoritativă a mitropolitului
Şaguna. Că astfel stau lucrurile se vede şi din faptul că între condiţiile puse
redactorului Aaron Florian, prin contractul încheiat cu el la 8 decembrie 1852,
se află şi una formulată astfel: „Din
fiecare număr al jurnalului îmi va împărtăşi Domnul Redactor câte un exemplar,
cel puţin cu o oră înainte de tipărire, spre vedere şi aprobare, iar articolii
cei mai momentoşi mi-i va comunica cu mult mai înainte, înţelegându-se de la sine
că dacă din anumite motive vreun număr al (Telegrafului, n.n.) nu va dobândi aprobarea mea, acela nu se va
publica”.
De
foarte multe ori, Şaguna însuşi a luat condeiul de gazetar, scriind articole „de orientare dintre cele mai temeinice, din
câte s-au publicat în ziaristica noastră din acele decenii”, cum le apreciază
profesorul Ioan Lupaş. Şaguna a fost
personalitatea care a patronat, a condus şi a îngrijit cu dragoste, cum numai
un vizionar ca el putea să le aibă, destinul acestui ziar. „El a fost, cum afirma acelaşi Ioan Lupaş, autorul moral al celor mai însemnate
articole de direcţie politică”, decisive pentru formarea conştiinţei
naţionale. Ca om „cu vederi absolut
moderne, Şaguna ştia că „Telegraful Român” putea şi trebuia să devină un factor
politic şi cultural hotărâtor, în luptele ce-l aşteptau (pe el ca
reprezentant al românilor, n.n.), un
factor prin care să poată stăpâni, într-o măsură însemnată, puterea misterioasă
a opiniei publice româneşti, tocmai atunci în formaţiune, şi să exercite asupra
mulţimii o influenţă cu mult mai largă şi mai puternică de cum o are, de pildă,
„cerculariul” oficial sau predica de la amvon, care ambele, prin însăşi firea
lor, trebuiau să se mărginească la un cerc restrâns de probleme, dintre care,
mai ales cele politice nici nu cutează să le atingă” (op. cit., p. 198).
Primul
redactor al Telegrafului Român a avut
această responsabilitate doar o perioadă limitată de timp. Din cel de-al 8-lea
număr (din 28 ianuarie 1853) aflăm că Aaron Florian şi-a încheiat pe neaşteptate
misiunea. Motivaţia o arată personal într-o casetă pe ultima pagină: „Denumit fiindu prin decretulu înaltului
Ministeriu de Justiţie coredactor la „Buletinulu legilor imperiului” din Viena,
mă simtu îndatoratu a corespunde chiemării ce mi se face şi a ocupa postulu ce
mi se ofereşte. Această împrejurare ridică deasupra mea responsabilitatea de
redactor alu Telegrafului Romanu, şi cu numărul 8 alu foaiei acesteia numele
meu înceată de a mai figura în această calitate”.
Editura
„Telegrafului” însăşi şi Tipografia
diecezană vin cu o asigurare dată publicului că apariţia ziarului va continua
fără de nicio problemă şi că „se vor sili
până în sfârşit a satisface aşteptările şi dorinţele publicului spre a merita
încrederea ce li s-a dat”.
În numărul următor (al 9-lea, din 31 ianuarie 1853), din
partea aceleiaşi edituri se dă următorul anunţ: „Pentru a putea continua jurnalul acesta, editura a poftitu pe Dl. Dr.
Pavelu Vasici ca să primească asuprăşi sarcina de redactor respunzătoriu, până
atunci până când se va putea afla altul…”.
Rezultă
de aici că plecarea lui Aaron Florian a fost intempestivă, iar acceptarea
postului de către Dr. Vasici a fost provizorie. Se şi adresează „inteligenţei” (intelectualităţii)
invitaţia că dacă s-ar găsi cineva interesat de a prelua o astfel de sarcină,
să se adreseze „fie cu gura, fie în scris,
spre a afla condiţiunile… sub care e de dat postulu de redactor”.
Pedagogul,
teologul şi militantul pe tărâm politic Onisifor Ghibu (1883-1972), pornind de
la unele aspecte sesizate în corespondenţa lui Aaron Florian cu Ioan Maiorescu,
aflat, cum am arătat, la Viena,
susţine că relaţiile personale dintre Şaguna şi Aaron „n-au fost totuşi dintre cele mai amicale”[18].
Fiind vorba de doi bărbaţi cu o personalitate puternică, vor fi existat unele puncte
de vedere diferite în ce priveşte rostul pe care îl avea de îndeplinit o gazetă
bisericească (şi nu numai) precum era „Telegraful
Român”. Ioan Maiorescu, care şi el avea convingeri diferite de ale lui
Şaguna, l-a stimulat pe Aaron Florian să părăsească Sibiul şi să plece la Viena, spre a lucra împreună
în redacţia acelui Buletin de legi.
Tot Onisifor Ghibu ne
informează că până la urmă Aaron Florian a regretat plecarea de la Sibiu, deoarece a constatat
că şederea la Viena
nu i-a fost prielnică, „spre a aduce cine
ştie ce folos neamului său”[19]. S-a şi hotărât să se întoarcă în 1857
la ai săi, dar nu la Sibiu, ci în Bucureşti, unde va ocupa un post de profesor
de istorie, la
Universitatea de acolo. De altfel, aşa cum am mai spus, el
mai avuse o activitate didactică în Bucureşti şi înainte de venirea la Sibiu. Oricum,
aportul lui Aaron Florian a fost hotărâtor la
debutul apariţiei foii şaguniene. Avea la activ experienţa jurnalistică ce şi-o dobândise, colaborând la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”,
a lui George Bariţiu, de la
Braşov, la „Curierul
Românesc” al lui Heliade Rădulescu, de la Bucureşti, la gazeta
literară „Muzeul Naţional”, a
aceluiaşi Heliade Rădulescu, din Bucureşti. Împreună cu un fost coleg (C. Hill)
a înfiinţat şi redactat, în 1837, tot în Bucureşti, gazeta „România”[20].
Târziu, peste ani, când s-a
primit vestea decesului său (1887), „Telegraful
Român” i-a adus un ultim şi binemeritat omagiu, prezentându-l ca pe un „pribegit apostol al românilor”, dar şi
ca pe un „luceafăr strălucitor pe
orizontul literaturii române”[21].
Aşa cum am spus, cel care i-a
succedat la redacţia Telegrafului Român
a fost bănăţeanul Dr. Pavel Vasici, medic şi scriitor. Acesta a redactat foaia
şaguniană începând cu nr. 9, din 31 ianuarie 1853 şi până la nr. 33, din 28
aprilie 1856. Nota pe care o va imprima „Telegrafului”
va fi aceea a unui organ de presă cu aplecare spre popularizarea
cunoştinţelor din economie, comerţ, ştiinţele naturii, artă, pedagogie,
medicină şi literatură. Aşa cum făcuse şi Aaron Florian, tot astfel şi Pavel Vasici şi-a conjugat munca
redacţională cu Şaguna, publicând amândoi articole politice inspirate
din ştiri preluate din ziare străine.
După Pavel Vasici, au urmat
doi redactori care au activat un timp foarte scurt, motiv pentru care sunt socotiţi
redactori interimari[22].
Aceştia au fost: Ioan Bădilă şi Visarion Roman. Primul, Ioan Bădilă, a
fost profesor la secţia pedagogică a Institutului Teologic din Sibiu. Aşa cum
am spus, el a îndeplinit funcţia de redactor doar câteva luni, între 1856-1857.
Ca şi Aaron Florian, tot astfel a plecat şi el în Ţara Românească, unde a ajuns
profesor de Limba latină la Liceul
„Matei Basarab” din Bucureşti, iar
mai apoi la Şcoala normală, unde a fost şi director[23].
Cel de-al doilea, Visarion
Roman, a funcţionat şi el ca profesor suplinitor, timp de un an, la Institutul Teologic
din Sibiu, apoi ca învăţător, timp de doi ani, în Răşinari. Activitatea sa de redactor s-a desfăşurat între 18 decembrie 1857 şi
iunie 1858. Sub semnătura sa au apărut câteva articole cu caracter pedagogic. A
fost apoi, rând pe rând, bibliotecar-arhivar al ASTREI, notar în Răşinari,
corespondent pentru Austro-Ungaria al ziarului „Românul”, întemeiat de C.A. Rosetti, la Bucureşti. De numele
lui se leagă înfiinţarea „Societăţii de
păstrare şi împrumut” din Răşinari (1867) şi a Institutului de Credit şi Economii „Albina”, din Sibiu, al cărui prim director a fost. Pe plan
cultural, menţionăm că a editat, la
Sibiu, între 1860-1865, o revistă pedagogică săptămânală, cu
titlul „Amicul şcoalei”. Tot la Sibiu a editat calendarul (almanahul)
„Amicul poporului”, destinat mai ales
ţăranilor. Împreună cu Ioan Al. Lapedatu, profesor la Gimnaziul ortodox din
Braşov, a editat, tot la Sibiu,
„Albina Carpaţilor”, foaie beletristică,
ştiinţifică şi literară, cu ilustraţii (1877). Un alt lucru vrednic de reţinut
este şi acela că Visarion Roman s-a numărat între membrii fondatori ai ASTREI,
în 1861. Toate aceste merite pe plan cultural-economic au constituit premize
ale alegerii sale ca membru al „Societăţii
Academice Române” (1877)[24].
Şi mitropolitul Şaguna l-a găsit vrednic de a-i încredinţa responsabilitatea de
redactor al Telegrafului Român tot în
baza acestor merite personale.
După
Visarion Roman urmează un şir de şapte redactori, aparte de categoria interimatului,
printr-o durată mai extinsă a activităţii lor redacţionale.
Primul
dintre aceştia a fost Ioan Raţiu,
paroh în Alba Iulia. De menţionat că a participat la un concurs organizat de
Şaguna pentru ocuparea acestui post. Motivele avute în vedere la selectarea sa
dintre mai mulţi candidaţi au fost: studiile temeinice în Filozofie şi Ştiinţe
juridice, ţinută morală pilduitoare, activ pe plan social, strădalnic în
jurnalistică şi bun patriot[25].
A
redactat ziarul între 11 iunie 1858 şi 29 noiembrie 1862. A funcţionat
concomitent şi ca profesor la secţia pedagogică a Institutului Teologic.
În
intervalul de timp al muncii sale redacţionale s-a înfăptuit importantul
eveniment din 24 Ianuarie 1859, al Unirii Principatelor Române, sub Alexandru
Ioan Cuza. Desigur că momentul a fost marcat în chip aparte în paginile Telegrafului Român. Au fost prezentate
toate etapele pregătitoare şi demersurile făcute în perspectiva Unirii. Atunci
când evenimentul s-a înfăptuit, au fost prezentate integral discursurile lui
Mihail Kogălniceanu şi proclamaţiile domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost
descris chipul său maiestuos şi înfăptuirile sale după Unire, precum
înfiinţarea primelor universităţi româneşti. Unirea a constituit luni de-a
rândul cap de coloană al ştirilor zilnice.
