Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

marți, 15 ianuarie 2013

Timpul ca dimensiune a vieţii creştine

† Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,


Dăm slavă Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem acest moment de trecere dintr-un an în altul, în stare de rugăciune, mulţumindu-I Celui Preaînalt pentru toate darurile revărsate, în anul care a trecut, asupra noastră şi asupra întregului popor român, dar, în acelaşi timp, cerând mila şi ajutorul Său pentru noul an pe care îl avem înainte.
Nu puteam încheia acest an şi să-l întâmpinăm pe cel nou în alt mod mai plăcut decât prin această rugăciune de preamărire şi de mulţumire adresată Mântuitorului, săvârşind rânduiala Sfântului Acatist al Domnului nostru Iisus Hristos. După această mulţumire adusă lui Hristos, Împăratul tuturor, „Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” (Apoc. 21, 6), Cel care a venit pe pământ să ne mântuiască şi, prin înomenirea Sa, a sfinţit timpul, intrând în timp, i-am înălţat rugăciuni pentru întărirea noastră în noul an.
Acatistul a fost încununat apoi de patru rugăciuni, una mai minunată decât alta. Prima rugăciune, care însoţeşte acest acatist, este alcătuită de Sfântul Isaac Sirul şi se adresează Domnului Hristos, Cel care „a plâns pentru Lazăr şi lacrimi de întristare şi de milostivire” a vărsat pentru el, şi Care este rugat să primească lacrimile noaste de pocăinţă şi, prin pătimirile Sale sfinte, să vindece patimile noastre şi să schimbe întreaga noastră viaţă, îndreptându-ne la păşunea Sa cea duhovnicească şi numărându-ne între oile turmei Sale. Prin cea de a doua rugăciune, luată de la Tedeumul de mulţumire, am adus lui Hristos, Domnul, Stăpânul şi Binefăcătorul nostru, slavă, cântare, laudă şi mulţumire pentru binefacerile ce au fost asupra noastră, a robilor Săi, rugându-L să ne învrednicească „a spori în dreapta credinţă, în dragostea” către El „şi cea către aproapele şi întru toate faptele cele bune”. A treia rugăciune prin care am marcat intrarea în noul an, specifică doar tradiţiei liturgice româneşti şi slavone, este adresată Preasfintei Treimi, prin care se cere ca Dumnezeu să binecuvânteze „cununa anului ce a sosit”, iar întreg poporul să dobândească: „sănătate şi mântuire şi întru toate bună sporire”. Rânduiala se încheie cu „Altă rugăciune de intrare în noul an”, din tradiţia liturgică greacă, adresată lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Cel „mai presus de timp”, Care stăpâneşte vremurile şi anii, prezentul, trecutul şi viitorul, şi prin care se cere Celui Atotputernic să binecuvânteze cu harul Său noul an, rânduind oamenilor, pământului şi vieţuitoarelor toate cele necesare, pentru a veni pe pământ Împărăţia Sa, a bunătăţii, a dreptăţii şi a păcii.

Sensul şi valoarea vieţii – Viaţa ca dar al lui Dumnezeu


† Arhiepiscop Ioan Selejan
al Episcopiei Covasnei şi Harghitei

 

