Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

marți, 27 februarie 2018

Câteva întrebări, la început de an



 Teodor Baconschi
La sfârșitul lui 2017, omenirea a ajuns să numere 7,6 miliarde de persoane. Țin minte, vag, cât m-a surprins, acum numai câțiva ani, depășirea pragului de 7! Dincolo de surprizele, ca și de amneziile noastre (datorate vieții de rutină cotidiană), faptul e aici: specia umană crește într-un ritm nemaivăzut! În 2050, vom fi peste 10 miliarde... Între timp, multe probleme endemice de tip social, alimentar sau medical vor fi aproape rezolvate, grație evoluțiilor spectaculoase din sfera științei și a tehnologiei. Alte probleme – precum accesul tot mai limitat la surse de apă potabilă – le vor lua locul, sporind riscurile de conflict. Putem crede că viitorul apropiat nu ne preivește direct, însă nu putem spune că, sondând următoarele decenii, când sunt toate șansele să lăsăm locul altor generații, ne-am eliberat de orice responsabilitate morală: dimpotrivă! Ceea ce urmează va reprezenta deopotrivă decorul istoric și patrimoniul pe care le vom lăsa moștenire nu doar unei umanități abstracte, ci chiar copiilor și nepoților noștri.
Din ce în ce mai des și mai mult putem anticipa chipul pe care-l va lua viitorul acesta apropiat, cel puțin din punct de vedere științific și tehnologic: era transportului pe bază de energie fosilă (hidrocarburi) va face treptat loc mașinilor electrice. Toată planeta va fi conectată la internet. Vom intra în era computerelor cuantice. Medicina va face progresele spectaculoase, de la manipularea celulor stem, până la chirurghia robotică și producerea de organe artificiale, cu ajutorul imprimantelor 3D. O primă colonie temporară își va găsi locul pe Marte, iar călătoriile spre Lună vor deveni „accesibile” celor cu venituri un pic peste medie. Mai mult: deși unele dintre predicțiile făcute vor avea o direcție și un calendar diferite, e la fel de posibil să apară mutații și evoluții la care – acum – nici nu ne putem gândi.

Una dintre întrebările care ne vin în minte în acest context „profetic” e însă legată de formula coabitării interumane: pe ce temei vom putea asigura pacea, evitând noi catastrofe provocate de om? Pe acest plan, răspunsurile sunt ceva mai complicate decât ne-am aștepta. E sigur, de pildă, că factorul demografic va remodela peisajul geopolitic. Peste numai câteva decenii, China, India și Africa vor găzdui peste jumătate din populația globală. Ele vor deveni ipso facto principalele piețe. Încet, încet, economiile lor se vor occidentaliza (cu ajutorul transferului de tehnologie, care a început deja să le accelereze dezvoltarea). Nu exagerăm, dacă ne imaginăm că aceste foste spații „exotice” (în raport cu logica etnocentrică a Occidentului) vor reprezenta cele mai puternice economii ale lumii. Ceea ce ne duce implicit la concluzia că rolul primordial al civilizației euro-americane, de matrice iudeo-creștină, se va reduce proporțional.
Occidentul va pieri sau va supraviețui numai dacă globalizarea pe care a inspirat-o dinamica sa istorică va continua să prevaleze. Adică numai dacă proiecția planetară a valorilor „noastre” nu va fi stopată de imense state deja dezvoltate, care ne-au preluat tehnologiile, dar nu și principiile organizatorice de sorginte creștină: personalismul, cultura libertății, umanismul democratic. Valorile Asiei sunt diferite, predominant colectiviste, pragmatice, lipsite de finalismul eshatologic al dinamicii istorice occidentale. Altfel spus, dacă Occidentul nu-și va depăși ura de sine (ca atitudine nihilistă față de propriul trecut și față de tradiția spirituală de origine evanghelică), el are prea puține energii argumentative pentru a-și salvgarda stilul de viață consacrat. Dacă fenomenul globalizării va implica un proces de occidentalizare stopat prin contraponderea unor valori străine de succesul nostru istoric bimilenar, e de presupus că vom fi periferici sau poate chiar irelevanți. Veți spune, la o adică: și ce ne pasă nouă, românilor? Ne pasă, pentru că am devenit o parte a Occidentului în sens strategic și civilizațional! Iată de ce o parte (desigur modestă) a răspunsului la întrebările schițate în acest text trebuie să vină și din sânul elitelor intelectuale românești...

Christus Rex



Teodor Baconschi
 
Trecerea la Domnul a regelui Mihai I – la o vârstă patriarhală și după un lung exil – i-a unit în rugăciune pe mulți români, nu atât din motive politice, deci pământești, ci din pietate creștină. De altfel, regele a trecut în lumea cealaltă (acolo unde se află, începută în noi înșine, împărăția lui Dumnezeu) în luna Nașterii Domnului, pe care regii magi se pregătesc, ritualic și biblic, să ne-o aducă anual în raza sufletească. Iar Hristos Domnul este și Împărat sau Rege al Creației, căci prin Cuvântul lui Dumnezeu s-au făcut toate cele existente ca fire, de la marele univers, până la atomul nevăzut. Există așadar o structurală dimensiune regală a creștinismului, religia adepților lui Hristos, rege mesianic al iudeilor, împărat al Păcii, Domn al slavei, unit cu celelalte slujiri sau vocații ale Sale, cea de Învățător și cea de Arhiereu veșnic. Asta nu înseamnă că doar în monarhii înflorește crezul creștin, prin fapte și nădejde, așa cum vedem în istoria pre-constantiniană a Bisericii, ori în multiplele expresii contemporane ale religiei noastre, care s-a acomodat în egală măsură în regimuri republicane, bucurându-se de orânduiri democratice, acolo unde ele au fost posibile, sau rezistând (adesea martiric) sub cele autoritare și dictatoriale. Căci Fiul lui Dumnezeu, cunoscut ca Fiul Omului, leagă cerul de pământ printr-o pecete transcendentă, descins kenotic în condiția trupească, dar și transfigurat în neînserata lumină taborică. Pe de altă parte, atributul „regesc” revine tuturor Persoanelor Sfintei Treimi, adăugând regalității Fiului, „monarhia Tatălui” (cum spun teologii, atenți să nu alunece în erezia subordinațianistă) și împărăteasca lucrare mângâietoare a Sfântului Duh. Acolo, în impenetrabilul mister trinitar, a găsit civilizația creștină sursa oricărei încoronări, simbolismul august al oricărui tron și stilistica mesianică a oricărei exaltări dinastice.
Europa pre-revoluționară a îngenunchiat mereu cu coroana pe cap, fiind organizată în ducate, regate și imperii cu geometrie și soartă variabilă, iar urmașii sfântului Petru pe tronul episcopal al Romei și-au arogat titlul de Suverani Pontifi, explicând parcă tipic occidentala dispută dintre imperium și sacerdotium, pe care Răsăritul bizantin a gestionat-o mai armonios, într-o teologie politică a sintezei sau complementarității. Toate aceste avataruri ale puterii lumești – care au creat alternativ clipe de glorie și de sminteală – explică prin fidelitate tradițională (sau măcar prin inerție) atât supraviețuirea instituției monarhice în anumite state europene, cât și durabila dimensiune regească a imaginarului nostru colectiv. E ușor de citit și istoria românilor prin lentila acestei moșteniri simbolice. Pe tronul Țărilor Române au șezut, așa cum se întâmplă pretutindeni, domnitori vrednici (și învecinați uneori cu sfințenia) sau bieți oameni chinuiți de patimi distructive. Faptul central e că, pe linia de moștenire bizantină, încă din zorii statalității și până la abolirea comunistă a monarhiei, acum 70 de ani, am conceput esența politicii naționale ca act suveran, asumat de către o persoană suverană. Firește, asta nu ne-a scutit, după cum aminteam, de episoade tragice ori de figuri nedemne, pasagere la scara mare a timpului istoric și rânduite contrastant în cronici. Am căpătat însă un fel de reflex colectiv subliminal monarhic. În numele acestui habitus mental, am fost puternici în momente de răscruce și slabi în fața prea multor tiranii, după cum a bătut vântul nestatornic al conjuncturilor. Iată de ce sunt convins că putem conchide, în prezent, că doar regalitatea divină, lăudată liturgic și trăită cu duh cucernic, ne poate feri de capcana oricărei „religii politice”. Avem în Hristos Regele Care Se jertfește pe Cruce și Care a înviat din morți, deschizându-ne porțile singurei împărății netrecătoare: cea a lui Dumnezeu, pe care niciun „fur” lumesc n-o poate deturna, așa cum nicio „molie” a ideologiei n-o poate roade. Purtând în minte această distincție necesară, să ne rugăm împreună pentru odihna robului lui Dumnezeu, regele Mihai I, întors la Curtea de Argeș, alături de strămoșii săi și ai noștri.

luni, 26 februarie 2018

Să ne întoarcem la Părinți!