Tot
în răstimpul în care Ioan Raţiu a fost redactor la „Telegraful Român” a avut loc şi un eveniment cultural de maximă
importanţă: înfiinţarea în 23 octombrie/4 noiembrie 1861, la Sibiu, a „Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura
şi Cultura Poporului Român” (ASTRA). Mitropolitul Şaguna s-a implicat,
alături de alţi intelectuali, în obţinerea aprobărilor şi mai apoi în
organizarea acestei instituţii de cultură care s-a dovedit atât de benefică
pentru românii transilvăneni. În „Telegraful
Român” nr. 39 din 28 sept. 1861
a apărut „Ordinaţiunea
guvernială” nr. 7993/1861, îndreptată către „Excelenţa Sa S. Episcop Andreiu Barone de Şaguna, în cauza înfiinţândei
„Asociaţiuni pentru înaintarea literaturei române şi cultura poporului romanu”,
prin care ierarhul ortodox de la
Sibiu este încunoştinţat că în baza statutelor înaintate,
împăratul „s-a înduratu preagraţiosu a
concede...să se formedia (să se formeze, n.n.) o asotiatiune” (p. 151).
În
numărul imediat următor (al 40-lea din 5 oct. 1861) al Telegrafului Român, Şaguna, care a devenit reprezentantul oficial
al intelectualităţii, a şi publicat o „Conchiemare
(convocare, n.n.) la Asociaţiunea
transilvana romana pentru înaintarea literaturei romane şi cultivarea poporului
romanu”. Erau invitaţi „toţi
inteligenţii naţiunei noastre carii voiescu a fi membrii Asociaţiunei, spre a
lua parte la inaugurarea şi deplina constituire a aceleiaşi pe data de 23
Octombrie/4 Novembre 1861, aici la
Sibiu”.
Într-adevăr,
la sorocul stabilit, intelectualitatea românească din Transilvania s-a întâlnit
la Sibiu,
într-o sală a Seminarului, pentru inaugurarea „ASTREI”. Mitropolitul Andrei
Şaguna a ţinut o cuvântare care a fost publicată integral în nr. 43 din 26
octombrie 1861. Tot atunci şi acolo s-a procedat la alegerea preşedintelui, în persoana
mitropolitului Şaguna, a vicepreşedintelui, în persoana lui Timotei Cipariu şi
a secretarului, în persoana lui George Bariţ. De acum încolo ASTRA va fi mereu
prezentă în paginile Telegrafului Român.
După
încheierea misiunii sale la
Sibiu, Ioan Raţiu a ajuns protopop al Tractului Haţeg. Sibiul
i-a păstrat vie memoria, dovadă faptul că una dintre străzile centrale îi
poartă numele.
I-a
urmat în funcţie o altă remarcabilă personalitate locală: Zaharia Boiu,
profesor la Institutul
Teologic-Pedagogic şi vestit orator bisericesc. A redactat ziarul între 1
ianuarie 1863 şi 26 octombrie 1865.
Şi
el, ca şi Ioan Raţiu a avut prilejul să consemneze în paginile publicaţiei
şaguniene evenimente importante ce s-au petrecut mai ales în viaţa Bisericii
transilvănene. Astfel, în 1864
a fost restaurată, prin strădania mitropolitului Şaguna,
vechea Mitropolie a Transilvaniei, desfiinţată abuziv la 1701.
În
24 decembrie 1864, deci exact în ajunul Crăciunului, el publică un comunicat
scris cu mult patos, prin care vesteşte că: „În sfârşit, cauza cea dreaptă şi sfântă a românilor transilvăneni de
religiune greco-orientală, adică mult dorita noastră Mitropolie, a obţinut
rezolvarea mult dorită. În sfârşit, lacrimile de întristare s-au prefăcut în
lacrimi de bucurie”. În termeni patetici, redactorul ziarului aduce laudă
numelui Domnului, care cu acest dar ceresc „a
cercetat pe poporul Său”. Tot pe plan bisericesc, Zaharia Boiu a marcat în
paginile ziarului şi reînfiinţarea a încă unei eparhii româneşti, şi anume a
Episcopiei Ortodoxe a Caransebeşului şi numirea ca episcop a protopopului Ioan
Popasu, de la Braşov.
În
14/26 octombrie 1865, tot pentru considerente de ordin politic, Zaharia Boiu a
fost constrâns să părăsească responsabilitatea de redactor. Ca şi în cazul
înaintaşului său, Ioan Raţiu, Sibiul i-a înscris numele între vestiţii bărbaţi
ai cetăţii, atribuind acest nume unei străzi învecinate cu strada Ioan Raţiu.
Un
coleg de-al său, de la Institutul Teologic-Pedagogic,
şi anume profesorul Nicolae Cristea,
este desemnat de către mitropolitul Şaguna, în octombrie 1865, ca
redactor responsabil. Timp de 18 ani va onora, cu multă vrednicie, această
însemnată misiune (până în 1883). Răstimpul în care el a activat ca redactor a
fost apreciat ca „o perioadă de glorie în
istoria presei româneşti din Transilvania” şi implicit din istoria Telegrafului Român[26]. Şaguna însuşi s-a arătat foarte satisfăcut
de prestaţia noului redactor, motiv pentru care a întocmit un înscris
testamentar ca Nicolae Cristea să rămână în funcţie „cât îi va plăce lui”[27].
Ca şi alţi antecesori ai săi, Nicolae Cristea provenea
din rândurile profesorilor de la Institutului teologic - pedagogic din Sibiu. A
îndeplinit şi funcţia de asesor consistorial (consilier) al Arhiepiscopiei. De
numele lui se leagă şi înfiinţarea „Reuniunii
Sodalilor (Meseriaşilor, n.n.) români din Sibiu (1864), al cărei prim
preşedinte a fost”[28].
În politică, Nicolae Cristea a fost un militant neobosit
pentru apărarea drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni. Precum se
ştie, în 1867, după crearea statului dualist Austro-Ungaria, Transilvania
şi-a pierdut autonomia, fiind anexată Ungariei. Guvernanţii de la Budapesta au declanşat o
politică de maghiarizare forţată a românilor. Într-o astfel de situaţie,
fruntaşii intelectualităţii române, întruniţi la Miercurea Sibiului,
în 1868, cu prilejul constituirii Partidului Naţional Român, au adoptat ca
protest, vizavi de atitudinea abuzivă a ungurilor, o hotărâre de boicotare a
vieţii parlamentare din Ungaria, prin refuzul oricărei colaborări cu
guvernanţii unguri. Curentul politic ce s-a conturat atunci este cunoscut cu
numele de pasivism, aflat în contrapunere cu activismul, o tactică preconizată
de mitropolitul Andrei Şaguna şi de alţi intelectuali, între care şi Nicolae
Cristea. Aceştia din urmă apreciau că drepturile românilor puteau fi mai bine
apărate prin lupta politică decât prin pasivism. „Telegraful Român” a fost angajat de către Nicolae Cristea în
disputele cu pasivismul, acuzat de „lâncezeală
politică, egală de fapt cu moartea politică”[29].
În viziunea redactorului foii şaguniene, foloase nu puteau rezulta pentru
români decât dintr-o energică activitate politică. Aşa se face că în coloanele Telegrafului Român, din acea perioadă de
după 1867, vor apărea mereu consemnări despre luptele purtate de către
intelectualii adepţi ai activismului, în Dietă şi Casa Magnaţilor, pentru
autonomia Transilvaniei şi a Bisericii Ortodoxe, pentru
apărarea caracterului românesc al şcolilor săteşti şi al liceului din Braşov şi
gimnaziilor din Brad şi Beiuş, în care guvernanţii de la Budapesta, prin „Legea Trefort” (emanată de la ministrul
Cultelor şi Instrucţiunii cu acelaşi nume),
impuneau predarea obligatorie a limbii maghiare [30].
Dar
şi pasiviştii, care reprezentau majoritatea intelectualităţii, aduceau cele mai
grave acuze activiştilor. Ei le imputau acestora vina de recunoaştere, prin
colaborarea lor cu noile autorităţi, a dualismului şi, implicit, a alipirii
Transilvaniei la Ungaria.
În
legătură cu această disensiune politică între reprezentanţii pasivi şi activi
ai intelectualităţii româneşti transilvănene, trebuie să spunem că până la urmă
şi unii şi alţii urmăreau acelaşi scop: condamnarea abuzurilor guvernanţilor
maghiari şi apărarea drepturilor naţionale şi a libertăţilor cetăţeneşti. Doar
tacticile lor erau diferite. Ioan Slavici, într-o lucrare intitulată sugestiv:
„Sbuciumările politice la românii din
Ungaria” (Bucureşti, 1911) se exprimă cât se poate de clar, în această
privinţă: „Adevărul este, scrie el, că românii cei mulţi şi adevăraţi, fie
funcţionari publici, fie preoţi ori învăţători, fie neguţători, meşteşugari ori
plugari ţin să li se asigureze în ţara lor putinţa de a-şi urma lucrarea în
toată liniştea” (p. 9). Idealul Unirii cu fraţii lor de peste munţi nu
putea fi acoperit de nicio altă năzuinţă.
Dacă
în vremea redactorului anterior, care a fost Zaharia Boiu, a avut loc, aşa cum
am arătat, restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului, prin lupta lui Andrei
Şaguna, în anii când munca redacţională o îndeplinea Nicolae Cristea, s-a
înfăptuit prin zelul aceluiaşi bărbat providenţial o altă izbândă, anume:
obţinerea autonomiei noii Mitropolii (aflată până atunci sub jurisdicţia
Carloviţului), printr-o lege proprie, cunoscută sub numele de „Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”. În esenţa sa, noua lege a fost de asemenea rodul
viziunii marelui ierarh şi a fost
adoptată la Congresul Naţional
Bisericesc al Românilor Ortodocşi din Transilvania, convocat la Sibiu, în toamna anului
1868. „Telegraful Român” a anunţat
acel moment, în numărul 74 din 15/27 septembrie 1868, ca pe un eveniment egal
în însemnătate cu cel al reînfiinţării Mitropoliei. Într-un material intitulat
„Congresulu naţionalu bisericescu”,
aşezat în prima pagină se spunea: „Au
trebuit să treacă o sută şiasezeci şi atâţia ani (167 de ani, n.n.) până cându biserica (respectiv
Mitropolia, n.n.) să se revadă iarăşi în
representaţia ei întreagă. Ce aspectu venerabilu şi respectabilu, ce simţire
înălţătoare de sufletu este cându astăzi avemu, după întrerupere de atâţia ani (de
la 1701, n.n.) a privi în faţă pre
urmaşii acelor mai mari, cari în timpurile cele greale persecuţiunilor
naţiunale bisericeşti (de trecere la uniaţie, n.n.) au fost încetatu a se mai aduna, au fost încetatu de a mai fi o
individualitate vizibilă, au încetatu de a-şi mai folosi drepturile date de
Dumnezeu, prin Mântuitorul lumei şi sigilate de Mângâietorulu Duhului
adevărului; Cându îi vedem adunaţi spre a lua posesiune de un dreptulu atâtu de
preţuitu: a lu liberei dezvoltări pre câmpulu crescerei poporului nostru. Ce
bucurie poate însufleţi pre orice românu cându după atâtea grele fortune ce
s-au succesu, după tempesta carea ne desmembrase până la dispreţulu
streinuloru, ba mai până la nimicire, să ne revedemu iarăşi Archipăstorii,
Clerulu nostru, inteligentia noastră (laicatul, n.n.) dându-şi mâna spre a se pune la lucru şi a căuta tămăduirea înviatului
trupu naţiunalu bisericescu…”.
În numărul imediat următor
(75 din 19 septembrie / 1 octombrie 1868) este redată integral cuvântarea
mitropolitului Andrei Şaguna ţinută cu ocazia deschiderii Congresului din 16/20
septembrie.