Analizând conceptul de „viaţă” în marile religii ale lumii, putem trage o concluzie aproape unanimă, că viaţa este un dar al Creatorului.
Suntem obişnuiţi ca, atunci când primim un dar, să aşteptăm să-l vedem, să-l ţinem în mâinile noastre, să-l punem la loc de cinste în casele noastre şi să se bucure de el toată familia.
Recunoaştem cu toţii că am primit fiecare acest dar al vieţii. Însă unde este el aşezat în noi, căci acest dar este personal, chiar dacă vorbim şi de o viaţă comunitară?!
Omul, în căutarea adevărului şi în cercetarea lumii înconjurătoare, a descoperit mai întâi astrele cerului şi apoi a început a se descoperi pe sine. Şi astăzi, omului îi este mai uşor să descopere alte corpuri cereşti în galaxia noastră decât să se descopere pe sine, omul fiind o mare bibliotecă cosmică.
Pentru omul care crede în Dumnezeu, cercetarea sa trebuie să fie condusă după doi vectori principali: vectorul cercetării raţionale – pentru că lumea a fost creată după raţiunile divine – şi vectorul cercetării spirituale.
Suntem convinşi că omului i-a fost mai uşor să descopere lumea decât să se descopere pe sine.
Cred că primul organ intern pe care omul şi l-a descoperit a fost inima, şi mult mai târziu creierul.
Inima bate în pieptul omului, iar creierul „bate” într-o lume a cunoaşterii.
În limba ebraică conceptul de „viaţă” este exprimat prin cuvântul „hayyim”, iar în limba greacă – „zoe”.
Noţiunea de „viaţă” nu implică doar o stare fizică statică, ci mai cu seamă capacitatea de a acţiona, de a se mişca, fapt ce îl deosebeşte fundamental pe om de orice alte creaturi sau elemente din univers.
Viaţa este concepută ca un dar al lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu cel Viu, Care insuflă viaţă în om.
În Cartea Genezei se spune: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen. 2, 7).
Durata vieţii pământeşti a omului este mărginită. În Cartea Psalmilor scrie: „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani, şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere” (Ps. 89, 10-11). Aceste cuvinte se referă la viaţa omului pe pământ.
Dacă viaţa omului s-ar sfârşi după petrecerea lui pe pământ, am putea spune că viaţa omului nu este altceva decât o capodoperă tragică. Iată însă ce ne spune Profetul Daniil în cartea sa: „Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniil 12, 2).
Oare darul lui Dumnezeu este stricăcios, este pieritor?!

Editorial

Arătarea Domnului/Boboteaza,  Praznicul „deschiderii cerurilor”

Protopop Pr. Vasile Gafton

La râul Iordanului, acolo unde Ioan Botezătorul se face binevestitor şi Înaintemergător Domnului, încercând să le deschidă ochii, auzul, sufletele semenilor săi cu privire la apropierea vremii mântuirii, se întâmplă un lucru minunat.
De fapt, momentul este pregătit pentru noi încă din cea de-a treia zi a Crăciunului, prin martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan, eveniment care este dublat de acelaşi fapt pe care îl întâlnim şi la Praznicul Bobotezei. Despre ce este vorba? Ştefan mărturiseşte acuzatorilor: Văd cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui (F.Ap. 7, 56). Descoperirea. Arătarea Treimii Celei deofiinţă: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Cel Care deschide cerurile. Cerurile se deschid deasupra jertfei. Cel care îşi jertfeşte viaţa are viziunea Treimii. Oare, de ce? Pentru că Treimea poate fi contemplată în coborârea de bunăvoie, în dăruirea totală de sine, iar cel care are viziunea cerurilor deschise dă mărturie despre ea.
Ioan Botezătorul este cel care şi-a jertfit viaţa unui singur scop: pregătirea căii Domnului. Dedicarea lui totală îi mijloceşte, pe malul Iordanului, o viziune similară celei a Sfântului Ştefan: cerurile deschizându-se pentru a revela Treimea (Mc. 1, 10). Dar, şi apele de retrag, se dau înapoi, fug în momentul în care Iisus Se coboară în râu pentru a fi botezat de Ioan, aşa cum se mărturiseşte în una din rugăciunile Agheasmei mari: Te-au văzut apele, Dumnezeule, Te-au văzut apele şi s-au temut. Iordanul s-a întors înapoi, văzând Focul Dumnezeirii pogorându-Se trupeşte şi intrând într-însul (Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 585).
De altfel, există o similaritate între ape şi cer subliniată încă din Cartea Facerii, unde se spune că Dumnezeu a despărţit apele de sub tărie (tăria cerului), de apele cele de deasupra tăriei (Fac. 1, 6-7). De asemenea, atunci când Dumnezeu scoate pe evrei din robia egipteană, apele Mării Roşii se despart şi străjuiesc trecerea poporului israelitean de o parte şi de alta, întocmai unor pereţi (Ieşirea 14, 22). Când Cerurile se deschid asupra pământului şi apele de sub cer dau semn, se deschid pentru a deveni materie a botezului fiinţei noastre cu energiile Duhului Sfânt de care se încarcă.