Nicolae Toma POSA


Dincolo de tumultul societății cotidiene, în tainițele istoriei neamului românesc, spiritul iubitor de frumos, filocalic, încă nu a pierit, dar cu greu se mai face simțit. Pentru a înțelege ceea ce neamul românesc pierde prin neștiință, este imperios necesară evocarea unui eveniment aruncat, din păcate, într-un con de umbră: împlinirea a 70 de ani de la apariția primului volum al Filocaliei românești (tipărit în tiraj mare).
Apariția Filocaliei nu doar că a însemnat revirimentul unei tradiții spirituale autentice răsăritene, detașată de conținu
tul searbăd al scolasticii apusene, ci a fost triumful unei inimi cu adevărat românești într-un climat ostil creștinismului, o inimă care a înțeles că, în ciuda oricăror constrângeri, „cu Dumnezeu, românul e tare” [Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939, p. 47]. Părintele Dumitru Stăniloae, exponentul principal al transmiterii bogăției filocalice în spațiul românesc, ținea să sublinieze chiar în introducerea primului volum că, în ciuda lipsei unor ediții critice asupra scrierilor Părinților filocalici, „tălmăcirea acestei comori de spiritualitate ortodoxă în limba românească nu mai poate aștepta zeci sau chiar sute de ani” [Dumitru Stăniloae, „Cuvânt înainte”, în Filocalia, vol. I, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiana” S.A., Sibiu, 1947, p. VIII], pentru că împuținarea izvoarelor patristice a adus cu sine un formalism secat de esența sa mistică și un misticism scindat de forma sa practică. În acest sens, Filocalia – iubirea de frumusețe – este scoasă din mediul exclusiv monastic și dăruită fiecărui om în parte ca manual de știință a sufletului, „știința prefacerii în valori practice a tezaurului credinții” [Ibidem, p. XI].
Societatea românească post-decembristă, deși deține acest neprețuit odor al spiritualității – astăzi însumând 12 volume –, nu îl cercetează, ci, mai mult, se raportează la el ca la o realitate închisă în sine, a cărei constituție nu se pliază pe necesitățile omului actual. Spre marea dezamăgire a neobositului ostenitor, Filocalia nu a devenit un fenomen spiritual și cultural [https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/filocalia-parintelui-staniloae-la-70-de-ani-de-aparitie-sfintenie-curaj], așa cum s-a dorit a fi.