Principala problemă asupra
căreia Şaguna voia să atragă luarea aminte a participanţilor la Congres era tocmai cea a
autonomiei Bisericii, respectiv Mitropoliei transilvănene, care spunea el
textual că a sosit vremea „ca ea să fie
îndreptăţită de a-şi regula, conduce şi decide independentu, în congresele sale
bisericeşti, obiectivele eclesiastice, şcolare şi fundaţionale şi a le
administra şi guberna prin propriile sale organe, în înţelesulu statuteloru
stabilite în aceste congrerse”. Mitropolitul Şaguna chiar a depus pe masa
Congresului un astfel de statut, pe care însuşi l-a elaborat, şi a adresat
membrilor prezenţi invitaţia „să facă
studii serioase asupra aceluia, să-şi deie opiniunea liberă, fără sfială, căci
dânsulu primesce bucurosu modificările ce se vor afla necesare…”.
În
şedinţele ulterioare ale congresului, proiectul de statut propus de Şaguna a
fost dezbătut pe comisii, aducându-i-se completări şi modificări nesemnificative.
A fost votat apoi în unanimitate şi publicat în Telegraful Român, în numerele
81, 82, din 3/15 octombrie şi respectiv din 6/18 octombrie 1868.
În
numărul 86 din 20 octombrie/1 noiembrie 1868, mitropolitul Şaguna vestea
suflarea românească şi ortodoxă din Transilvania că noua lege de organizare şi
funcţionare a Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania a fost întocmită şi
apoi aprobată în congres, urmând să primească şi confirmarea autorităţii
statale. Din cuprinsul legii (statutului) se desprind cu claritate principii ca
acestea: forma de conducere a bisericii, la nivel uman, este sinodalitatea sau
conlucrarea dintre clerici (1/3) şi mireni (2/3) pentru toate cele trei trepte
ierarhice ale administraţiei bisericeşti: parohie,
protopopiat şi eparhie. Parohia este condusă de Adunarea parohială,
prezidată de preot. Pentru administrarea bunurilor parohiei şi ale şcolii s-a
instituit epitropia. Protopopiatul este forma de conducere administrativă în
alcătuirea căreia intră mai multe parohii de pe o anumită zonă teritorială.
Este condus de protopop, cu comitetul şi adunarea protopopească numite şi
sinod. Eparhia înglobează toate protopopiatele şi parohiile dintr-un spaţiu
geografic determinat precum şi toate aşezămintele monahale. Este condusă de
episcop (sau arhiepiscop), de Adunarea eparhială (numită sinod), adunare
compusă din 20 de clerici şi 40 de mireni, şi de Consiliul eparhial sau
consistor cu trei secţii: bisericească, şcolară şi economică. Forul conducător
pentru întreaga mitropolie era Congresul Naţional Bisericesc, format din 90 de
membri, câte 10 clerici şi 20 de mireni din fiecare eparhie.
Încredinţat
că românii de pe ambele versante ale Carpaţilor alcătuiesc un singur neam şi o
singură limbă, Nicolae Cristea, ca de altfel şi înaintaşii săi, nu s-a limitat
la prezentarea unor ştiri despre realităţi politice, culturale, economice şi
religioase din Transilvania, ci a consemnat număr de număr, în „Telegraful Român”, noi ştiri despre
evenimente, fapte şi întâmplări ce se petreceau în spaţiul extracarpatic.
Aşa,
spre exemplu, n-a rămas impasibil la vestea sfârşitului, în exil, la Heidelberg – Germania a
vieţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, simbol al năzuinţelor de unitate a
tuturor românilor. În anunţul despre decesul acestuia, Nicolae Cristea îl caracterizează
ca pe un bărbat cu merite incontestabile în istoria neamului românesc. „Şiepte ani au trecut, scrie el, de la acel 11 februarie 1866 de când
Alesandru Ioan I, după o domnie tot de şiepte ani, fu coborât de pe tronul României.
De atunci porţile patriei sale-i remase închise şi eternitatea se deschide
pentru elu pre pământu străinu. Epoca
lui Alesandru Ioanu I va ocupa, în istoria României, un loculu însemnatu, între
Domniele pământene. Urcarea sa pe tronulu Moldovei, la 5 ianuarie 1859, prin
alegerea Adunării din Iaşi, au fost un strălucitu triumfu alu liberalismului
naţionale, contra spiritului reacţionariu alu trecutului. Întrunirea pre fruntea sa şi a coroanei Munteniei, în 24 ianuariu
1859, prin aclamarea energică a poporului şi alegerea Adunării din Bucuresci,
au fost triumfulu dreptului de suveranitate naţională, contra uneltirilor
străine, care voiau a ţine în desunire două părţi ale aceluiaşi popor.
Astfelu, numele lui Alesandru Ioanu I va fi repeţitu posterităţii ca simbolu
alu liberalismului şi alu independenţei naţionale. Însăşi moartea sa, survenită în ziua de 2
maiu, sanctifică şi mai multu, în memoria plugariului românu, amintirea
emancipării lui de sub povara unoru instituţiuni barbare şi învechite,
emancipare care-şi are sorgintea în actulu politicu săvârşitu în ziua de 2 maiu
1864 (desfiinţarea iobăgiei, n.n.).
Ca
domnu românu, Alesandru Ioanu I au sciutu totdeauna cu mândrie şi pieptu a ţine
susu drepturile şi demnitatea patriei sale.
România-l
binecuvintează; şi animurile (sufletele, n.n.) patriotice nu potu a nu lăsa să
cadă lacrimi de recunoştinţă pre mormântulu acestui memorabilu Domnu
naţionalu”.
Tot în 1873 a survenit pretimpuriu
şi sfârşitul vieţii pământeşti a întemeietorului ziarului de la Sibiu. Marcat profund şi de
această mare pierdere, Nicolae Cristea va da expresie sentimentelor de durere
dar şi de recunoştinţă ale întregii suflări româneşti din Transilvania faţă de
părintele şi înfăptuitorul multor binefaceri pe plan religios, cultural, social
şi politic, toate hărăzite fiilor săi duhovniceşti.
Pagina întâi a nr. 49 din
17/29 iunie 1873 a
Telegrafului Român este încadrată
într-un chenar negru şi prevăzută, în partea superioară, cu o cruce îngroşată,
pusă în evidenţă tot prin culoarea neagră de doliu. Urmează apoi, imediat sub
cruce, anunţul mortuar, care sună astfel:
„Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoru de lacrimi!”. Aşa trebuie să strigăm noi, mai vârtos decât
odinioară prooroculu, deoarece columna carea mai bine de un pătrariu de seculu
a portatu edificiulu întregu al istoriei românilor, astăzi au căzutu, Excelenţa
Sa prea iubitul nostru Preasânţitulu Părinte.
Andreiu
baronu de Şiaguna
Arhiepiscopu şi Mitropolitu alu
Româniloru greco-orientali din Transilvania şi Ungaria, Consiliariu intimu
actuale de statu alu Maiestaţiei Sale c.r. apostolice, cavaleru alu Crucei mari
a ordinului Leopoldinu şi alu Coroanei de feru clasa I... Membru fondatoru al
Asociaţiunii transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului românu, membru
fondatoru alu Museului naţionalu din Cluşiu, membru onorariu alu Reuniunei
pentru cunoscinţă a Terei, membru onorar al Reuniunei pentru Scinţele naturale,
patron al Reuniunei Sodalilor români din Sibiu, ş.c.l.
Aseară,
la şase ore, după o boală îndelungată şi plină de suferinţă, a părăsitu cele
trecătoare şi nestatornice şi a trecutu la cele eterne, către cari a nisuitu în
toată vieţia sa, prin faptele care vor fi de-a pururi niepieritoare, ca şi
spiritulu său.
Jalnică,
de trei ori jalnică şcire, pentru tot sufletulu românu, jalnică şi neaşteptată,
căci acest angeru păzitoriu al nostru, trimisu de Providenţia trebuia să fie
încă între noi. Dar să ne mângâiem că Providencia, care ni l-a luatu aşia de
grabă în regiuinile cere cereşci, nu va lăsa fără scutulu ei pre un popor în a
cărui frunte a pusu un geniu aşia de mare, tocma în timpurile cele mai critice
ale esistenţei sale. Acia Providenţia carea ni l-a trimisu ca să ne scoată de
la întunerecu şi să ne ducă la lumină, va fi cu noi aşa de misericordă, încâtu
va lăsa ca spiritulu lui să adumbrească şi de aici încolo toţi paşii noştri,
pentru ca sub un altu Isusu Navi alu legei marelui bărbatu mutatu la cele
ceresci, din mijlocul nostru să putem fi părtaşi de tiera (Terra-Pământul –
n.n.) promisiunii, de Chanaanulu
libertăţei şi egalei îndreptăţiri, pentru care ne-a pregătitu acestu mare
conducătoriu, care ne-a desgropatu temeliile istoriei noastre naţionale,
bisericeşti şi ne-a condusu în concertulu popoareloru.
Să
vărsăm dară, lacrimi de durere, dar precum zice Apostolulu nu ca cei ce nu au
nădejde, pentru că scumpă este înaintea Domnului moartrea cuviosului lui. Şi precum
aici, în valea plângerei, am avutu un reazemu puternicu, aşa şi înaintea Celui
prea înaltu vom avea un caldu folositoru.
Iar
pre mormântulu, carele va ascunde în curându rămăşiţele celui mai mare bărbatu
al seculului, să împletimu cununi de neuitare şi din adânculu sufletului să-i
zicem ca amintirea lui să fie neuitată în seculi seculiloru!
Înmormântarea
se va face, miercuri, în 20 iuniu, c.m. conform disposiţiunei testamentarie a
repausatului archipăstoriu, în modulu următoriu:
Miercuri,
înainte de amiezi (la nouă ore) se ridică rămăşiţele pământesci şi se conducu
până afară din cetate spre Răşinari, de aici se straportă la Reşinari, unde se depun
în biserica cea mare. Joi, în 21 iuniu, apoi, după celebrarea Liturghiei şi a
serviţiului înmormântărei, se vor aşezia spre eternă repausare. „Fie-ei ţierâna uşoară!”.
În numărul imediat următor
(50 din 22 iunie/2 iulie/1873) s-a tipărit un comunicat către protopopi, către
preoţi şi poporul credincios, prin care se transmit îndrumări cu privire la slujbele
de pomenire ce trebuiau să se facă în toate parohiile, nu numai cu prilejul
înmormântării, ci şi la toate soroacele, până la împlinirea câte unui an de la
deces.
Şi
în celelalte numere de după acesta, memoria mitropolitului Andrei Şaguna a fost
mereu binecuvântată.
Nicolae
Cristea şi-a continuat activitatea redacţională şi sub păstorirea succesorului
lui Andrei Şaguna, care a fost mitropolitul Miron Romanul, ales în 21 noiembrie
1874. Nu va abandona nici de acum încolo lupta politică, după cum n-a ignorat
nici evenimentele mai importante care s-au petrecut în anii ce au urmat.
Astfel,
când în 1877 s-a declanşat războiul ruso-turc, şi când, în baza convenţiei din
4/16 aprilie 1877 România s-a alăturat Rusiei, împotriva Turciei, paginile Telegrafului Român au fost acoperite
aproape în întregime cu ştiri şi reportaje despre cum se derulau lucrurile pe
câmpul de bătaie.
În
nr. 58 din 15/27 mai 1877 al Telegrafului
Român se tipăreşte un anunţ care a atras atenţia opiniei publice. Anunţul
se intitula: „Independenţa României” şi suna astfel: aflăm atâtu din telegrame
câtu şi prin corespondenţie că România s-a proclamatu independentă, marţi 10
Maiu şi totodată a declaratu şi resbel Turciei” (pag. 152). În acelaşi număr se
înserează şi o cuvântare a regelui Carol I, rostită în ziua de 10 Mai în faţa
demnitarilor români, care veniseră să-l omagieze cu ocazia aniversării urcării
sale pe tron. Se reţine ideea lansată de monarh cum că „România reintră în vechea sa independenţia, ca statulu de sine
stătătoriu, ca membru utilu, pacinicu, civilisatoru în marea familie a
stateloru europene. Aparţine acum energiei şi devotamentului tuturor fiilor acesatei
ţări, spunea monarhul, …ca România să primească o consecraţiune europeană”
(pag. 152).