Educaţie religioasă şi educator (I)


Pr. Dr. Cristian Muntean

 ,,În ziua când dascălii vor înceta de a mai învăţa pe copii religia cărţii, lumea noastră va fi pârguită pentru o nouă barbarie.”
Georges Duhamel
Educaţia teologică ortodoxă îşi propune ca finalitate înţelegerea lui Dumnezeu aşa cum a fost revelat prin Hristos în lumina Duhului Sfânt. Această înţelegere nu e doar un exerciţiu intelectual, ci o problemă de viaţă şi trăire creştină adaptată contextului istoric curent şi culturii moderne. De aceea educaţia religioasă este necesar să fie pastorală, pentru a continua să redescopere dimensiunea eclesială a implicării sociale a Bisericii în lumea contemporană. În Biserică, omul se slobozeşte din legea morţii, se înnoieşte şi este introdus în viaţă. În ea se înfiripă şi creşte comuniunea divino-umană şi omul este ridicat la calitatea de persoană adevărată, după chipul Dumnezeului Treimic.
Pregătirea omului pentru întâlnirea cu Domnul se face duhovniceşte prin conştientizarea caracterului trecător al lumii, prin schimbarea sistemului de referinţă – trecându-se de la lumea văzută la realitatea de dincolo de ea –, prin împărtăşirea de Tainele Bisericii. Stricăciunea lumii, scurtimea vieţii şi proximitatea morţii dau la iveală deşertăciunea la care duce alipirea de lume. Simţirea deşertăciunii acesteia îl eliberează pe om din robia lumii şi îl înalţă la adevărul Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea credinciosul este chemat să aibă privirea aţintită spre Împărăţia lui Dumnezeu.
În prima jumătate a secolului trecut intelectualitatea, fie ea laică sau religioasă, era preocupată de educaţie prin formarea caracterului. Învăţământul de azi a renunţat la idealul umanist al formării caracterelor, mulţumindu-se să formeze doar competenţe.
În acest sens, o carte ca aceasta: ,,Religie şi caracter. Contribuţii la cunoaşterea şi predarea religiei în epoca adolescenţei”, pune în discuţie, atât pentru profesori, cât şi pentru elevi, necesitatea unei reevaluări a mesajului creştin într-o Europă ce se doreşte descreştinată.

