Teodor
Baconschi
Cutare, auzim, e un om foarte
credincios! Putem verifica această afirmație prin faptele aceluia: dacă printre
ele prevalează cele bune, înclinăm să credem credinței sale și să-l socotim
autentic. Există însă și un umanism secular, ba chiar ateu. În numele său, apar
și fapte bune aparent neconectate la o credință religioasă. Un soi de
filantropie fără transcendență și cadru ritualic ori simbolic legat de
creștinism. Așadar, deși „credința fără fapte moartă este”, avem de-a face și
cu fapte bune care nu-L recunosc pe Dumnezeu, deși sunt catalogabile ca atare:
fapte bune! Tocmai pentru că există fapte bune inspirate exclusiv de compasiune
și solidaritate interumană, credinciosul rămâne pe gânduri: devine apologet!
Dar cum să aperi credința în veacul 21? Este apologetica o datorie
creștinească? Unii ar spune că da și că mereu a fost așa. Alții s-ar grăbi să
vadă apărarea credinței cu argumente raționale ca pe o contradicție în termeni.
Credința e darul lui Dumnezeu, predispoziția harică pe care sufletul o validează
printr-o decizie liberă. Ce nevoie de argumente logice are consumarea
neconstrânsă a unui dar divin? Are, tocmai pentru că rațiunea poate învinge
dubiile personale și îi poate convinge și pe alții, pe cei sceptici sau
agnostici, apropiindu-i astfel de misterul lui Hristos.
Devenirea Bisericii și a
teologiei cuprinde exemple de mari apologeți în fiecare generație. Ce s-ar fi
făcut, bunăoară, turmentatul creștin al veacului 20 fără minunat de profundele
cărți ale unui C.S. Lewis? Această constantă reflectă natura sistematică a
respingerii credinței pe baze intelectuale, deci și nevoia simetrică de a
fundamenta credința pe temeiuri raționale: e un balans continuu. Absența
îndoielii nu e virtuoasă. Dacă n-am fi mereu străbătuți de întrebări, am
transforma viața religioasă într-o mecanică obtuză de gesturi nepricepute.
Dumnezeu nu-și dorește ca partener un robot blindat în certitudini oarbe, ci un
interlocutor viu, aflat pe calea dinamică a unei creșteri (care presupune halte
și derapaje). Fără clipele noastre de francă deznădejde, nu ne-am putea
împărtăși pe deplin din clipele noastre de luminoasă speranță în propria
mântuire.
Întrebarea persistă: se
cuvine ca orice creștin să fie și un apologet al credinței? Categoric, da! Apărarea cu instrumente raționale a credinței ca mister suprarațional e parte
integrantă a elanului misionar. Firește că magisteriul Bisericii rămâne norma
indispensabilă pentru a nu improviza pe căi greșite, vagi sau delirante. Avem
în tezaurul biblico-patristic un îndreptar peren, pe care trebuie doar să-l
traducem în termeni contemporani, la capătul unui efort hermeneutic onest. De
aceea, cultura teologică (și cea literară, artistică, științifică sau civică)
rămâne fundamentul și scopul oricărui creștin lucid: numai ea face din el un
binevestitor competent și credibil. Nimic mai trist decât vederea unui pretins
credincios cu adevărat ignorant! Nouă ne lipsește – și trebuie să ne
prisosească – docta ignoranță, nicidecum prosteasca
necunoaștere plină de sine. Aprofundăm cunoașterea pozitivă, spre adâncirea în
taina universului creat. Știm, socratic, că nu știm, însă compensăm hăul
acestei conștiințe circulare prin vectorul nădejdii ca depășire: „cred, Doamne,
ajută necredinței mele!”. Idealul nostru nu e o lume general și omogen
convertită la creștinism, căci specia noastră nu e capabilă de progres moral.
Numai persoana poate evolua duhovnicește și văd în această axiomă felul nostru
de a nu stânjeni lucrarea lui Dumnezeu în istoria umană. Tocmai de aceea,
postura apologetică implică dialogul restrâns, lucrarea „celor doi sau trei”
strânși laolaltă în coprezența mistică a lui Iisus Hristos. E felul nostru,
obstinat, de a fi conservatori în plină epocă mediatică. Evident, „doi sau
trei” nu înseamnă să reduci reflecția asupra credinței la un cenaclu intim,
agapic și domestic. În fond, gândurile acestea apar într-un ziar. Dar nu a
purtat Sfântul Andrei Șaguna ziarul pe care-l citiți în propria icoană?
Anul 165 • nr. 17-20, 1 și 15 mai 2017