În
semn de solidaritate cu românii de peste munţi, care îşi vărsau sângele la Griviţa, Plevna, Rahova şi
Vidin, Telegraful Român publica, prin
grija lui Nicolae Cristea, stăruitoare îndemnuri către românii transilvăveni de
a-i sprijini pe toate căile (prin donaţii băneşti, alimentare şi vestimentare), pe fraţii lor, care înfruntau
gloanţele şi moartea. Iată cuvinte pline de patetism pe care le putem
citi în acelaşi număr al Telegrafului
Român: „Dacă iubirea frăţească ne
face să implorăm de la Cel
de sus ca fraţii noştri din România să se întoarcă de pe câmpulu de bătaie,
încărcaţi de izbândă şi glorie, aceiaşi iubire ne impune a veni în ajutoriul
acelora care au fost răniţi sau au căzutu pentru gloria şi viitorul neamului
românesc (p. 1)”.
Nicolae
Cristea nu putea să-l uite pe cel care ctitorise Telegraful Român, pe vrednicul de pomenire Andrei Şaguna şi ca
atare, în fiecare zi de 16/28 iunie, consemna în paginile ziarului momentul
comemorativ al trecerii sale în veşnicie. Iată, spre exemplu, în ce termeni
plini de veneraţie contura el chipul marelui mitropolit, într-un scurt medalion
intitulat: „Comemorarea lui Şaguna”,
pe care l-a publicat în nr. 47 din 16/28 iunie 1877 al Telegrafului Român: „Ziua de
16 iuniu este şi va rămânea pentru români o zi de jale, căci ea a răpitu loru
un bărbat însemnatu şi un mare fiu alu naţiunii… Andreiu Şaguna! Stămu astăzi
la mormântulu teu cu adâncă durere, căci în Tine am pierdutu pe acelu bărbatu
care ai luptatu în toată viaţa cu inima şi cu spiritulu pentru biserică,
naţiune şi patrie. Tu erai ocârmuitorulu, care ai condusu corabia poporuluiu de
nenumărate ori la limanu! Astăzi, în zile grele, încongiuraţi fiindu pe
periculi din afară şi dinlăuntru, privim la spiritulu Tău înaltu şi nemuritoriu
şi dorimu a ne lumina de splendoarea lui pentru a urma învăţăturile Tale”.
Se
cuvine să mai remarcăm încă un fapt ce s-a concretizat spre sfârşitul
mandatului de redactor al Telegrafului
Român al lui Nicolae Cristea, şi anume, apariţia începând cu 1 ianuarie 1876 a „Foişoarei Telegrafului Român”, un supliment cu caracter pedagogic,
literar, lingvistic, cultural şi chiar economic al Telegrafului Român. Formatul „Foişoarei”
era de ½ din formatul ziarului şi se ataşa acestuia. Avea 8 pagini şi apărea o dată
la două săptămâni. Durata apariţiei a fost de doi ani (1876-1877), ajungându-se
la 52 de numere în total. De precizat că în „Foişoară” au apărut pentru prima dată unele îndreptări fonetice,
precum înlăturarea lui „u” din finalul cuvintelor şi adăugarea sedilelor de sub
consoanele ş şi ţ. „Foişoara” va
continua să apară şi după sistarea ei ca şi corp distinct de „Telegraful Român”. Noua apariţie va fi
ca manşetă încorporată în coloanele
publicaţiei şaguniene. (În legătură cu „Foişoara”
a se vedea C.L. Dragu, „Cu privire la «Foişoara Telegrafului Român»” în TR,
nr. 1-4/1-15 ianuarie 1978, p. 10).
În
1883, Nicolae Cristea a fost silit să demisioneze din funcţia de redactor, ca
urmare a apariţiei, în nr. 116 din acel an, al Telegrafului Român, a unui articol critic la adresa
prim-ministrului ungar Coloman Tisza, extrem de sever cu românii.
Numele
lui Nicolae Cristea nu va înceta însă să apară şi pe mai departe în rândurile
luptătorilor pentru apărarea drepturilor neamului său[31].
Astfel, a participat, în calitate de membru în Comitetul Executiv al Partidului
Naţional Român, la redactarea „Memorandumului”
către Francisc Iosif I (1892), motiv pentru care a suferit şi el, ca şi ceilalţi
memorandişti, pedeapsa cu închisoare.
Aceşti şapte vrednici bărbaţi, pe care i-am pomenit până
aici, au fost cei care pe parcursul celor două decenii, câte au trecut de la
întemeierea Telegrafului Român, i-au
stat alături mitropolitului Andrei Şaguna, asigurând cu înaltă competenţă şi
mult curaj apariţia fiecărui număr, în condiţii nu doar nefavorabile, dar şi
foarte riscante, cum s-a şi dovedit aproape pentru fiecare dintre ei.
Din
fericire, şi după Şaguna, copilul său de suflet, „Telegraful Român”, a continuat să se menţină în existenţă. Unul
dintre redactorii de mai târziu, care a fost marele teolog, dascăl şi
academician, preot Dumitru Stăniloae, găsea o explicaţie acestei îndelungate
dăinuiri, şi anume faptul că „Ziarul a
rămas tot timpul în slujba scopului fixat de ctitor” [32],
iar acest scop a fost susţinerea intereselor naţionale şi bisericeşti ale
românilor transilvăneni. Aşa a voit să fie şi aşa a orientat mitropolitul
Şaguna ziarul pe care l-a întemeiat: „ca
ziar naţional-bisericesc”[33]. „Sunt
sigur, afirma acelaşi ilustru redactor, că
dacă Biserica ar fi întemeiat un ziar acum 500 de ani, după apariţia tiparului (şi
i-ar fi fixat acelaşi scop, n.n.), acesta
ar fi dăinuit până azi”[34]. Lupta susţinută pentru drepturile politice ale poporului român,
pentru aspiraţiile sale spre libertate şi independenţă, pentru cultivarea
limbii lui, grăite de românii de pretutindeni, pentru păstrarea nealterată a
credinţei ortodoxe, această luptă a constituit temeiul dăinuirii în timp a Telegrafului Român.
Dificultăţile, piedicile, presiunile, pericolele
suprimării n-au lipsit niciun moment din lungul traseu istoric al Telegrafului Român. Dar numele
întemeietorului său şi mai apoi stema pe care Şaguna însuşi şi-a gândit-o, ca
pe o expresie a tresviei în îndeplinirea misiunii sale de arhipăstor al celor
pe care „din adâncul lor somn a dorit să-i trezească şi spre tot lucrul cel bun
să-i povăţuiască”, ambele aceste semne proteguitoare (numele şi stema) s-au
dovedit providenţiale pentru „Telegraful Român”.
Deoarece
în acest an îl comemorăm nu doar pe mitropolitul Andrei Şaguna, ci am marcat şi
împlinirea a 155 de ani de apariţie neîntreruptă a Telegrafului Român, vom căuta să ne raportăm în continuare şi la
momente din perioada postşaguniană a acestei publicaţii.
În acest sens, vom relua
prezentarea redactorilor, de după Nicolae Cristea cu evidenţierea şi a momentelor
istorice, mai importante, reflectate de aceştia în paginile ziarului. Astfel, începând cu nr. 117 din 1883, al Telegrafului Român este menţionat ca
redactor Matei Voileanu, absolvent
al Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu şi al Facultăţii de Drept din
cadrul Universităţii din Viena. Nici responsabilitatea noului redactor nu se
contura a fi mai uşoară decât a antecesorilor săi, date fiind ingerinţele tot
mai agresive ale autorităţilor politice. Dar tânărul redactor şi-a mobilizat
forţele şi a reuşit să facă faţă tuturor vicisitudinilor. Numit doar provizoriu,
în 1883, rămânerea sa pe post s-a prelungit până în 1887.
De menţionat că în intervalul
acesta şi-a mai făcut apariţia, la Sibiu, încă un organ de presă, şi anume
ziarul „Tribuna” (înfiinţat în 1884),
al cărui prim-redactor a fost Ioan Slavici. Acest ziar a fost apreciat ca „cel mai bun cotidian politic al românilor
ardeleni”[35].
Tribuna a iniţiat şi susţinut cu mult zel mişcarea memorandistă[36].
În
1887, Matei Voileanu a fost promovat în funcţia de asesor consistorial, cu
atribuţiuni speciale privind susţinerea şi dezvoltarea şcolilor româneşti
confesionale. În locul lui a fost numit ca redactor Dr. Remus Roşca, viitorul arhimandrit Eusebiu Roşca, cel care va
deveni mai apoi rectorul Academiei Teologice Andreiene. Acesta a studiat la Institutul Teologic-Pedagogic
din Sibiu şi la Academia
de Drept din Sibiu, de unde s-a transferat la Facultatea de acelaşi
profil din Cluj, ajungând să-şi termine
studiile juridice la
Universitatea din Budapesta. Aici a obţinut şi titlul
de doctor, în 1885. A
rămas în funcţia de redactor până la 1 octombrie 1890. S-a confruntat cu
aceleaşi dificultăţi ca şi colegul şi antecesorul său, venite din partea guvernanţilor
de la Budapesta. Remus
(Eusebiu) Roşca a rămas în memoria posterităţii ca un dascăl cu merite
deosebite în formarea mai multor generaţii de preoţi şi învăţători. Lui îi
datorăm şi o primă şi voluminoasă „Monografie
a Institutului seminarial teologic-pedagogic Andreian”, apărută la Sibiu, în 1911, cu o extindere
de peste 300 de pagini[37].
La
preluarea misiunii de redactor, el făgăduia să respecte scopul cu care a fost
întemeiat acest ziar, şi anume, acela „de
a apăra cu toată tăria interesele Bisericei noastre…, de a o întări pe aceasta
şi de a lumina poporul spre a rămâne cu inima sa cea bună pe lângă Biserica şi
şcoala sa”[38].
La
încheierea misiunii, a ţinut să evidenţieze că s-a străduit să-şi respecte
responsabilitatea pe care şi-a asumat-o. Astfel, anunţându-şi retragerea, el
scrie în numărul din 20 septembrie 1890 cum că „un lucru am căutat să rămână nealterat şi acesta este programul
foii, foarte bine determinat încă de la fundarea acesteia”[39].
Noul
redactor a fost Nicolae Ivan,
viitorul ctitor şi organizator al Episcopiei Clujului. Originar din Aciliu,
jud. Sibiu, a studiat şi el la
Institutul Teologic-Pedagogic sibian.
Durata
activităţii sale în această funcţie de redactor s-a circumscris între octombrie
1890 şi octombrie 1892. Tocmai în această perioadă, respectiv la finalul ei,
fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania au întocmit şi înaintat
împăratului Franz Joseph I al Austro-Ungariei, aşa cum am arătat mai sus, acel
„Memorandum” prin care denunţau
politica abuzivă a guvernului de la Budapesta faţă de românii transilvăneni.
În articolele pe care le-a publicat în Telegraful Român, Nicolae Ivan a
reflectat atmosfera tensionată care s-a creat după condamnarea şi arestarea
memorandiştilor de către autorităţile ungare.