Împăratul Constantin cel Mare – împlinirea unui destin


Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr
 
Primul împărat creştin al Imperiului Roman, Constantin cel Mare, este prăznuit de Biserica noastră ca sfânt, împreună cu mama sa, Elena, la 21 mai numindu-i „cei întocmai cu Apostolii”. Istoriografia privind personalitatea sa prezintă elemente contradictorii, în mod special legate de convertirea la învăţătura creştină şi poziţia sa favorabilă faţă de Biserică. Aceasta cu atât mai mult cu cât unii istorici consideră politica sa religioasă determinată de interesele de stat impuse de conjunctura vremii respective iar lucrarea Vita Constantini doar atribuită istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, însă nu scrisă de el. Prin urmare, pasajele care relatează despre convertirea împăratului Constantin cel Mare încă din anul 312 ar fi neautentice şi interpolări ulterioare. În sprijinul acestor afirmaţii este invocat faptul că, dacă victoria de la Pons Milvius împotriva lui Maxenţiu s-a datorat Dumnezeului creştinilor, împăratul ar fi trebuit să răspundă acestui act divin prin convertirea spontană, urmată imediat de botez. Or, el s-a botezat pe patul de moarte, la Ancyrona, în anul 337, de către episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia. Pe de altă parte, trebuie spus că nu numai Vita Constantini este sursa informaţiilor istorice, ci şi alte lucrări ca, de exemplu, Istoria bisericească a aceluiaşi Eusebiu sau Despre moartea persecutorilor a lui Lactanţiu, a căror autenticitate este incontestabilă.
Nu există nicio îndoială că împăraţii romani invocau ajutorul diferitelor zeităţi protectoare când plecau la război. În faţa confruntării cu Maxenţiu, Constantin, ca descendent al împăratului Claudiu al II-lea Goticul care-l avea ca zeu protector pe „Sol invictus”, şi-a amintit că tatăl său, Constantiu Chlor, a respectat pe „Dumnezeul Cel peste toate”, (Deus Summus) şi nu i-a persecutat pe creştini. Astfel, el a invocat în rugăciune Divinitatea supremă (Suprema Divinitas), cerându-i să i se reveleze pentru a şti cui să i se închine cu adevărat. Aşa a interpretat el imaginea Sfintei Cruci care i s-a arătat pe cer însoţită de mesajul: „Întru acest semn vei învinge” şi urmată de descoperirea în vis a lui Hristos Însuşi. Fără îndoială că va fi consultat pe unii creştini din armată asupra semnificaţiei celor revelate şi a descoperit astfel că „Dumnezeul Cel peste toate”, invocat în rugăciune, este Dumnezeul creştinilor, Iisus Hristos. El a înţeles că, dacă semnele creştine (în special crucea şi monograma lui Hristos XP) sunt mai puternice decât riturile păgâne, folosite de rivalul său, atunci Dumnezeul creştinilor trebuie să fie Deus Summus (Dumnezeu Cel peste toate).

Prologul istoriei constantiniene: tetrarhia


Dr. Constantin Ittu,
Cercetător ştiinţific, Muzeul Naţional Brukenthal

 
Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te, pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce ne plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne nouă, împreună cu buna ta maică, Împărăteasa Elena, ajutor, celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţii creştinilor!1
După cum este ştiut, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – în şedinţa sa de lucru din 25 octombrie 2011 – a decis ca anul 2013 să fie declarat Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, „întocmai cu Apostolii”, la împlinirea a 1.700 de ani de la Edictul de toleranţă religioasă de la Mediolanum (Milano) din anul 3132.
Epoca constantiniană este una fascinantă, punct de cotitură atât în coordonate istorice, cât şi în cele religioase. În sens cronologic oarecum mai vast este epoca în care Imperiul Roman experimentează forma de conducere politică numică tetrarhie, cu alte cuvinte, „conducerea celor patru”. Astfel, când împăratul Diocleţian a intrat în al zecelea an al său de domnie, mai precis în 293, a instituit acest sistem nou de guvernare, tetrarhia, prin care spera să surmonteze dificultăţile prin care trecea Imperiul Roman în acele decenii. Privind mai cu de-amănuntul (Fapte 18, 26), cei patru constituiau o echipă cu doi suverani cu titlul de Augustus, împreună cu alţi doi, cu titlul de Caesar : Diocleţian Augustus, cu reşedinţa la Nicomedia, în Bythi­nia (nordul Turciei actuale), Maximianus Augustus, cu reşedinţa în Italia, la Aquileia, respectiv la Mediolanum (Milano), precum şi Galerius Caesar, care îşi exercita autoritatea între Marea Neagră şi provincia Noricum, avându-şi reşedinţa la Sirmium (în Serbia actuală) şi, nu în ultimul rând, Constantius Caesar – pe numele său întreg Caius Flavius Valerius Constantius – supranumit Constantius Chlorus, datorită figurii sale blonde, cu reşedinţa la Augusta Treverorum (Trier, în vestul Germaniei actuale). Caius Flavius Valerius Constantius a fost tatăl Sfântului împărat Constantin cel Mare şi soţul Sfintei Elena.