Întreaga colecție filocalică stă sub semnul paradoxului. Aceste volume au apărut într-o perioadă în care a publica o carte era un lucru aproape imposibil. Primul tom se naște din stăruința și credința părintelui Stăniloae, întărite de prezența necontenită a ieromonahului Arsenie Boca, prin care se viza apărarea credinței străbune, cu asumarea riscului acțiunilor potrivnice ale Statului – un risc care descoperă o fină înțelegere a nevoilor interioare ale unui neam sărăcit de propria-i credință. Cu toate acestea, libertatea pe care a dobândit-o nația română odată cu căderea comunismului a pus în lumină și golul spiritual interior al majorității poporului. Un fenomen străin de sufletul românesc a luat amploare: mișcările de tip New-Age, mișcări ce propun dezvoltarea personală printr-o formulare „științifică” a unui sincretism cvasi-religios. În acest sens, craterul creat de prăbușirea colosului ideologic a făcut să țâșnească noi și noi „izvoare de apă”, omul ieșit de sub comunism trăind sub stigmatul debusolării.
Acest fenomen se răsfrânge până în zilele noastre, când numele de creștin pare a nu mai purta aceeași încărcătură simbolică ca odinioară. Astăzi este mai mult decât importantă cultivarea unui discernământ intim legat de o viață autentică de creștin. Asta propune și Filocalia: un discernământ aparte, duhovnicesc, prin care omul este capabil să pătrundă realitatea mistică a vieții creștine, dezbrăcată de orice forme de misticism, forme care nu se pliază deloc pe resorturile interioare ale poporului român, în care Ortodoxia și ființa națională „au format un întreg identic cu sine însuși de-a lungul întregii sale istorii, de la începuturile poporului român şi a creştinismului originar şi până azi[Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939, p. 142].
Omul contemporan este omul simțirilor. Paradoxal și în chip pozitiv, omul, cu cât a aclamat mai puternic primatul exteriorității, cu atât a început să sondeze mai mult în propria-i interioritate, chiar dacă nu spre a-L căuta acolo pe Dumnezeu. Astăzi, ca și în vremurile trecute, se pune mare accent pe trăirea religiei, însă ca formă de stări sufletești ce inundă sufletul ca într-un fel de extaz indus. Acest aspect este foarte bine expus în învățăturile Sfinților Părinți, prin care se arată că simțirea mistică este treapta cea mai de pe urmă a unui urcuș duhovnicesc în care harul lui Dumnezeu și efortul omului se împletesc ca într-o cosiță. „Problema omului se plasează într-o altă lumină prin relaționarea sa ontologică cu Dumnezeu” [André Scrima, Antropologia apofatică, Humanitas, București, 2005, p. 52]. Atât timp cât simțirile extatice sunt socotite a fi valori în sine, acestea nu țin de punerea în valoare a potențialului interior al omului. Doar în măsura în care trăirea religiei este „o înaintare cu rânduială spre ținta desăvârșirii” [Dumitru Stăniloae, „Cuvânt înainte”, în Filocalia, vol. I, p. X], ea are valoare. Religia înțeleasă ca „re-legare” a omului cu Dumnezeu constituie realitatea edificatoare a umanului. Pe acest teren, misticismul practicilor new-age-iste se descoperă ca o formă profundă de sevraj spiritual, a cărui soluționare își găsește ecoul doar prin „orientarea scrupuloasă după cea mai precisă știință a sufletului” [Ibidem].
Mistica autentic creștină nu doar că certifică autenticitatea identității umane numai în raport cu Dumnezeu, dar oferă și suportul necesar împlinirii duhovnicești a omului, împlinire care își găsește imaginea în Taina Întrupării, a unirii omului cu Dumnezeu. „Omul nu poate fi determinat decât sau de Dumnezeu, sau de lume: trebuie să alegi. Tentativa umanistă a optat pentru un umanism despărțit de Întrupare, adică pentru un pseudo-umanism sfâșiat inițial de o mortală contradicție internă, căci nu poți concepe o imagine și o realizare plenară a ființei umane în afara Întrupării, care singură a restituit lumii chipul din eternitate al omului” [André Scrima, Antropologia apofatică, p. 27].
Într-o formulare scurtă, Filocalia aduce dogma în sfera practică, însoțește omul, din treaptă în treaptă, învățându-l cum să se ferească de rău și să facă binele, printr-o practică statornică. În acest sens, omul trebuie să dobândească anumite deprinderi lăuntrice, care, sub paza harului și printr-o asceză cumpătată, se vor statornici în Bine, un bine care nu este forțat, care nu se confundă cu împlinirea pur exterioară a unor norme juridice, ci se identifică cu interioritatea cea mai profundă a omului, care este chipul lui Dumnezeu în om. Cu alte cuvinte, pe măsură ce omul se sfințește, devine și bun. În acest caz sfințenia nu se pretează a fi împlinirea umanului prin propriile forțe – o pseudo-împlinire a unor forțe limitate –, ci se dobândește prin conlucrarea tainică a omului cu Dumnezeu, până la revelarea adevăratei forme a umanului și îndumnezeirea lui. De aceea accentul cade, de multe ori, pe paza gândurilor, căci „patimile pot fi topite și faptele externe pot fi îmbunătățite numai după ce omul s-a deprins să-și urmărească atent orice gând; (…) de aici înainte va crește în dragostea de semeni și va cunoaște tot mai mult tainele adânci ale vieții spirituale, pătrunzând în centrul de lumină și de fericire dumnezeiască” [Dumitru Stăniloae, „Cuvânt înainte”, în Filocalia, vol. I, p. IX].
Mesajul este unul clar: „Să ne întoarcem la Părinți!”. Să cercetăm acest tezaur pe care părintele Dumitru Stăniloae ni l-a lăsat ca moștenire a tradiției spiritualității ortodoxe – rezultatul experiențelor Sfinților Părinți așternut cu Duh pe foi de hârtie – și să urmăm cele pe care Duhul Sfânt ni le-a pus înainte, ținând seama de un lucru de netăgăduit: schimbarea pe care fiecare o așteaptă de la lume începe de la propria persoană.