Spre
a evidenţia grija pe care toţi întâistătătorii Mitropoliei Transilvaniei au
avut-o ca la redacţia foii şaguniene să fie numiţi oameni destoinici, în măsură
a face faţă tuturor provocărilor şi abuzurilor, vom arăta că Nicolae Ivan a
fost unul dintre aceşti oameni. El a îndeplinit, înainte de activitatea sa ca
redactor, misiunea de învăţător la Şcoala confesională din Sălişte şi de
duhovnic la penitenciarul din Aiud. După ce a părăsit redacţia, a fost rând pe
rând preot în Alba-Iulia, asesor consistorial la Sibiu, vicar al
Consistoriului din Cluj (între 1919 şi 1921), apoi primul episcop al
reînfiinţatei Episcopii a Vadului, Feleacului şi Clujului (păstorind între 1921
şi 1936). A zidit catedrala episcopală din Cluj şi a achiziţionat reşedinţa
eparhială din vecinătatea ei, în care a funcţionat şi Academia Teologică, pe
care tot el a înfiinţat-o în 1924[40].
În
1901, Nicolae Ivan a adunat într-un volum intitulat „O pagină din lupta noastră pentru existenţă” toate articolele
publicate în Telegraful Român, ceea
ce ne permite să putem aprecia aportul său la respectarea scopului pentru care
a fost întemeiat acest ziar.
De
altfel, la încheierea misiunii sale ca redactor, Nicolae Ivan a publicat, în
numărul 109, din 10 octombrie 1892, un cuvânt de rămas-bun adresat cititorilor,
în care îşi autoanalizează prestaţia. „Sunt
mai bine de doi ani – scrie el – de
când am fost chiămat ca redactor al foii Telegrafului Român. Am simţit toată seriozitatea pasului ce am
făcut luând acea sarcină asupra mea. Am ştiut de mai înainte că este foarte
greu a conduce un ziariu, care nu se redijează nici din reclame, nici din interese materiale. Ştiam că foaia în prima linie
are meniţiunea (menirea, n.n.) de a satisface trebuinţele preoţimei noastre, de a apăra vaza şi
repetaţiunea bisericei noastre de atâtea ori atacată de duşmani văzuţi şi
nevăzuţi”. Conştient că nu doar prestaţia unui redactor poate fi
definitorie pentru un ziar, Nicolae Ivan mai ţine să evidenţieze că: „Telegraful Român a lucrat totdeauna „bona fide” (cu bună credinţă, n.n.) în
interesul Bisericei şi naţiunei… În decurs de 39 de ani a dat probe care îl
îndreptăţesc a fi numărat între foile serioase şi de reputaţiune bună”[41].
În
nr. 109 din 20 octombrie 1892 îşi prezenta programul un nou redactor la „Telegraful Român”, care a fost Silvestru Moldovan. Acesta a studiat
Teologia şi Filosofia la Cluj
şi Viena. A ajuns profesor de Latină, Română şi Maghiară la Gimnaziul ortodox din
Braşov, unde îşi şi făcuse ultima parte a studiilor gimnaziale.
Citind
menţionatul program, vom constata că este formulat aproape identic cu cel al ultimilor
doi predecesori. Silvestru Moldovan, ca şi Remus (Eusebiu) Roşca şi Nicolae
Ivan, făgăduieşte că, în calitatea de redactor, „este decis a lucra, după putinţă, în interesul şi pentru prosperarea
naţiunii, a bisericii şi a şcolii” cărora le aparţinea. Pe „aceste scumpe instituţiuni ale noastre”
se va strădui noul redactor să le apere de atacuri duşmănoase. Putem bănui din partea cui veneau
astfel de atacuri. Politica guvernanţilor din Budapesta era aceea de
deznaţionalizare a românilor prin şcoală, instituţie pe care o controlau şi în
care introduseseră forţat limba maghiară. Biserica nu era nici ea scutită de
presiuni şi stări tensionate. La 1699, Viena şi iezuiţii reuşiseră să strice
unitatea sufletească a românilor transilvăneni. Dar s-a mai întâmplat încă un
lucru: de la apariţie, colectivul din jurul ziarului „Tribuna” nu contenea „a lovi
mereu în capul Bisericii noastre, în mitropolitul Miron şi în oamenii din
apropierea sa”. Ca atare, noul redactor va avea „în partea politică a foii… o atitudine conciliantă, fără de a întrelăsa
să apere drepturile şi să susţie pretensiunile juste ale poporului român,
lucrând într-acolo ca el… să se poată dezvolta liber pe toate terenele vieţii
publice”. Mai departe, Silvestru Moldovan se arată resolut (decis, hotărât,
n.n.) a cultiva pacea şi buna înţelegere… în primul rând între noi, fiii
aceluiaşi popor. „Îmi voi da toată
silinţa, scria el, de a aplana, după
putinţă, divergenţele şi voi stărui pentru concordie şi armonie”[42].
Referindu-se
la acea epocă conflictuală de la
Sibiu, între „curentul
cel nou, creat de oamenii grupaţi în jurul Tribunei” şi Mitropolie, un
redactor de mai târziu al Telegrafului
Român, pe care l-am mai citat, şi anume Teodor V. Păcăţian, scria: „Fiindcă în politică condamnaţi am fost de
soarte să ducem lupta mai mult între noi, în această epocă (după înfiinţarea
Tribunei, n.n.), căutând să ne capacităm şi convertim reciproc, - ziariul
nostru şi-a redus la minimumul necesar activitatea pe acest teren (al
politicii, n.n.), şi în schimb a îmbrăţişat şi tratat conform importanţei ce o
aveau mai mult chestiunile bisericeşti şi şcolare, precum şi chestiuni din
domeniul economiei, binecultivată fiind şi partea ştiinţifică – literară a
ziarului”[43].
În
mai 1895, Silvestru Moldovan a părăsit redacţia Telegrafului Român trecând pe rând la redacţia gazetei săptămânale
„Foaia Poporului”, „Tribuna” şi „Gazeta Transilvaniei”, al cărei director a fost între 1914 – 1940.
După Silvestru Moldovan urmează din nou un şir de trei
redactori socotiţi interimari datorită scurtimii perioadei cât au activat.
Aceştia au fost Dr. Nicolae Olariu, Gavril Hango şi Dr. Elie Cristea.
Primul
dintre ei, dr. Nicolae Olariu îndeplinea, la momentul când i s-a încredinţat
responsabilitatea redactării „Telegrafului”,
funcţia de secretar al comisiei (direcţiei) administrative a tipografiei arhidiecezene.
El
va redacta numerele din „Telegraful”
pe lunile mai 1895 şi decembrie acelaşi an. Fiind numit asesor consistorial şi
referent în afacerile epitropeşti, vestea în numărul din 31 decembrie 1895 că
la cererea sa „onorabila comisiune
administrativă a tipografiei arhidiecesane” a binevoit a-l dispensa de
obligaţia onorifică de până atunci. Tot el îl anunţa şi pe succesorul său, care
a fost Gavril Hango. Originar din părţile Dejului, acesta a făcut studii la Institutul Teologic
din Sibiu, după care s-a preoţit, tot în părţile de baştină. Rămânând văduv în
primii ani de căsnicie, a venit la
Sibiu, unde i s-a încredinţat responsabilitatea de iconom
(administrator) la
Institutul Teologic-Pedagogic[44].
Retragerea
intempestivă a lui Nicolae Olariu a determinat comisiunea administrativă a
Tipografiei să facă apel la Gavril Hango.
Respectând de acum tradiţia ce s-a încetăţenit ca fiecare redactor să-şi
prezinte un plan redacţional, tot astfel şi Hango se angaja să păstreze nealterat
programul politic bine precizat încă dintru începutul ziarului. Mai făgăduia
să-i unească pe toţi românii într-o armonioasă conlucrare pentru restabilirea
păcii atât între ei şi celelalte naţionalităţi, cât mai vârtos între ei înşişi,
semn că se mai continuau disensiunile politice declanşate cu multă vreme în
urmă.
Concomitent
cu activitatea de redactor Gavril Hango a îndeplinit şi funcţia de catehet al
elevilor români ortodocşi din patru şcoli germane şi maghiare din Sibiu,
cultivând relaţii de apropiere cu directorii şi cadrele didactice ale acelor şcoli,
ceea ce se înscria în programul redacţional de pacificare intelectuală pe care
el şi-l propusese.
Aceeaşi
misiune de catehet la şcoli ale altor naţionalităţi decât cea română, a
îndeplinit Gavril Hango şi după ce în noiembrie 1898 a părăsit Sibiul,
mutându-se la Gherla.
Din
ianuarie 1898 şi până în decembrie 1900, în fruntea colectivului redacţional al
Telegrafului Român s-a aflat Dr. Elie
Cristea, viitorul patriarh Miron al României. Numirea sa a fost tot „în mod interimal”, dar până la urmă s-a
prelungit până la trei ani. În obişnuitul de acum program redacţional, pe care
asesorul consistorial şi arhidiaconul Elie Cristea îl publică în primul număr
din ianuarie 1898, al Telegrafului Român,
el se angajează să lucreze în aşa fel încât „şi în viitoriu foaia şaguniană să poată sta la postul de santinelă
credincioasă a intereselor naţionale şi bisericeşti ale poporului român”.
Multe
considerente legate direct de persoana noului redactor constituiau premise ale unei
benefice perioade, care urma să se înregistreze în existenţa de o jumătate de
secol a Telegrafului Român , odată cu
asumarea muncii redacţionale de către Elie Cristea. Astfel, noul redactor
acumulase o foarte temeinică pregătire teologică în Institutul Teologic-Pedagogic
din Sibiu precum şi o alta filologică, la Facultatea de Filologie a Universităţii din
Budapesta, unde a obţinut şi titlul de
doctor, cu o teză dedicată vieţii şi operei geniului poeziei româneşti, Mihai
Eminescu. Mai avea la activ o experienţă administrativ-bisericească de
patru ani, ca secretar eparhial şi asesor consistorial. Avea, în egală măsură,
o experienţă în domeniul ziaristicii prin faptul că a colaborat, încă de pe
când era student, şi evident după aceea, la publicaţii precum „Telegraful Român”, „Tribuna”, „Ţara noastră”,
„Gazeta Transilvaniei”, „Românul” (de la Arad) şi „Libertatea” (de la Orăştie).
Două
evenimente care au marcat viaţa Mitropoliei transilvănene s-au întâmplat chiar
în anul în care Elie Cristea a preluat responsabilitatea de redactor: mutarea
în veşnicie a mitropolitului Miron Romanul şi alegerea succesorului său, în
persoana episcopului de Arad, Ioan Meţianu. Ambele evenimente au fost marcate,
după cuviinţă în paginile Telegrafului
Român.
Pomenind numele acestor doi ierarhi, se cade a arăta că
toţi urmaşii lui Şaguna în scaunul mitropolitan au acordat o specială purtare
de grijă publicaţiei pe care marele lor înaintaş a ctitorit-o, spre a-şi întări
Biserica şi lumina neamul. În mod special, Miron Romanul a avut de a face faţă
multor încercări şi lovituri, care s-au răsfrânt inevitabil şi asupra Bisericii,
dar prin ajutorul cerului şi concursul colaboratorilor săi apropiaţi a reuşit
să conducă „printre stânci periculoase
nava Bisericii”. Mitropolitul Miron Romanul este cel care în 1896, pe când
ungurii îşi prăznuiau mileniul sosirii lor din stepele Asiei, în Europa, a
adresat „clerului şi poporului ortodox
din arhidieceza Transilvaniei” un „Cerculariu”,
prin care atenţiona cum că românii nu au nici un motiv să participe la marile
manifestări organizate de unguri atâta vreme cât ei, care sunt cei mai vechi pe
aceste meleaguri, sunt ignoraţi şi excluşi de la orice privilegii de care se
bucură alte naţionalităţi, din Transilvania. Mitropolitul recomandă o prudenţă
şi maturitate politică. Dacă ar fi ca şi românii să se manifeste în vreun fel,
pe parcursul festivităţilor ungureşti, apoi lucrul cel mai bun ar fi ca să
aducă laudă lui Dumnezeu pentru dăinuirea lor pe aceste meleaguri,în pofida
tuturor vicisitudinilor istoriei. „Cerculariul”
a fost publicat şi în nr. 49 din 16/28 aprilie 1896, al Telegrafului Român, acoperind în întregime pagina întâi[45].