Prolegomene la o metafizică creştină


 Lector Univ. Dr. Vasile Chira
Facultatea de Teologie ,,Andrei Şaguna”, Sibiu


Teologia şi filosofia sunt asemenea vaselor comunicante, îşi schimbă între ele substanţele. Ca să fie vorbitor de Dumnezeu, teologul trebuie să fie şi iubitor de înţelepciune, iubitor de cuvânt, iubitor de ştiinţă, de artă, de cultură în general.
Studiul filosofiei într-o facultate de teologie nu urmăreşte să inoculeze studentului teolog o anume doctrină filosofică, nici să-i transforme viaţa într-un perpetuu calvar deceistic (quidistic), ci să-i completeze cultura, să-l antreneze mental în lupta cu conceptele, să-i dezvolte spiritul speculativ, să-i dubleze masa neuronală cu axioni pentru a putea distinge între filosofie şi diversele filosofii, dar şi pentru a înţelege mai bine propria credinţă.
O facultate de teologie, fie că este ea ortodoxă sau catolică, din al cărei plan curricular lipseşte studiul filosofiei (Istoria filosofiei, Ontologia, Axiologia, Cosmologia, Filosofia religiei, Epistemologia, Teoriile contemporane ale fizicii şi biologiei, Filosofia limbajului, Logica, Psihanaliza, Hermeneutica, Semiotica etc.) riscă să devină o instituţie care furnizează societăţii personal de cult pentru mediul rural, cu o pregătire aproximativă, unilaterală, incapabili să înţeleagă marile probleme cu care se confruntă astăzi omenirea.
Studentul teolog trebuie să se raporteze obiectiv la textele filosofiei. Baruch Spinoza, unul dintre părinţii filosofiei moderne, îndeamnă pe cel ce vrea să gândească să înlăture orice idee de ,,Bonum et malum, pulchritudo et deformatione. Non ridere, non lugere, neque detestari sed intelligere” („Bun şi rău, frumuseţe şi urâţenie. Nu râde, nu plânge, nu detesta, ci înţelege” (lat.).
Nu trebuie să cădem în greşeala de a vedea un divorţ ireversibil între filosofie şi teologie, aşa cum îndeobşte se crede. Adevărata filosofie nu poate face abstracţie de un principiu creator şi proniator al lumii. Este suficient să amintim aici pe un Parmenide, Platon, Aristotel, Plotin, Augustin, Descartes, Spinoza, Leibnitz sau Hegel, care în Fenomenologia Spiritului are capitole întregi despre creştinism ca religie revelată: „Spiritul în el însuşi, Trinitatea”; „Spiritul în exteriorizarea lui, domeniul Fiului”; „Mântuirea şi împăcarea” etc. Fără un astfel de principiu ordonator, filosofia devine adulterină ontologic.

CRUX CHRISTIANA

Crucile de pe înălţimi (V)
 

 Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Crucea nu este doar „altarul” de jertfă pe care Mântuitorul Iisus Hristos a răscumpărat umanitatea din robia păcatului, prin propria-I pătimire, ci constituie peste veacuri simbolul prin excelenţă, semnul vizibil prin care creştinii privesc spre cer.
Experienţa umană a arătat că, încă din timpurile vetero-testamentare, înălţimile (fizice) erau percepute de oameni ca locuri de meditaţie, de rugăciune sau de întâlnire cu Dumnezeu. În acest sens, însuşi Psalmistul David se exprima, spunând: „Ridica-voi ochii mei spre munţi, de unde-mi vine ajutorul. Ajutorul meu vine de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul” (Ps. 121, 1-2). De asemenea, întâlnim adesea în paginile Sfintei Scripturi afirmaţia că Mântuitorul se retrăgea „pe înălţimi”, singur sau cu Apostolii, pentru a Se ruga. Mai mult, ori de câte ori Hristos vorbea despre răstignire (Cruce), o privea ca pe o „înălţare”...spunând: „Atunci când Fiul Omului va fi înălţat...”, cu referire directă la evenimentul răstignirii Sale pe Cruce!
Putem observa astfel că asocierea înălţimilor fizice (dealuri, munţi) cu plasarea semnului Sfintei Cruci constituie un gest firesc, simbolic şi totodată natural, de trăire a tainei credinţei, de percepere prin acest simbol a unei stări de protecţie divină.
Amplasarea de cruci pe înălţimile dealurilor sau ale munţilor trebuie să fi existat şi înainte de secolul al XIII-lea, însă abia atunci începe să se generalizeze tot mai mult acest fenomen de exprimare a stării de religiozitate (sau nu neapărat – vom vedea în prezentul articol în ce altfel de contexte mai sunt amplasate astfel de cruci).
Studiile de istorie a religiilor au arătat faptul că astfel de cruci „de pe înălţimi” au apărut în locul unor vechi altare romane, care fuseseră amplasate pe drumuri umblate, unde adesea se aduceau sacrificii zeităţilor. În anumite locuri, odată cu răspândirea creştinismului, oamenii au amplasat în locul acestor vechi altare păgâne „de pe înălţimi” cruci mari (iniţial din lemn, ulterior şi de fier).

