Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

marți, 15 ianuarie 2013

Sensul şi valoarea vieţii – Viaţa ca dar al lui Dumnezeu


† Arhiepiscop Ioan Selejan
al Episcopiei Covasnei şi Harghitei

 

Analizând conceptul de „viaţă” în marile religii ale lumii, putem trage o concluzie aproape unanimă, că viaţa este un dar al Creatorului.
Suntem obişnuiţi ca, atunci când primim un dar, să aşteptăm să-l vedem, să-l ţinem în mâinile noastre, să-l punem la loc de cinste în casele noastre şi să se bucure de el toată familia.
Recunoaştem cu toţii că am primit fiecare acest dar al vieţii. Însă unde este el aşezat în noi, căci acest dar este personal, chiar dacă vorbim şi de o viaţă comunitară?!
Omul, în căutarea adevărului şi în cercetarea lumii înconjurătoare, a descoperit mai întâi astrele cerului şi apoi a început a se descoperi pe sine. Şi astăzi, omului îi este mai uşor să descopere alte corpuri cereşti în galaxia noastră decât să se descopere pe sine, omul fiind o mare bibliotecă cosmică.
Pentru omul care crede în Dumnezeu, cercetarea sa trebuie să fie condusă după doi vectori principali: vectorul cercetării raţionale – pentru că lumea a fost creată după raţiunile divine – şi vectorul cercetării spirituale.
Suntem convinşi că omului i-a fost mai uşor să descopere lumea decât să se descopere pe sine.
Cred că primul organ intern pe care omul şi l-a descoperit a fost inima, şi mult mai târziu creierul.
Inima bate în pieptul omului, iar creierul „bate” într-o lume a cunoaşterii.
În limba ebraică conceptul de „viaţă” este exprimat prin cuvântul „hayyim”, iar în limba greacă – „zoe”.
Noţiunea de „viaţă” nu implică doar o stare fizică statică, ci mai cu seamă capacitatea de a acţiona, de a se mişca, fapt ce îl deosebeşte fundamental pe om de orice alte creaturi sau elemente din univers.
Viaţa este concepută ca un dar al lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu cel Viu, Care insuflă viaţă în om.
În Cartea Genezei se spune: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen. 2, 7).
Durata vieţii pământeşti a omului este mărginită. În Cartea Psalmilor scrie: „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani, şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere” (Ps. 89, 10-11). Aceste cuvinte se referă la viaţa omului pe pământ.
Dacă viaţa omului s-ar sfârşi după petrecerea lui pe pământ, am putea spune că viaţa omului nu este altceva decât o capodoperă tragică. Iată însă ce ne spune Profetul Daniil în cartea sa: „Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniil 12, 2).
Oare darul lui Dumnezeu este stricăcios, este pieritor?!


Viaţa – ca dar al lui Dumnezeu – este veşnică şi de aceea nimănui nu-i este îngăduit a se atinge de darul vieţii niciunui om.
Chiar dacă noi, creştinii, folosim azi conceptul de „moarte” – preluat din filosofia şi gândirea antică – pentru noi, acest concept nu reprezintă sfârşitul sau stingerea darului vieţii, ci doar aici, pe pământ, păcatul desparte în două ţărâna de suflet pentru o vreme – „vremea adormirii noastre”, după cum spune Profetul Daniil.
Omul nu este rodul unei ficţiuni care sfârşeşte în cenuşă, căci lacrima iubirii lui Dumnezeu nu poate fi arsă; omul îşi continuă existenţa în veşnicia iubirii Creatorului său.
Cenuşa poate fi sfârşitul unei ficţiuni, dar al omului în niciun caz, căci el este rodul iubirii şi al raţiunii divine, iar iubirea nu poate fi niciodată arsă.
Ecuaţia iubire egal cenuşă nu este compatibilă în univers cu iubirea lui Dumnezeu.
Doamne, eu sunt lutul, pune-mă pe roata vieţii şi fă din mine vasul în care să verşi lacrimile iubirii Tale!
Care este totuşi esenţa acestui dar al vieţii?
Esenţa acestui dar este iubirea lui Dumnezeu, pentru că tot ce dăruieşte Dumnezeu este din iubirea Sa desăvârşită şi nemărginită.
Iată, deci, care este suportul vieţii: iubirea lui Dumnezeu.
Timpul şi viaţa omului curg înapoi spre Creator.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii, adică Domnul cel plin de iubire.
Viaţa omului este unică şi irepetabilă şi are un sens pozitiv.
Omul, prin viaţa lui morală, este „împreună-lucrător cu Dumnezeu” şi contribuie la extinderea iubirii lui Dumnezeu în univers; omul devine astfel un săditor al iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, căci întru aceasta a fost creat omul – partener de dialog al iubirii lui Dumnezeu.
Omul este bucuria lui Dumnezeu.
Asemănarea între om şi Dumnezeu constă şi în aceea că omul trebuie să fie un semănător al iubirii lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este izvorul nesecat al iubirii.
Zilele omului pe pământ trec, dar viaţa lui nu trece, căci, o dată primind omul darul vieţii, el deja păşeşte în veşnicie alături de Creatorul său.
Zilele omului nu se topesc, ci intră în veşnicie.
Pentru ce trăieşte omul?! Aceasta este una din marile întrebări la care suntem chemaţi să răspundem.
Trăim pentru o viaţă limitată ca timp, aici, pe pământ, sau trecem şi păstrăm acest dar al vieţii în veşnicie?
Viaţă nu are doar omul, ci întreaga creaţie a lui Dumnezeu.
Prin viaţa noastră, Dumnezeu umple universul de iubire. Dumnezeu nu doreşte ca minunata Sa creaţie să fie un deşert, ci un univers al vieţii în care să rodească iubirea Sa. Viaţa este un dar universal.
Dumnezeu n-a creat o entitate care să-I distrugă creaţia Sa, moartea fiind un accident al vieţii omului, din care – prin Hristos – omul s-a ridicat, continuându-şi drumul spre Creatorul său.
Dumnezeu nu doreşte să ne exileze dincolo de univers, ci doreşte să ne exileze în iubirea Sa.
Sensul vieţii este de sus către în sus, adică de la Dumnezeu spre Dumnezeu, la deplina comuniune cu Creatorul nostru.
Viaţa este marele fluviu cu care Dumnezeu umple inimile unei lumi întregi.
În lumea antică omul era socotit ca o mare minune. Într-adevăr, mare este taina vieţii omului. Ea ne-a fost descoperită, în parte, după Întruparea şi Învierea lui Hristos.
Care era sensul vieţii până la Învierea lui Hristos?! Totul se sfârşea printr-o tragedie. Acum, după Înviere, viaţa noastră, aici, pe pământ, se sfârşeşte printr-o mare bucurie – a întoarcerii pe braţul cel iertător şi pironit al lui Hristos, pe braţul iubirii şi al mângâierii.
Dacă lumea creştină şi alte mari religii monoteiste au găsit sensul vieţii şi valoarea ei, mai sunt încă mulţi, şi printre noi, care nu ştiu sau nu vor să preţuiască acest dar al vieţii dat nouă de Creatorul nostru.
Unii ar dori să trăiască într-o viaţă fără viaţă. Darul vieţii trebuie păzit de fiecare dintre noi; el este personal, dar şi semenul nostru poartă în el acelaşi dar al vieţii, al iubirii lui Dumnezeu.
Darul vieţii omului este dat la fel fiecăruia dintre noi; de aceea nu trebuie să râvnim la darul semenului nostru şi nu avem dreptul de a lua acest dar semenului nostru.
Cu toate că oamenii se deosebesc unii de alţii după limba pe care o vorbesc şi după alte însuşiri, ei sunt totuşi fraţi prin originea lor; toţi sunt zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Omului îi este dat să stăpânească vietăţile mărilor, ale cerului şi tot pământul, dar nicidecum nu-i este dat să înrobească şi să asuprească pe semenii săi de altă limbă ori de altă cultură şi altă tradiţie decât ale lui.
Istoria civilizaţiei umane este plină de războaie, de ucideri şi sunt prea puţine consemnări despre o viaţă plină de iubire şi de întrajutorare.
Folosim, în limbajul nostru cotidian, expresia „a început războiul între două state, între două popoare” şi îi şi găsim cauza acestuia, însă nu spunem că, de fapt, a început un război împotriva vieţii. Dacă am conştientiza aceste lucruri, poate că n-ar mai fi atâtea războaie pe pământ.
Împotriva neînţelegerilor dintre oameni şi popoare nu se luptă cu sabia, ci cu lacrima şi cu iubirea.
Din cauza atâtor răutăţi de pe pământ, azi Dumnezeu şi omul plâng: unul în Cer, celălalt pe pământ.
Dar, oare numai în marile conflagraţii mondiale se duceau războaie împotriva vieţii?! Nu! Se pare că astăzi a început un nou şi mai periculos război împotriva vieţii, şi anume războiul din eprubetă, războiul din laborator, unde se pun în pericol darul şi sensul vieţii umane.
Mai este apoi încă un război împotriva vieţii omului, acesta fiind dus în planul conştiinţei umane, în planul ideilor. Nu trupul omului este ţinta unor gânditori, ci conştiinţa umană. Acesta face parte din războiul nevăzut care atacă poate cel mai crunt viaţa omului, încercând să-l întoarcă din drumul său spre Creator şi spre semenii săi.
Nu în arenele romane au fost sfâşiate cele mai multe vieţi, ci în laboratoarele pseudoconştiinţei umane.
Prin pilda vieţii Sale, Hristos a arătat că sensul cel mai adânc al vieţii este împletirea jertfei cu iubirea. Jertfindu‑se şi iubind, omul nu cade niciodată:
„Dragostea nu caută ale sale (…), dragostea nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 5-8). Sfântul Apostolul Pavel le pune în faţă creştinilor această triadă: iubire-slujire-jertfă.
Ne punem întrebarea: Mai avem noi azi în faţa noastră această triadă?
Se pare că aceste valori morale universal valabile sunt scoase încet-încet din viaţa socială. Asistăm la înlocuirea lor cu nonvalori: ura, uciderea şi dezbinarea dintre fraţi şi popoare.
Uităm însă ce ne porunceşte Hristos: „Toate câte voiţi să vă facă oamenii şi voi faceţi lor!” ( Mt. 7, 12).
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, în una din lucrările sale, că „scopul poruncilor evanghelice este de a elibera mintea de ură şi de a călăuzi la dragoste de Dumnezeu şi de aproapele”.
Permiteţi-mi să închei cu un fragment dintr-o rugăciune a Sfântului Clement: „Doamne, dă-ne înţelegere şi pace nouă şi la toţi cei ce locuiesc pe pământ!”