Iată,
prin urmare, cum publicaţia şaguniană a devenit tribună de apărare, îndrumare
şi sprijin pentru românii ortodocşi din Transilvania.
Cu
primul număr din anul 1901, ca redactor al Telegrafului
Român apare Teodor V. Păcăţian,
al doilea bănăţean, după Pavel Vasici, care a avut această responsabilitate.
Deşi datorită lipsei de posibilitate materială n-a putut urma studii universitare,
Teodor V. Păcăţian a reuşit să se valideze ca un intelectual de înalt
prestigiu, cu o operă mai ales istorică de certă valoare, răsplătită cu premii
de Academia Română şi alte foruri de cultură. Am aminti doar cele opt volume cu
un total de 7000 de pagini din binecunoscuta sa colecţie de documente istorice
intitulată: „Cartea de aur sau luptele
politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară”, volume apărute la Sibiu, între anii 1902-1915,
în Tipografia Arhidiecezană.
Un
alt domeniu în care Teodor V. Păcăţian s-a validat a fost cel al ziaristicii.
Pe bună dreptate a fost apreciat ca „unul
din marii ziarişti români din Ardeal şi Banat”[46].
Numele său a apărut, încă din tinereţe, în publicaţii de pe întreg cuprinsul
ţării, precum: „Familia” din Oradea,
„Amicul Familiei” din Gherla, „Foaia Literară” din Braşov, „Aurora” din Cernăuţi, „Luminătorul” din Timişoara, „Dreptatea” din Timişoara, „Mesagerul naţional” din Bucureşti, „Tribuna” din Sibiu, la care a fost şi
redactor-şef, „Transilvania” din Sibiu
etc.
În
1885 a
înfiinţat el însuşi gazeta săptămânală „Timişeana”,
la Timişoara,
care ulterior a apărut cu titlul: „Gazeta
Poporului”, dăinuind până în 1892.
În
baza acestei experienţe, i s-a oferit, de către mitropolitul Ioan Meţianu,
responsabilitatea de redactor al Telegrafului
Român, reuşind să ridice la o cotă foarte înaltă prestigiul acestei
publicaţii.
Cum
venea direct de la „Tribuna”, o foaie
care în politica românească reprezenta o opţiune opusă celei pe care o promova
„Telegraful”, şi anume „pasivismul politic”, Teodor V. Păcăţian
s-a simţit dator a lămuri din start lucrurile. Aşa că încă în primul număr din
ianuarie 1901, el a publicat o Declaraţie, în care se cuprindea întregul
program de muncă redacţională ce urma să-l aplice. Redăm în continuare puncte
importante din acest program:
„Cu începere de astăzi, 1 ianuarie 1901, „Telegraful
Român” apare sub conducerea şi
redactarea mea…”. Programul acestui ziar, care în curând împlineşte cincizeci
de ani de luptă onestă, purtată pe terenul vieţii noastre publice, e foarte
bine cunoscut ca să mai aibă trebuinţă de a fi din nou dezvoltat. Programul de luptă şi muncă naţională al marelui
Andreiu baron de Şaguna, program pe care cu inimă liniştită îl poate
accepta de al său fiecare român, program cuprins în cuvintele: luminarea şi
fericirea poporului român. Pentru acest program a luptat El (Şaguna,
n.n.). (Peste tot, redactorii vor scrie mereu cu majusculă pronumele personal,
când acest pronume înlocuia numele vrednicului de pomenire ierarh) şi vrednicii săi urmaşi, pentru realizarea
programului acestuia au lucrat bine meritaţii mei antecesori şi pentru acest
program, m-am angajat la muncă şi eu. Şi promit că voi munci în noua situaţie
ce mi s-a creat la foaia aceasta cu acelaşi zel şi cu aceeaşi iubire de neam,
cu care am ţinut să-mi fac datorinţa şi până acum, pe terenul publicisticii. Cu
venirea mea la „Telegraful Român” nu s-a schimbat deci nimic şi nici nu se
intenţionează să se facă vreo schimbare, nici cu privire la spiritul în care a
fost condus ziarul acesta până acum şi nici cu privire la direcţia sa politică.
În consecinţă:
-„Telegraful Român” va
continua să fie şi în viitoriu în prima linie apărătoriu al intereselor noastre
bisericeşti şi şcolare
-„Telegraful Român” va
continua să propage şi în viitoriu concilianţă şi buna înţelegere…în raporturile
dintre noi, cei de un sânge şi o lege, dar şi în raporturile cu cei de alte
naţionalităţi
-„Telegraful Român”
va continua să spună celor în drept, sincer şi fără sfială, ...că situaţia
politică creată Românilor.. nu e de invidiat, că raporturile de subordonare
cetăţenească în care se află sunt umilitoare pentru un popor (cel al românilor,
n.n.) de trei milioane.. şi că nu e decât
firesc lucru dacă Românii pretind să li se amelioreze soarta devenită aproape
insuportabilă.
-„Telegraful Român”
nu se va certa cu nimeni, nici pe teme confesionale, nici pe teme naţionale, va
discuta însă cu oricine, dacă discuţia este ţinută şi din parte contrară între
limitele stricte ale obiectivităţii…”.
Iată
un program formulat în termenii cei mai clari şi prevenitor faţă de orice
supoziţie, suspiciune sau răstălmăcire.
În 1903, când se va sărbători
semicentenarul de la întemeierea „Telegrafului
Român”, Teodor V. Păcăţian va veni cu noi detalii în ce priveşte modul în
care trebuia înţeleasă poziţionarea politică a Telegrafului Român, în raport cu alte organe de presă şi mai ales
cu „Tribuna” de la Sibiu. Astfel el preciza că cei
grupaţi în jurul ziarului acestuia (al Telegrafului
Român) nu înţeleg activismul lor ca pe o simplă trimitere de deputaţi guvernamentali
în Dietă, ci ca pe o delegare a unor reprezentanţi ai românimii, oameni cu o
gândire independentă, care acolo unde sunt trimişi, adică în parlament „să
reclame cu fermitate pe seama poporului român ceea ce i se compete: dreptul la
liberă dezvoltare pe toate terenele; şi al doilea: că noi (adepţii activismului
politic, n.n.) nu formăm un partid aparte
românesc, ori partid în partidul naţional (adică o fracţiune, n.n.) ci suntem
şi stăm în partid, în partidul naţional român, pe care nu l-am părăsit”[47].
Cu
prilejul sărbătoririi aceluiaşi semicentenar, Teodor V. Păcăţian i-a omagiat pe
toţi antecesorii săi în munca redacţională, pe toţi cei care au publicat
articole, pe mitropoliţii care au vegheat la menţinerea Telegrafului Român, „pe calea indicată nouă de marele întemeietoriu
al ziarului nostru, de Andrei baron de Şaguna”[48].
Timp
de 17 ani şi-a îndeplinit Teodor V. Păcăţian activitatea redacţională la Telegraful Român. Trebuie să spunem că
la scurtă vreme după ce şi-a luat în primire postul au început pregătirile
pentru catedrala mitropolitană. Ziarul a stimulat număr de număr adunarea colectelor băneşti pentru sprijinirea
lucrărilor de construcţie. Când în 1906 s-a sfinţit noua catedrală cu hramul
„Sfânta Treime”, o expresie a dorinţei românilor din cele trei provincii
româneşti de a se uni într-o singură ţară – România, „Telegraful Român” a
prezentat acest eveniment ca pe o mare sărbătoare a românismului.
Cu
sentimente de compasiune şi durere pentru suferinţele ţăranilor răsculaţi la
1907, ca urmare a împilării şi corvoadelor la care erau supuşi, a scris cronici
în mai multe numere Teodor V. Păcăţian. De altfel, aşa cum am mai spus, ştirile
din ţară erau prezentate în „Telegraful”
număr de număr.
Tot
în această perioadă a activităţii sale ca redactor la Telegraful Român s-au petrecut frământările şi toate evenimentele
care au dus la declanşarea Primului Război Mondial, cu consecinţele
binecunoscute: destrămarea monarhiei austro-ungare şi dobândirea independenţei
naţionale a popoarelor subjugate. Cronica acestor evenimente s-a derulat în
flux neîntrerupt.
După
Teodor V. Păcăţian a urmat a treia grupă de redactori „interimali”. Astfel, între 9 decembrie
1917 şi 12 februarie 1920, „Telegraful Român a fost redactat cu lunile, în
patru etape, de către trei redactori: Dr.
Nicolae Regman (9 decembrie 1917- 20 ianuarie 1918), Dr. Gheorghe Comşa (20
ianuarie 1918- 8 septembrie 1918), din nou Dr.
Nicolae Regman (18 septembrie 1918- 14 februarie 1919), Matei Voileanu, pentru a doua oară
redactor şi el (2 martie 1919-12 februarie 1920).
Dr. Nicolae Regman a absolvit
Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu şi Facultatea de Filosofie a
Universităţii din Budapesta, unde ulterior a obţinut şi doctoratul în Filosofie
şi Pedagogie. Între 1908-1911 a funcţionat ca profesor de Pedagogie şi Istoria Literaturii
Române la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş, pe când păstorea acolo
episcopul Nicolae Popea, fostul vicar al mitropolitului Şaguna, la Sibiu. Din
1911 a ajuns secretar al vicariatului ortodox din Oradea şi inspector al
şcolilor confesionale din Bihor. Pe atunci acel vicariat era administrat de
arhimandritul Vasile Mangra, care în 1916 va ajunge mitropolit al Ardealului. Odată
cu venirea sa la Sibiu (1917), noul mitropolit îl va aduce şi pe Nicolae Regman
la Sibiu, încredinţându-i aceleaşi responsabilităţi pe care le avusese la
Oradea. Va activa însă temporar şi ca profesor ajutător la Institutul Teologic Pedagogic
din Sibiu, şi la Academia Teologică Andreiană, cum s-a numit şcoala teologică
sibiană după Unirea din 1918, când secţia pedagogică s-a separat de cea
teologică. Aşa cum am arătat, Nicolae Regman a îndeplinit, în două etape, şi
funcţia de redactor la „Telegraful Român” [49].