Ce a însemnat anul 2012 pentru Bisericile Ortodoxe? O scurtă retrospectivă

 Pr. Lect. Dr. Daniel Buda, Sibiu/Geneva

Anul 2012 s-a încheiat, fapt pentru care sunt posibile primele lui evaluări. În ceea ce priveşte Bisericile Ortodoxe, ar putea fi realizate analize din varii perspective. Aş dori însă să mă opresc doar asupra realităţii că, în 2012, cinci Biserici Ortodoxe (trei răsăritene şi două orientale sau necalcedoniene) şi-au schimbat întâistătătorul. Rar se întâmplă ca atât de multe schimbări la vârf să aibă loc în lumea ortodoxă într-un singur an. Prezentul editorial îşi propune să amintească contextul acestor schimbări, ce anume ar putea ele să însemne pentru fiecare Biserică în parte, precum şi pentru lumea ortodoxă în general.
Shenouda III (1923-2012; papă din 1971) a fost primul cap de Biserică Ortodoxă care a trecut la cele veşnice în anul precedent (la 17 martie), după o lungă suferinţă. Am scris la vremea respectivă ce anume a însemnat pontificatul său de peste patruzeci de ani pentru Biserica Ortodoxă Coptă (vezi Telegraful Român, 1 şi 15 mart. 2012, p. 2 şi 8). Succesorul său, Theodoros II (în coptă Tawadros) a fost ales abia la 17 noiembrie, după ce au avut loc alegerile prezidenţiale din Egipt, câştigate de către Mohamed Morsi susţinut de Frăţia Musulmană. Amânarea alegerii liderului Bisericii Ortodoxe Copte până după cunoaşterea câştigătorului alegerilor prezidenţiale din Egipt cu siguranţă că nu a fost întâmplătoare. S-a dorit alegerea unui lider bisericesc copt care să nu intre în opoziţie făţişă cu noul preşedinte al Egiptului. Cel puţin pe baza analizei realităţilor de câteva luni, de când misiunea politică a lui Morsi, respectiv cea pontificală a lui Theodoros II se desfăşoară în paralel, se poate spune că există o bună colaborare între ei. Patriarhul Theodoros II este cunoscut ca o autoritate spirituală, urmând în acest sens linia înaintaşului său, precum şi ca un promotor convins al bunelor relaţii cu musulmanii, în vreme ce preşedintele Morsi a declarat în repetate rânduri că doreşte să fie preşedintele tuturor egiptenilor, musulmani şi creştini deopotrivă. Vor trece însă destui ani până ce noul patriarh se va bucura de autoritatea spirituală şi popularitatea adormitului papă Shenouda.