S-a nimerit să aibă astfel de responsabilitate chiar pe când s-a înfăptuit actul
Unirii Transilvaniei cu România, precedat însă la 28 noiembrie 1918 de un
eveniment similar, şi anume, Unirea Bucovinei cu patria-mamă. Despre „reîntoarcerea acasă a Bucovinei”, redactorul
foii şaguniene anunţa pe un ton patetic cum că „bucovinenii au aflat şi ei calea ce duce la mântuire… Acum când
nedreptatea (de la 1775, când Bucovina a fost ocupată de Austria, s-a
înlăturat, eroul de la Putna (voievodul Ştefan cel Mare, n.n.) poate dormi
iarăşi liniştit în dumnezeiescul lăcaş, iar clopotul cel mare, mut de un veac
şi jumătate, începe iarăşi a suna… vestind în toată ţara mântuire”. Ca şi
în cazul Unirii Basarabiei cu România, tot astfel şi acum redactorul Telegrafului Român se adresează cu
îndemnul: „Auziţi-l ardelenilor ! Înţelegeţi
glasul lui ! Ne cheamă şi pe noi”. Îmboldiţi de astfel de îndemnuri,
ardelenii au urmat şi ei, calea fraţilor lor basarabeni şi bucovineni. În zorii
zilei de 1 Decembrie 1918 s-au adunat la Alba-Iulia. A fost prezent acolo şi
Nicolae Regman ca delegat oficial, la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia,
fapt ce l-a favorizat în reflectarea, în Telegraful
Român, a acelui eveniment crucial în istoria românilor. În numărul 131 din
23 XI / 6 XII din 1918, pagina întâi a ziarului este acoperită de o relatare
amplă ce poartă titlul:
„Ziua
învierii obştei româneşti - Proclamarea României Mari”
Tot în acelaşi număr s-a tipărit o corespondenţă
telefonică, direct din miezul evenimentului, care nu putea fi transmisă decât
de Nicolae Regman, către lucrătorii din Tipografia arhidiecezană. Iată
cuprinsul corespondenţiei:
Marea
Adunare Naţională de la Bălgrad:
Alipirea Ardealului, Banatului şi Maramureşului la Regatul român fapt împlinit !
Alipirea Ardealului, Banatului şi Maramureşului la Regatul român fapt împlinit !
„Ziua de înviere a fost prăznuită în chipul
cel mai demn. Sionul sufletului românesc, îmbrăcat în podoaba falnicului tricolor,
a primit mulţimea românilor din toate unghiurile. Au fost peste 100 de mii de
oameni.
Cu o însufleţire
sfântă şi negrăit de mare s-a proclamat cu o inimă şi cu un glas unirea
tuturor Românilor până la Tisa, Dunăre şi Carpaţii maramureşeni la ajutorul şi
mândria noastră: regatul Român. Casei domnitoare s-au făcut ovaţiuni sincere.
Membri din Consiliul
Naţional Român au vorbit cu focul convingerii sacre, care aprinde şi mântuieşte.
Adevăraţi apostoli ai întemeierii României Mari!
De pe tribună s-a
vestit lumii, prin graiul fruntaşilor români, o nouă Evanghelie.
Sunt de faţă
reprezentanţi din frumoasa Bucovină, din Basarabia blândă şi smerită şi din România.
Însufleţirea întrece marginile închipuirii. Poporul din jur, în cete la Mihai
Viteazul stăpâneşte cetatea de biruinţă a neamului nostru”.
Îi
datorăm lui Nicolae Regman nu doar reportajul din Telegraful Român despre Marea Unire, ci şi două scrieri pe care
le-a publicat în Tipografia arhidiecezană, în 1919, despre acele momente, pe
care le-a trăit la Alba-Iulia. Prima scriere se intitulează: „Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia”
(72 p.), iar a doua: „Însemnări din zorii
învierii noastre naţionale”.
Celălalt
redactor din perioada de până la 1920 a fost Dr. Gheorghe Comşa, viitorul episcop misionar de la Arad, Grigorie
Comşa. Ca şi antecesorul său a studiat la Institutul Teologic Pedagogic din
Sibiu (1908-1911), apoi cu o bursă din partea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu,
a frecventat cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Budapesta. S-a
încununat tot acolo cu titlul de doctor în Drept. Reîntors la Sibiu,
mitropolitul Ioan Meţianu l-a numit redactor la Telegraful Român şi a îndeplinit această responsabilitate în
intervalul ianuarie – septembrie 1918. Despre alte însărcinări pe linie
didactică şi chiar politică pe care le-a avut nu mai stăruim, ci vom arăta doar
că în ianuarie 1925 a fost al episcop al Aradului, calitate în care a apărat cu
o pilduitoare râvnă turma păstoriţilor săi duhovniceşti, în faţa
prozelitismului sectar, foarte virulent în acea parte de ţară.
Dacă
antecesorul său, în cea de a doua etapă a muncii sale redacţionale, a înfăţişat
tot tumultul Adunării din 1 decembrie 1918, Gheorghe Comşa a consemnat cu mult entuziasm
unirea Basarabiei cu România, în aprilie 1918, ca o dovadă că aşteptările românilor
n-au fost zadarnice. Ruptă de către Rusia, cu mai mult de 100 de ani în urmă,
din trupul vechii Moldove, Basarabia revenea atunci la starea ei firească. „Se
unea pentru totdeauna cu mama sa România” (TR,
nr. 37 din 3/16 aprilie 1918). Aproape în fiecare număr după această dată Telegraful Român va relua această temă,
alimentând astfel şi dorinţa transilvănenilor de a călca pe urmele fraţilor lor
din Basarabia. De aici şi evidenţierea avantajelor pe toate planurile care
decurgeau din actul unirii. Astfel, în Telegraful
Român nr. 60 din 5/18 iunie 1918, se publică un „Manifest către popor al
Sfatului ţării (Basarabia)” în care se arată că: „Prin unirea Basarabiei cu România locuitorii acestei provincii au
ajuns cetăţeni ai întregii Românii şi de azi înainte viaţa românească avem s-o
clădim cu toţii împreună; sfătuindu-ne unii pe alţii, puterea noastră va creşte
şi relele de care sufeream se vor mistui. Mai mult decât atât, Unirea Basarabiei
cu România era înfăţişată ca „o poruncă a
istoriei şi o îndreptare a nelegiuirii ce a apăsat această ţară peste un veac”.
Din
12 februarie 1920 şi până la începutul anului 1934, deci vreme de 14 ani,
redactarea Telegrafului Român a
constituit responsabilitatea Dr. George
Proca. Acesta mai avusese o astfel de însărcinare, provizorie însă, între
august 1903 şi februarie 1904, suplinindu-l pe Teodor Păcăţian, aflat în
concediu.
Noul
redactor a studiat la Institutul Teologic din Arad şi a obţinut doctoratul în
Teologie la Cernăuţi. A îndeplinit şi el o funcţie didactică, între 1894 şi
1901, la Institutul Teologic din Arad. În
1902 s-a transferat la Sibiu, unde a fost numit secretar eparhial, iar în paralel
şi profesor suplinitor la Institutul Teologic-Pedagogic. După un an a primit
responsabilitatea de asesor consistorial.
Timpul
cât a redactat Telegraful Român este
de fapt prima parte a păstoririi mitropolitului Nicolae Bălan. Evident că toate
înfăptuirile acestui vrednic ierarh au fost oglindite în paginile ziarului
redactat de Dr. George Proca. Dar s-au
petrecut în acest interval de timp şi unele evenimente bisericeşti pe plan
general, precum adoptarea noii „Legi şi Statutului de organizare a Bisericii
Ortodoxe Române” (1925), la baza căruia se află „Statutul organic şagunian”
şi înfiinţarea Patriarhiei Române (februarie 1925). Încă înainte de
aceste două evenimente au fost înfiinţate, în cadrul mitropoliilor existente (a
Ungrovlahiei, Moldovei, Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei), eparhii noi
precum: Episcopia Armatei (1921) cu sediul la Alba Iulia, Episcopiile
Constanţei, Ismailului, Hotinului (1923) şi a Americii (1934). Toate aceste
înfăptuiri şi-au găsit locul cuvenit în paginile Telegrafului Român.
Începând
cu 1 ianuarie 1934, mitropolitul Nicolae Bălan l-a numit în funcţia de redactor
pe pr. dr. Dumitru Stăniloae, care va onora în mod pilduitor această
responsabilitate până în 1945. Încă din primul număr din 1934, noul redactor va
inaugura o suită de articole redacţionale, temeinic
elaborate şi de mare diversitate tematică, reflectând preocupările şi
situaţiile cărora a trebuit să le facă faţă Biserica în acei ani. Astfel
de articole redacţionale depăşesc cifra 200. Spre a evidenţia diversitatea
tematică abordată redăm succint câteva categorii de teme:
1. O temă adeseori
reluată a fost cea a Ortodoxiei, în general, şi a Ortodoxiei Româneşti, în
special.
2. În strânsă legătură
cu această temă a fost cea a naţionalităţii, a etnicului, bineştiind că
Bisericile ortodoxe, deci şi cea română, sunt organizate pe principiul etniei.
3. Cu obiectivitate şi
responsabilitate a abordat problema delicată a uniaţiei de la 1700 şi a
consecinţelor în viaţa românilor transilvăneni.
4. N-au lipsit temele de
ecumenism şi dialog inter-religios.
5. Cel de al doilea
război mondial, cu consecinţele dezastruoase pe care le-a generat pentru Europa
Răsăriteană şi implicit pentru ţara noastră şi-au găsit reflectare permanentă
în paginile Telegrafului Român.
6.
Inevitabil,
au fost înserate, în acele vremuri, mai multe avertismente în legătură cu pericolul
instaurării comunismului şi a incompatibilităţii acestei ideologii atee cu
sufletul creştin dintru început al poporului român. Pentru astfel de articole-avertisment
redactorul pr. Prof. Dumitru Stăniloae a
suferit ani grei de închisoare, după instaurarea comunismului în România.
7. O temă adeseori
abordată a fost cea a rolului pe care l-a avut Biserica ortodoxă în istoria şi
viaţa poporului român.
8. Problema
învăţământului religios în şcolile publice, a învăţământului teologic din
Academiile din Transilvania, a misiunii şi pastoraţiei în mediul rural şi în
cel urban, a familiei şi vieţii monahale a constituit o preocupare de prim
ordin a redactorului Telegrafului Român.
Din păcate, ilustrul profesor de Teologie a fost îndepărtat abuziv din
responsabilităţile didactice şi redacţionale pe care le-a avut. S-a transferat
la Bucureşti, unde între 1947- 1948 a predat Ascetica şi Mistica. A suferit
apoi detenţie, precum am menţionat.
După
plecarea sa, vor urma zile grele pentru ziarul sibian, ca de altfel pentru
Biserica în ansamblul ei. Cenzura politică şi-a făcut reapariţia (a mai existat
cenzură şi în vremurile trecute), iar Biserica s-a văzut tot mai mult
strâmtorată în îndeplinirea misiunii ei.
La
redacţia „Telegraful Român” s-au perindat rând pe rând, începând cu luna mai
1945 mai mulţi redactori, aproape toţi provenind din rândurile profesorilor de
Teologie. Aceştia au fost:
Diac. Prof. Dr. Emilian
Vasilescu (aprilie-decembrie 1948);
Arhim. Prof. Dr. Nicolae
Mladin (decembrie 1948 – iunie 1967).
Arhid. Gheorghe Papuc, consilier
cultural (1967-1978).
Pr.
Prof. Dr. Dumitru Abrudan (1978 – până azi).
Instaurarea
comunismului a determinat o schimbare, din păcate nu în bine, în situaţia Telegrafului Român, ca de altfel a
întregii Biserici şi de fapt a întregului popor român. Spre a exemplifica numai
câteva abuzuri care s-au petrecut în viaţa Bisericii, vom arăta că au fost puşi
în retragere, cu alte cuvinte scoşi din funcţie, mai mulţi membri ai Sfântului
Sinod, pe considerente politice. Au fost
desfiinţate unele eparhii şi multe dintre şcolile teologice. A fost exclusă
predarea Religiei în şcoală. Au fost suprimate mai multe periodice bisericeşti.
Au fost arestaţi, judecaţi şi închişi mulţi slujitori ai altarelor. O stare de
nelinişte şi teamă s-a instaurat în sufletele tuturor oamenilor. În
astfel de condiţii, şi ceea ce a rămas în funcţie din instituţiile bisericeşti
a suferit o limitare strictă a dreptului de manifestare. Regimul cenzurii s-a
ascuţit. Aşa se face că presa bisericească a sărăcit foarte mult în conţinutul
ei. Spre exemplu, în anul centenarului – 1953, fiecare număr din „Telegraful
Român” nu cuprindea mai mult de 3-4 articole cu conţinut religios, restul erau materiale referitoare la lupta pentru pace, la
întruniri locale, naţionale şi internaţionale
ale partizanilor păcii. Însuşi întemeietorul Telegrafului Român, mitropolitul Andrei Şaguna a fost
ostracizat şi denigrat. Mitropoliţii Ardealului, redactorii care au avut responsabilitatea
alcătuirii fiecărui număr s-au străduit totuşi să menţină în existenţă foaia
şaguniană şi să transmită prin mijlocirea ei adevărurile credinţei şi apărarea
valorilor creştine. Chiar şi în vremurile de restrişte, când s-a impus ca
obligatorie pentru toate publicaţiile „o parte a cezarului”, cititorii
„Telegrafului” au putut afla în paginile sale adevărurile credinţei în Dumnezeu
şi principiile vieţii morale creştine. Oricât de supravegheată şi limitată a
fost circulaţia acestei publicaţii religioase, din perioada comunistă, totuşi
conţinutul ei a reprezentat o „contra-misiune” incontestabilă la ideologia
oficială ateistă[50].
Aruncând o privire de
ansamblu asupra întregii liste a redactorilor foii şaguniene, vom arăta că în
cei peste 150 de ani de existenţă neîntreruptă a Telegrafului Român, munca redacţională a fost îndeplinită de 23 de
personalităţi. Dintre acestea, 3 au activat în câte două perioade diferite. Din
totalul de 23 de rectori – 13 au fost profesori la Teologia din Sibiu. De asemenea,
7 redactori au ajuns membri ai Academiei Române.
Cât priveşte coordonatorii comitetelor
redacţionale, aceştia au fost în exclusivitate toţi Mitropoliţii Ardealului,
care au vegheat cu toată luarea aminte la păstrarea, pe cât vremurile au
îngăduit, a Telegrafului Român pe
linia scopului pentru care a fost întemeiat în urmă cu un secol şi jumătate.
Difuzarea Telegrafului Român s-a făcut dintru
început mai ales prin abonamente. În vremurile de restrişte şi acestea au fost
limitate de către autoritatea politică.
Aflându-ne în anul
comemorativ „Andrei Şaguna”, suntem datori să-i aducem un prinos de cinstire şi
de profundă recunoştinţă acestui mare ierarh al Bisericii noastre, care ne-a
lăsat moştenire, între alte multe valori, şi această publicaţie bisericească,
prin care s-a transmis necontenit învăţătura cea bună şi folositoare, spre
luminare, întărire în credinţă şi viaţă morală creştină. Pe bună dreptate, Telegraful Român, a fost numit „amvon de
propovăduire a dreptei credinţei”, „for călăuzitor al vieţii creştine”,
„tribună de la care s-au apărat drepturile naţionale şi religioase ale
românilor”, „punte sufletească între români”, „inimă caldă ce a bătut mereu
pentru cei mulţi şi încovoiaţi de greutăţile vieţii”, „factor de luptă pentru unitatea
naţională, politică şi religioasă a românilor”.
Cu fiecare număr ce a văzut
lumina tiparului, mitropolitul Andrei Şaguna a fost mereu prezent în mintea şi
inima cititorilor publicaţiei pe care el a ctitorit-o.
Înscrierea numelui său, pe
frontispiciul ziarului, foarte târziu, e adevărat, adică începând cu nr. 21-22
din 1 iunie 1990, constituie o incontestabilă confirmare a prestigiului de care
s-a bucurat şi se va bucura acest nume, în Transilvania şi peste tot unde îl
poartă în lume acest fidel mesager al său, care este Telegraful Român.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan
[1]
Dr. Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria
ziaristicii româneşti ardelene, Editura „Asociaţiunii”, Sibiu, 1926, p. 9 ş.u.
[2] Dicţionar Enciclopedic Român, vol. III, K.P., Bucureşti, 1965, p.
607.
[3] N-am menţionat între
publicaţiile româneşti anterioare „Telegrafului
Român”, alte două care au fost: „Biblioteca
Românească” şi „Foaia Duminicii”.
Prima a fost editată în 1821 şi după o întrerupere de opt ani, între 1829 şi
1834, la Buda,
de către tipograful şi precursorul jurnalisticii româneşti, Zaharia Carcalechi,
născut la Braşov,
în 1784. A
doua a fost editată de către scriitorul Ion Barac, la Braşov, în 1837. Motivul
omisiunii: prima nu a apărut în Transilvania, iar a doua a avut o existenţă cu
totul efemeră (câteva numere).
[4] Cuvinte pentru urmaşi. „Modele” şi „Exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită
de Artur Silvestri. Carpathia Press, 2005, p. 8.
[5] Acad. Dan Berindei,
preşedintele Secţiei de Ştiinţe istorice şi arheologice a Academiei Române, „Cuvânt
de cinstire” TR, nr. 1-4 din 1 şi 15
ianuarie 2003, p. 1.
[6] Acad. Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii şi
Cultelor, „La ceas aniversar” TR, nr.
1-4 din 1 şi 15 ianuarie 2005, p. 1.
[7]
Dr. Antonie Plămădeală, „Amvon de propovăduire a dreptei credinţe” TR, nr. 1-4, din 1 şi 15 ianuarie 2003,
p. 1.
[8]
Pr. Prof. M. Păcurariu. „«Telegraful Român» la 125 de ani de la apariţie” BOR XCVI (1978), nr. 3-4, p. 252.
[9]
Scrisoarea a ajuns mai târziu în fondul de manuscrise al Academiei Române (Mss.
Nr. 2316), iar în 1899 a
fost publicată în „Convorbiri literare”,
p. 705.
[10] Josef Ritter von Grimm, Carl Furst zu Schwarzenberg, Gonverneuer von Siebenburger, Wien,
1861, p. 12, 20, 34.
[12] Ibidem.
[13] Titulatura aceasta
se va păstra până în ziua de astăzi. Toţi cei care au îndeplinit funcţia de
prim-redactor au fost desemnaţi prin această titulatură: „redactor responsabil”.
[14] Memoriile Arhiepiscopului şi Mitropolitului Andrei Şaguna, din anii
1846-1871, Sibiu, 1923, p. 59
[16] Arhim. Nicolae
Popea, Arhiepiscopul şi Mitropolitul
Andreiu Baron de Şaguna, Tiparul Tipografiei archidiecezene, Sibiu, 1879,
p. 329.
[17] Din 1858 şi până în 1861 a apărut numai joia,
pentru ca să se revină cu 1861 la o apariţie bisăptămânală. Din 1863 şi până în
1918 a
apărut de trei ori pe săptămână, iar după 1918 şi până azi să apară bilunar.
[18] Onisifor Ghibu, Ziaristica bisericească la români. Studiu
istoric, Sibiu, 1910, p. 16.
[19] Ibidem, p. 18.
[20] Dicţionar Enciclopedic Român, Bucureşti, 1962, vol. I, A-C, p. 1.
[21] TR, nr. 47 din 18/30 iulie 1887, p. 293 – 294. A se vedea în legătură
cu personalitatea şi activitatea sa, la „Telegraful
Român”, Ol. St. Petruţiu, „Aron Florian şi orientarea literară a <Telegrafului
Român>” Gând românesc, 1933, p.
17-22; Nicolae Albu, „Un dascăl al lui Nicolae Bălcescu, primul redactor al
<Telegrafului Român>: Aron Florian” MA
XXXV (1980), nr. 1-3 p. 93-111.
[22] Astfel sunt
etichetaţi în TR, nr. 1 din 4/17
ianuarie 1903, p. 2.
[23] În legătură cu
personalitatea sa, a se vedea: Dr. Eusebiu Roşca, Monografia Institutului Seminarial teologic-pedagogic „Andreian”, al
Arhidiecezei gr. or. Române din Transilvania, Sibiu, 1911, p. 326 ş.u.
[24] A se vedea în
legătură cu multilaterala sa personalitate: Ioan N. Ciolan şi Victor V. Grecu, Visarion Roman, pedagog social. Studiu
introductiv , texte clasice, bibliografie, Bucureşti, 1971.
[25] Anunţ publicitar: TR, nr. 25 din 19 iunie 1858, p. 2
[26] Pr. prof. Mircea
Păcurariu, „Un strălucit redactor al «Telegrafului Român» – Nicolae Cristea”
art. în Cărturari sibieni de altădată,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 137.
[27] Teodor V. Păcăţian „Din
trecutul ziarului nostru” TR, nr. 1
din 4/17 ianuarie, 1903, p. 4.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Pr. Ioan Beju, „Redactorii
«Telegrafului Român»” TR, nr. 1-4 din
1-15 ianuarie, 1978, p. 11.
[31] A se vedea, în legătură cu viaţa şi activitatea lui
Nicolae Cristea: a. Emilian Cioran, Comemorarea
lui Nicolae Cristea,
Sibiu, 1935, p. 36; b. Nicolae Cristea, File de memorialistică. Jurnal. Studiu
introductiv, îngrijirea ediţiei, note şi comentarii de Anca Sârghie, Sibiu,
1998, p. 308.
[32] Pr. Prof. D.
Stăniloae, „Perioadele principale ale «Telegrafului Român»” TR, nr. 13-14/1983, p. l.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] Ol. Boitoş, „Înfiinţarea
ziarului «Tribuna» şi rolul lui I. Slavici”, studiu apărut în Almanahul presei române, Cluj, 1926, p.
175-178.
[36] Dr. Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicei…,
p. 22.
[37] A se vedea, în
legătură cu viaţa şi activitatea lui Eusebiu Roşca, Pr. prof. Mircea Păcurariu,
Cărturari sibieni de altădată…, p.
299-303.
[38] Teodor V. Păcăţian,
art. cit., p. 5.
[39] Ibidem.
[40] Mai pe larg despre
viaţa şi activitatea sa a se vedea: vol. Prinos
P.S. Episcop Nicolae Ivan, la aniversarea a 80 de ani, Cluj, 1935, 112 p; vol. Episcopul Nicolae Ivan, ctitorul reînviatei Episcopii a Vadului,
Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1985, 425 p.
[41] TR, nr. 98 din 20 septembrie 1890, p. 389.
[42] TR, nr. 109 din 20 octombrie 1892.
[43] Teodor V. Păcăţian,
art. cit., p. 5.
[44] Pr. Prof. Mircea
Păcurariu, Cărturari sibieni…, p.
310-311.
[45] A se vedea în
legătură cu ecoul şi semnificaţia „Cerculariului”:
Antonie Plămădeală, Calendar de inimă românească,
Sibiu, p. 345-351.
[46] Pr. Prof. Mircea
Păcurariu, Cărturari sibieni…, p.
242.
[47] Teodor V. Păcăţian,
art. cit., p. 6.
[48] Ibidem, p. 7.
[49] Date în legătură cu
viaţa şi activitatea lui Nicolae Regman a se vedea la Pr. Prof. Mircea
Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată,
p. 424 ş.a.
[50] Lect. Sebastian
Moldovan, „La trecutu-i mare...”, art. 29 în TR, nr. 1-4 din 1-15 ianuarie 2003, p. 8.