Ecumenica

 Pr. Lect. Dr. Daniel Buda, Sibiu/Geneva


Săptămâna de Rugăciune pentru Unitate Creştină este lansată şi anul acesta pentru perioada 18-25 ianuarie. Ca în fiecare an, un mic comitet liturgic format din ortodocşi, protestanţi şi romano-catolici, organizat de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine şi Comisia pentru Credinţă şi Constituţie a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), a publicat o broşură cu rugăciuni, spre a fi folosită pe parcursul săptămânii. Tema Săptămânii de Rugăciune din acest an este: „Ce anume cere Dumnezeu de la noi?” (cf. Miheia 6, 6-8) şi a fost propusă de către Mişcarea Studenţilor Creştini din India, care în acest an îşi sărbătoreşte centenarul, în colaborare cu Federaţia tuturor Universităţilor Catolice din India şi cu Consiliul Naţional al Bisericilor din India.
Săptămâna de Rugăciune pentru Unitate Creştină are loc în fiecare an, din 1908 încoace, între 18-25 ian., în emisfera nordică. Această perioadă a fost propusă de către Paul Wattson (episcopalian anglican, care mai târziu a devenit catolic) şi are valoare simbolică, întrucât începe cu sărbătoarea Sfântului Apostol Petru (în calendarul apusean) şi se încheie cu cea a Sfântului Apostol Pavel. Întrucât în această perioadă în emisfera sudică este vară şi este, de obicei perioada vacanţelor, din 1926 încoace, Săptămâna de Rugăciune are loc în jurul sărbătorii Rusaliilor.

De ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu?

 Ciprian-Iulian Toroczkai

În perioada celebrării principalelor sărbători creştine, Paştile şi Crăciunul, posturile tv de documentare (Discovery, History ş.a.) ne oferă emisiuni ce au ca subiect persoana lui Iisus Hristos. Dincolo de caracterul lor educativ, necesar în special pentru înţelegerea contextului socio-istoric şi cultural al Întrupării – care a avut loc „la plinirea vremii” –, aceste emisiuni pun însă un accent exclusiv asupra umanităţii lui Iisus Hristos, uitând că El a fost Fiul lui Dumnezeu Întrupat, şi nu un simplu profet.
În fapt, emisiunile amintite mai sus nu fac altceva decât să ilustreze o teză devenită preponderentă în Occident chiar din secolul al XVIII-lea: căutarea lui „Iisus istoric”. Disocierea dintre „Hristos-ul credinţei” şi „Iisus-ul istoriei” s-a pus odată cu promovarea metodei critico-istorice a Noului Testament1. Primul care se cuvine a fi amintit este gânditorul iluminist german Hermann Samuel Reimarus (1694-1768), care a încercat să demonstreze că Iisus a fost un profet milenarist cu mesaj etic, promotorul unei mişcări de factură politică revoluţionară care s-a sfârşit tragic, prin răstignire. Ar fi urmat apoi inventarea de către Apostoli a „poveştii” Învierii Lui şi de aici a ajuns la crearea Bisericii, al cărei mesaj însă nu are nicio bază istorică, naturală şi raţională. Mesajul lui Reimarus a fost preluat şi radicalizat de filosoful hegelian David Friedrich Strauss (1808-1874), iar mai apoi, până în prezent, în diverse variante, şi de alţi teologi, filosofi şi chiar scriitori. Selectiv, amintim aici pe: Bruno Mauer (1809-1882), Ernst Renan (1823-1892), şcoala protestantă liberală de la Tübingen (reprezentată de Ferdinand Christian Baur, 1790-1860), Wilhelm Wrede (1859-1906), Albert Schweitzer (1875-1965), Ernst Käsemann (1906-1998), Elisabeth Schüssler-Fiorenza (n. 1938), Robert Funk, John Dominic Crossan, Stephen Davies, Marcus Borg, R. Horsley, R.D. Taylor, Scott McKnight, Ed Parish Sanders (n. 1928), John P. Meier, Nicholas T. Wright (n. 1948), Ben Witherington III, Bart D. Ehrman (n. 1960) sau Dan Brown (n. 1964), autorul bestsellerului Codul lui Da Vinci.
Astăzi, mai mult decât, oricând rămâne valabilă întrebarea: De ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu?