Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

joi, 29 august 2013

Praznicul Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea „Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus

Drd. Ştefan Mărculeţ


Hramul Adormirii Maicii Domnului, al Mănăstirii „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, a fost, în acest an, o sărbătoare deosebită pentru obştea monahală şi pentru toţi pelerinii care vin adesea la aşezământul monahal de la poalele Munţilor Făgăraş, un loc binecuvântat cu har şi cu oameni plini de credinţă şi sfinţenie. Chiar în ziua de praznic s-au împlinit 20 de ani de la resfinţirea mănăstirii, după ctitorirea paraclisului, a actualei incinte şi a altor aşezăminte din cadrul mănăstirii. Pe 15 august 1993, Sanctitatea Sa Bartolomeu I al Constantinopolului împreună cu Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Antonie Plămădeală şi mulţi alţi ierarhi au sfinţit noua ctitorie de pe vremea stareţului de atunci de la Sâmbăta de Sus, arhimandritul Veniamin Tohăneanu. La 20 de ani de la resfinţirea ctitoriei brâncovenești, sărbătoarea hramului a fost organizată în mod deosebit, pentru a marca această aniversare. Obştea monahală s-a pregătit intens pentru a primi oaspeţii din ziua hramului şi sutele de pelerini din toate părţile ţării. Programul liturgic a început cu o seară înainte, când s-a oficiat, la altarul din pădurea din apropierea mănăstirii, slujba Vecerniei, a Litiei şi Utrenia cu Prohodul Maicii Domnului. Sute de credincioşi au cântat până la ceasuri târzii din noapte, alături de soborul de preoţi condus de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, imnurile acestei slujbe deosebite închinate Adormirii Sfintei Fecioare.

În ce mai crede omul de astăzi?

Lect. Dr. Ciprian Iulian Toroczkai

Nu, răspunsul la această întrebare nu este, aşa cum poate v-aţi fi aşteptat, „în nimic”. Cel puţin după lectura cărţii scrise de Carole M. Cusack, InventedReligions: Imagination, Fiction and Faith (Ashgate Press, 2010), răspunsul pare a fi cu totul altul: „în bazaconii”!
Autoarea cărţii amintite pleacă de la premiza că la începutul celui de-al treilea mileniu religiile „instituţionalizate” pierd din ce în ce mai mult teren în faţa Noilor Mişcări Religioase. O grupă aparte în cadrul acestora o ocupă „religiile inventate”. Acestea s-ar putea defini ca fiind produse ale imaginaţiei umane, declarate dintru început ca atare, unele dintre ele constituindu-se chiar ca şi farse, ceea ce înseamnă că sunt lipsite de pretenţia legitimităţii unei revelaţii divine. Cusack examinează şase religii inventate, care au apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea sau în prima decadă a secolului al XXI-lea. Ele sunt următoarele: Discordianism, centrată pe slujirea zeiţei haosului, Eris; Biserica Tuturor Lumilor, bazată pe o religie fictivă descrisă de autorul de science-fiction Robert Heinlein în Stranger in a Strange Land (1961); Biserica luiSubGenius, o parodie a Bisericii Scientologice şi a numeroase alte religii; Jediism şi Matrixism, fiecare dintre ele o recreare a religiilor portretizate în filmele Războiul Stelelor şi trilogia Matrix; în fine, Biserica Monstruoaselor Spaghetti Zburătoare, cunoscută şi ca Pastafarianism. În toate aceste cazuri, literatura, şi în special genul SF, a jucat un rol important în dezvoltarea naraţiunilor fondatoare ale acestor religii. În fapt, este vorba de o combinaţie între elemente mitologice mai vechi şi mai noi, între cele mai noi descoperiri tehnologice şi deziderate ale ştiinţei. Spre exemplu, în Biserica Tuturor Lumilor pot fi identificate elemente păgâne inspirate din practicile antice precreştine. Faptul asupra căruia insistă autoarea este acela că aceste noi mitologii sau religii „sunt la fel de valide ca şi tradiţiile sacre din vechime” (p. 79).

Constantin cel Mare şi Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim


Pr. Dr. Cristian Munteanu


Constantin a dat mai mult decât drepturi egale creştinismului ca doctrină religioasă precisă. Clerului creştin i s-au acordat toate privilegiile cunoscute clericilor păgâni. Fiecare om putea să-şi lase proprietatea ca moştenire Bisericii, care dobândea astfel dreptul de patrimoniu. În felul acesta, concomitent cu proclamarea libertăţii religioase, comunităţile creştine erau recunoscute ca entităţi juridice legale.
Privilegii importante au fost acordate tribunalelor episcopale. Orice om avea dreptul, dacă adversarul său accepta, să mute un proces civil la o curte episcopală, chiar după ce procedurile din acel proces începuseră deja la curtea civilă. Spre sfârşitul domniei lui Constantin, autoritatea curţilor episcopale a fost lărgită şi mai mult.
Biserica începuse să se îmbogăţească din punct de vedere material prin daruri în proprietăţi funciare, provenind din sursele statului, sau prin donaţii de bani şi grâne. Creştinii nu erau obligaţi să participe la sărbători păgâne, iar influenţa creştină a dus la o anumită îmblânzire a pedepselor pentru criminali. [Un excelent studiu pe marginea semnificaţiei vieţii bizantine şi a complexităţii evoluţiei ei sub toate aspectele, de la religios la economic şi social, îl realizează Michel Kaplan, Bizanţ, trad. din franceză Ion Doru Brana, Editura Nemira, 2010, p. 15-61; vezi Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Editura Sophia, 2010, p. 48-67, vezi şi Charles Diehl, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, Editura pentru Literatură, 1969, p. 56-65.]

ECUMENICA

Două Consilii Naţionale ale Bisericilor vor fi fondate în Sudan şi Sudanul de Sud, anunţă un comunicat citând o decizie luată de liderii Bisericilor din Sudan la 27 iulie a.c. Numele celor două organizaţii ecumenice naţionale vor fi: Consiliul Bisericilor din Sudanul de Sud, cu un birou în Juba, şi Consiliul Naţional al Bisericilor din Sudan, cu un birou în Khartoum. Decizia survine după cea de-a 20-a Adunare generală a Consiliului Naţional al Bisericilor din Sudan care a avut loc între 3-7 iulie în Nairobi, Kenya, şi confirmă şi din punct de vedere al organizaţiilor ecumenice separarea dintre Sudan şi Sudanul de Sud. Sudanul de Sud a fost format ca stat independent prin separarea de Sudan în 2011, urmând o decizie confirmată de un referendum din 2008. Noul stat a fost recunoscut de către Naţiunile Unite la scurtă vreme după declararea independenţei. Separarea dintre cele două ţări a urmat criterii etnice şi religioase. În vreme ce Sudanul are o populaţie majoritară de origine arabă sau arabizată (aproximativ 70%) şi de religie musulmană (aproximativ 97%), Sudanul de Sud este format din populaţie de culoare, majoritar creştină. Potrivit unui raport al Pew Research Center (recunoscut pentru acurateţea datelor emise) din decembrie 2012, 60,5% din populaţia Sudanului de Sud este creştină, 32,9 % urmează diferite religii tradiţionale africane, iar 6,2% este musulmană.
Un progres în domeniul libertăţii religioase este înregistrat în Cuba în ultimii ani. Potrivit lui Neol Fernando (pastor baptist) şi membru al Comisiei bisericeşti pentru afaceri internaţionale a Consiliului Mondial al Bisericilor „grupările religioase au beneficiat de reformele care au loc în Cuba, de când ţara s-a deschis pentru relaţiile internaţionale”.

Rușinea de a fi creștin

 Dragoș Boicu


Cinematografia acestei veri s-a întrecut în ilustrarea ideii de eroism cu toate palierele ei şi scenariştii au creat, în consecinţă, situaţii şi provocări în cadrul cărora să se poată desfăşura protagoniştii lor, fie ei oameni sau supraoameni, care luptă împotriva teroriştilor interni (White House Down) şi externi (Olympus has fallen; Iron Man 3), împotriva invadatorilor extratereştri (Man of Steel; Oblivion), împotriva monştrilor dintr-o altă dimensiune (Pacific Rim; After Earth) sau împotriva forţelor demonice descătuşate în lume (The Mortal Instruments: City of Bones; R.I.P.D.). Chiar şi animaţiile au fost îngenuncheate de acest clişeu, transformând un rău-făcător notoriu într-un personaj pozitiv (Despicable Me 2). Deşi toate filmele sunt concentrate pe ideea forţei de a rezista în faţa dezastrului (întotdeauna extrem şi extraordinar) şi au, principial, un mesaj pozitiv, prezentarea superficială a proceselor interioare şi inflaţia de efecte speciale pe cadru le conferă acestor pelicule un aer neverosimil, infantil sau de kitsch.
La polul opus se află filmul Blue like jazz (Amar ca jazz-ul – 2012), realizat din donaţii on-line care abia au reuşit să însumeze câteva sute de mii de dolari – de-a dreptul hilar pe lângă bugetele de sute de milioane ale producţiilor mai sus amintite. Nici efectele speciale şi nici imaginea nu pot fi considerate extrem de reuşite, dar sunt cât se poate de adecvate temei. Este vorba de ecranizarea volumului „semi-autobiografic” omonim scris de către Donald Miller, care reunește sub subtitlul „Meditații non-religioase asupra spiritualității creștine” mai multe eseuri dedicate înțelegerii relației personale cu Dumnezeu.
„Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Rm 1, 16).

luni, 29 iulie 2013

Că sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești…

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului


Suntem obişnuiţi ca în fiecare duminică şi sărbătoare să urcăm câte o treaptă a călătoriei noastre cu Hristos, căutând să înţelegem, din textul Sfintei Evanghelii rânduite mesajul pe care Dumnezeu ni-L transmite. Când privim calendarul bisericesc observăm că duminicile sunt rânduite într-o ordine, pentru ca pregătirea noastră duhovnicească, în şcoala lui Hristos, să se poată realiza continuu. Iată, că după Pogorârea Duhului Sfânt avem două duminici închinate sfinţilor: prima, a tuturor sfinţilor şi cea de-a doua, a tuturor sfinţilor români, instituită de către Sfântul Sinod în 1992 şi care are menirea de a prelungi sărbătorirea din duminica precedentă. Acest lucru se datorează faptului că Pogorârea Duhului Sfânt este ziua întemeierii Bisericii lui Hristos, iar scopul Bisericii este sfinţirea credincioşilor ei. Nici o Biserică ce nu are sfinţi nu este o Biserică vie, sfinţitoare. Dacă ar trebui să dăm definiţia sfinţeniei, raportându-ne la Dumnezeu, am putea spune că ea este „acordul dintre voinţă şi fiinţă”, care se împlineşte în mod deplin numai în Dumnezeu. Dumnezeu este deja în fiinţa Sa tot ceea ce doreşte voia Sa, este deplinătatea sfinţeniei şi reprezintă modelul desăvârşit pentru om. Dobândirea asemănării cu Dumnezeu, pe calea sfinţeniei, prin conlucrarea cu harul Duhului Sfânt, este ţinta vieţii noastre pe acest pământ.

Personalitatea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena oglindită în opera Sfântului Ierarh Andrei Șaguna

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu


În Transilvania cultul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena era tot atât de puțin dezvoltat ca şi în ţările româneşti extracarpatice. De pildă, „Sinodul” de preoţi şi mireni convocat de mitropolitul Dosoftei la Bălgrad, la 4 iulie 1627, stabilea şi numărul sărbătorilor de peste an, între care şi ziua de 21 mai1. Tot în Transilvania circula un „Cântec al lui Constantin împărat”, după cum rezultă dintr-un manuscris (miscelaneu) din satul Cuzap, jud. Bihor, de la mijlocul secolului al XVIII-lea2. În mai multe volume de predici tipărite de cărturari transilvăneni şi bănăţeni spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a celui următor apar şi predici la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi.
Primul mare predicator în Biserica Transilvaniei a fost Sf. Ierarh Andrei Şaguna de la Sibiu (1846-1873). Se ştie că în anul 1855 a reeditat în tipografia sa „diecezană” Chiriacodromionul la duminici al arhiepiscopului Nichifor Theotochis, după traducerea călugărilor nemţeni Gherontie şi Grigorie Dascălul, viitorul sfânt mitropolit al Ţării Româneşti (probabil după ediţia de la Iaşi din 1840-1841). În această ediţie sibiană a Chiriacodromionului, Şaguna a inclus şi 26 de predici proprii, cu titlul: Adaos de cuvântări bisericeşti pentru sărbătorile domneşti de peste an, cu 134 de pagini3. Între acestea se numără şi un „Cuvânt la sărbătoarea Sfinţilor marilor împăraţi şi întocmai cu apostolii Constantin şi Elena”. Merită să fie reţinut şi faptul că Şaguna a editat, tot în „tipografia diecezană”, patru cuvântări din Adaosul său sub titlul Predigkten (48 p.), şi anume: predicile la Sf. Gheorghe, la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, la Buna Vestire şi la Înălţarea Domnului. Izvoarele folosite de Şaguna la întocmirea predicilor sale erau Sfânta Scriptură, iar în cazul sărbătorilor închinate sfinţilor – sinaxarul zilei respective din Mineiele tipărite de el însuşi între anii 1853 şi 18564.
Predica lui Andrei Şaguna pentru ziua de 21 mai se intitula „Cuvânt la sărbătoarea Sfinţilor marilor împăraţi şi întocmai cu apostolii Constantin şi Elena”, având subtitlul „Despre biruinţa Bisericii creştine asupra păgânismului”. Pornind de la cuvintele Mântuitorului: „Nu te teme turmă mică, pentru că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32), Sfântul Ierarh sibian îşi începe predica prezentând pe scurt propovăduirea Sfinţilor Apostoli, care „a adus în scurtă vreme mii de oameni la lumina cunoştinţei, atât din neam mare, cât şi din neam de rând”.

ECUMENICA

În perioada 3-8 iulie 2013 a avut loc la Budapesta cea de-a paisprezecea Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene (CEC), având ca temă versetul din Fapte 22, 16: „Şi acum de ce zăboveşti?”. Au participat în jur de 500 de delegaţi reprezentând Bisericile membre CEC, oaspeţi reprezentând diferite organizaţii ecumenice, jurnalişti, oficiali ai autorităţilor locale şi centrale ungare etc. Principala sarcină a acestei Adunări generale a fost revizuirea constituţiei CEC. Un proiect de constituţie formulat de un grup de revizuire format în urma unei decizii a celei de-a treisprezecea Adunări generale a CEC de la Lyon (15-21 iulie 2009) a fost discutat paragraf cu paragraf, delegaţii putând propune amendamente la fiecare articol. Discuţiile au fost uneori tensionate, intenţia fiind de a avea o constituţie bine formulată care să scoată CEC din criza în care se află. Pentru tradiţia ortodoxă a fost importantă consemnarea în noua constituţie CEC a faptului că Bisericile Ortodoxe (Orientale şi Răsăritene) vor fi reprezentate cu cel puţin 25% în toate structurile CEC. De asemenea, s-a decis ca, cel târziu până în decembrie 2015, sediul central al CEC să fie mutat din Geneva, Elveţia, la Bruxelles, Belgia.

În căutarea unui pământ al făgăduinţei

Drd. Dragoş Boicu

Începutul acestui an a adus pe marile ecrane din România un film care devine pe zi ce trece mai actual, şi anume: Promised Land (Tărâmul făgăduinţei – 2012), câştigător al menţiunii speciale din partea juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (2013). Eşecul proiectului Nabucco şi discursul politic autohton care insistă pe independenţa energetică a statului român readuc în discuţie problema exploatării gazelor de şist de către grupul american Chevron. Tocmai această chestiune constituie subiectul de fond al scenariului redactat de către John Krasinski şi Matt Damon, pornind de la textul lui Dave Eggers.
Filmul, regizat într-o manieră inconfundabilă de către Gus Van Sant, se concentrează pe evoluţia lăuntrică a lui Steve Butler (Matt Damon), un prădător corporatist al cărui loc de muncă îl face să aibă puternice mustrări de conştiinţă.
Omul nostru se pricepe să vândă şi, mai ales, să se vândă: să fie amabil, să se prezinte drept persoana potrivită şi motivată să vândă şi să facă acest lucru cu conştiinţa împăcată. Provenit dintr-un orăşel nimicit de recesiune, protagonistul, angajat de un colos energetic, are convingerea că întregul demers este perfect legitim: „Nu vând gaz natural, ci singura cale de a-şi reveni din situaţia lor […] Sunt un om bun […] Nu sunt un tip rău…”.
Poate ar trebui menţionat că acest film, cel puţin din punctul meu de vedere, nu are ca obiectiv să fie pro sau contra exploatării gazelor de şist prin fracţiunea hidraulică ori prin alte procedee mai mult sau mai puţin dăunătoare (pentru acest subiect le recomand amatorilor documentarele GasLand – 2010 şi GasLand II – 2013, în regia lui Josh Fox), ci se focalizează pe maniera în care personajul poate creşte şi îşi poate depăşi anumite limite morale.

Despre cum ne învață școala vieții să (supra)viețuim în lume

Pr. Vasile Gafton


Pentru toți cei care au ratat, asemeni lui Adam, atingerea de pomul vieții și s-au situat, prin alegerea lor liberă, într-o existență marcată de pendularea permanentă între avatarurile binelui și răului, viața nu este întotdeauna ușoară. Ba, am putea spune, este chiar grea. Unii, adaptându-se din mers la cerințe și oportunități diverse și adoptând cameleonic culoarea mediului ambiant, au reușit și reușesc să supraviețuiască mai mult decât acceptabil, însă, pentru alții, mai precis, pentru cei care nu reușesc să se adapteze la viața dură și extrem de agitată cu care iau contact zilnic în lume, nu rămân prea multe șanse. Pentru ei ar trebui, probabil, să fie cert un lucru: n-au școala vieții.
Ce-o fi însemnând această școală!? Ce se învață în cadrul ei, din moment ce vocile care îi acordă o mai mare importanță decât oricărei alte școli nu sunt deloc puține? În principiu, școala vieții te învață cum să te descurci, cum să trăiești în lume. Dar, firesc, ne putem întreba: cum să trăiești și cum să te adaptezi la o lume în care, la un moment dat, vei muri? Simplu. Îmbolnăvindu-te de nervi. De ce? Deoarece, constatarea lui C.G. Jung, părintele psihologiei analitice, este aceea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulțumesc cu răspunsuri insuficiente și false la întrebările vieții. Ei caută poziție, căsătorie, reputație, succes exterior și bani și rămân nefericiți și nevrotici, chiar dacă au obținut ce căutau (...) viața lor n-are destul conținut, n-are sens1. Au pierdut credința.

sâmbătă, 29 iunie 2013

Telegraful Român – într-o nouă eră, cea a digitizării

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

 

Astăzi am reuşit să facem o mare bucurie Sfântului Ierarh Andrei Şaguna pentru că ziarul pe care l-a iniţiat şi care a împlinit, în acest an, 160 de ani de apariţie continuă este cinstit printr-o lucrare deosebită, pe care am parafat-o printr-un parteneriat între mai multe instituţii de cultură sibiene, anume: Biblioteca Astra, Consiliul Judeţean Sibiu şi Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Datorită oamenilor binecuvântaţi de Dumnezeu a fost achiziţionat un scanner performant şi TR va fi păstrat în sistem electronic şi va fi pus la dispoziţia tuturor istoricilor, a cercetătorilor ce doresc să cunoască conţinutul anumitor perioade ale acestei foi de spiritualitate, de istorie şi de apărare a fiinţei neamului românesc din aceste ţinuturi.

Suntem obişnuiţi ca informaţiile să le primim azi pe cale electronică. Dar dacă mergem înapoi cu 160 de ani, vom vedea că oamenii nu aveau nevoie doar de informare, ci mai ales de formare. Ziarul acesta apărând săptămânal, transmitea întâi de toate pulsul evenimentelor, apăra neamul, întărea pe credincioşi, pentru că primul lucru pe care l-a făcut mitropolitul sfânt Andrei Şaguna a fost înfiinţarea de şcoli. Şi dacă aici învăţau să citească, iată că tot Sfântul Andrei Şaguna le oferea şi surse de culturalizare, precum Telegraful Român, cu apartiţia lui săptămânală sau Biblia. Trebuie subliniat faptul că, deşi avea o apariţie săptămânală, Telegraful Român cuprindea în paginile sale studii pe diverse teme, luări de poziţie cu privire la diverse evenimente ce se petreceau în Imperiu sau dispute între marile personalităţi ale diverselor epoci.

Ctitorii eclesiale constantiniene (II)

Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr

 
Între anii 313 și 320, s-a zidit pe via Appia, în cinstea Sfântului Mucenic Sebastian, martirizat în anul 304, o basilică-martyrium (Basilica San Sebantiano fuori le Mura), care s-a numit şi Basilica Apostolorum pentru că au fost adăpostite acolo temporar moaştele Sfinţilor Petru şi Pavel. De proporţii mai modeste, basilica avea forma literei „U” pentru că nava centrală era înconjurată pe trei laturi de navele laterale. După reconstrucţia din secolul al XVII-lea, edificiul a păstrat multe elemente originare, constituind un model pentru identificarea formei iniţiale a celorlalte martyria constantiniene.
În perioada 315-326 a fost construită, pe via Labicana, o basilică în cinstea Sfinţilor Mucenici Marcel şi Petru (Basilica Beatis Martyribus Marcellino et Petro), care avea ataşat un mausoleu imperial în care a fost înmormântată Sfânta Elena, mama lui Constantin. Ruinele mausoleului se păstrază până astăzi, în timp ce vechea basilică a fost înlocuită cu o biserică nouă.
În afara acestora, împăratul Constantin a ridicat între anii 326 și 335 şi o basilică în cinstea Sfântului Mucenic Laurenţiu (Basilica Beato Laurentio Martyri), pe via Tiburtina, tot dincolo de zidul cetăţii, care a fost demolată şi reconstruită total, cu o altă arhitectură, în Evul Mediu. De asemenea, pe via Nomentana, la solicitarea fiicei sale Constantina, împăratul a construit o basilică în cinstea Sfintei Muceniţe Agnes (Basilica Sanctae Martyris Agnes), începută în anul 335. Ea nu a fost restaurată sau reconstruită, încât astăzi se pot vedea doar câteva ruine, care arată asemănarea ei cu basilica Sfântului Sebastian. S-a conservat mai bine mausoleul (Mausoleum Constantinae sau Santa Constanza) construit de Constantina ca loc de înmormântare pentru ea şi pentru mătuşa ei, Constanţia. Este un edificiu circular (o rotondă) cu o cupolă centrală al cărei tambur se sprijină pe 12 perechi de coloane împodobite cu capiteluri ce separă spaţiul central de culoarul de la exterior. Plafonul semicircular este împodobit cu mozaicuri din secolele IV-V.

Personalitatea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena oglindită în opera Sfântului Ierarh Antim Ivireanul

 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu


Ierarhul care a făcut trecerea de la Cazanie la predica propriu-zisă a fost Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul al Ţării Româneşti (1708-1716). Acad. Gabriel Ştrempel, cel mai bun cunoscător şi editor al operei sale, îl socoteşte drept primul mare orator bisericesc şi ierarhul care a înlocuit Cazania tradiţională cu predica propriu-zisă, o predică vie, legată de viaţa de toate zilele a păstoriţilor săi, cu necazurile lor. Între cele 28 de „didahii” şi cele şapte cuvântări ocazionale se numără şi două „Cuvinte de învăţătură la Sfinţii şi întocmai cu apostolii împăraţi Constandin şi Elena”. Fără îndoială că au fost rostite în catedrala mitropolitană din Bucureşti, care are ca hram tocmai pe Sfinţii Împăraţi, în prezenţa domnitorului Constantin Brâncoveanu, care purta acelaşi nume.
În primul „cuvânt” mitropolitul pornea de la cuvintele psalmistului: „Cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pre dânsul” (Ps. 8, 5). În prima parte face o asemănare între chemarea la apostolie a Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului, când a văzut o „lumină mare” şi crucea pe care a văzut-o împăratul Constantin pe cer.
În tratarea temei, mitropolitul răspunde pe larg la întrebarea: De ce i s-au atribuit împăratului Constantin „trei numiri” sau „tituluşuri”: 1. „de Dumnezeu încununat”; 2. „mare împărat” şi 3. „întocmai cu apostolii”? La prima întrebare răspunde că el n-a fost ales împărat de oameni, ci a fost ales de Dumnezeu Însuşi „pentru bunătatea şi curăţeniia inimii sale”, aşa cum a fost ales şi Pavel din mijlocul evreilor „cu glas ceresc”.

Un necrolog săsesc al mitropolitului Andrei Şaguna

Mircea-Gheorghe Abrudan


În urmă cu o sută patruzeci de ani, pe 16/28 iunie 1873, marele arhiepiscop şi mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, Andrei baron de Şaguna, se muta din lumea aceasta în Împărăţia Cerurilor. Tristul eveniment din viaţa românilor nu a fost trecut cu vederea nici de către intelectualitatea şi organele de presă maghiare şi săseşti, care în ediţiile lunilor iunie şi iulie ale anului 1873 au publicat nu numai numeroase ştiri despre desfăşurarea ceremoniilor înmormântării mitropolitului, ci şi o serie de editoriale despre viaţa şi activitatea acestuia. Un asemenea material a fost redactat de către episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania, Georg Daniel Teutsch, în paginile ziarului săsesc central Siebenbürgisch-Deutsches Wochenblatt (Gazeta săptămânală germană ardeleană) intitulat simplu: Andrei Baron de Şaguna.

Georg Daniel Teutsch – o scurtă biografie

G.D. Teutsch s-a născut la 12 decembrie 1817 în Sighişoara, a studiat la gimnaziul din oraş, la Facultatea de Teologie Evanghelică din Viena şi la Universitatea din Berlin. Între anii 1846 și 1863 a activat ca profesor de istorie şi limbi clasice la Gimnaziul săsesc sighişorean. Concomitent, a desfăşurat o activitate istoriografică şi culturală fructuoasă, publicând mai multe lucrări dedicate istoriei saşilor ardeleni, colaborând cu diferite ziare săseşti şi participând la înfiinţarea şi dezvoltarea „Asociaţiei de studii transilvane” (Verein für siebenbürgische Landeskunde). În anul 1861 a fost ales membru al Consistoriului Evanghelic, pe 21 aprilie 1863 presbiter al comunităţii luterane din Agnita şi în data de 19 septembrie 1867 episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania. Respectatul episcop sas a trecut la cele veşnice la Sibiu în 2 iulie 1893. Meritele sale culturale, politice şi bisericeşti au fost recunoscute de către saşii ardeleni la scurt timp după moartea sa, în 19 august 1899 fiindu-i inaugurată în curtea catedralei evanghelice din Sibiu o statuie de bronz monumentală, care domină până astăzi întregul spaţiu pietonal al incintei bisericeşti1.

Constantin cel Mare primul „imperator Christianus”

Dr. Constantin Ittu


Ca şi cu o porfiră te-ai îmbrăcat, mărite, cu milostivirea, şi ca şi cu o hlamidă cu bunele blândeţi te-ai împodobit. Drept aceea, cinstind pomenirea ta, preaslăvim pe Dumnezeu, zicând: Aliluia!
(Acatistul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, condacul al 6-lea)
Odată cu înlăturarea adversarilor politici, Constantin pune capăt sistemului inaugurat de Domiţian – iniţial tetrarhie, domnia colegială a patru împăraţi, ulterior diarhie, domnia colegială a doi suverani – devenind, după aproape patruzeci de ani, împărat unic al unui Imperiu unic, al celui roman. Desigur, ajungând în această nouă fază de domnie, Constantin îşi va identifica nişte priorităţi ale mandatului său. Una dintre acestea, singura care ne interesează în acest moment, dat fiind profilul articolului, este păstrarea unităţii imperiului graţie unei religii unice, una pusă în slujba Statului. În consecinţă, va anula toate restricţiile impuse creştinismului din partea de Răsărit a Imperiului, parte care îi revenise, la un moment dat, lui Licinius, introducând şi aici legislaţia favorabilă pe care el o promovase şi o implementase în partea sa, în Occident. De acum încolo, creştinii romani vor avea acces la funcţiile şi demnităţile publice, lucru de neconceput cu câtva timp în urmă.
În a sa Vita Constantini, Eusebius afirmă că funcţionarilor publici li s-a interzis să mai aducă jertfe zeilor, în schimb, împăratul a sponsorizat comunităţile creştine în vederea ridicării sau refacerii lăcaşelor de cult. Episcopii care erau consideraţi a fi personalităţi au devenit consilierii lui Constantin, un exemplu fiind cel al lui Osius/Hosius de Cordoba.

ECUMENICA

Comitetul Executiv al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) s-a întrunit la Bossey (Elveţia) între 5 și 8 martie a.c. S-au luat o serie de decizii legate de organizarea Adunării Generale a CMB, care va avea loc anul acesta în Busan, Coreea de Sud, şi s-a emis o declaraţie cu privire la pacea şi securitatea din America Latină. Documentul constată cu îngrijorare creşterea violenţei, a instabilităţii şi insecurităţii pentru populaţia care trăieşte în America Latină. Cele mai vulnerabile categorii sunt tinerii, femeile şi populaţiile băștinașe. În final, declaraţia cheamă bisericile din regiune, societatea civilă, organizaţiile internaţionale şi neguvernamentale să-şi unească eforturile pentru a promova pacea şi securitatea pe acest continent. Comitetul Executiv al CMB este format din 25 de membri şi se întruneşte la fiecare 6 luni. Biserica Ortodoxă Română este reprezentată în acest Comitet de Înaltpreasfinţia Sa Mitropolitul Nifon de Târgovişte.

Marginalii la filosofia presocratică

Lect. Univ. Dr. Vasile Chira


Nu trebuie să vedem în filosofii presocratici nişte teoreticieni, obsedaţi de sistemicitate, ci, dimpotrivă, cu excepţia lui Leucip din Milet şi Democrit din Abdera, toţi se exprimă într-un stil poetic care imită uneori tonul profeţiei. Filosofii milesieni caută prin mijloace raţionale cauza primă a lucrurilor, fiind animaţi de o incurabilă nostalgie după Adevărul absolut pe care illo tempore omul l-a adulmecat faţă către faţă. Ei voiau să găsească acel principiu (arhe, initium rerum) care să explice originea a tot ceea ce există, încercând să reducă pluralitatea realităţii fenomenale la o unitate. Cu alte cuvinte, primii filosofi ionieni erau interesaţi de acel ceva care rămâne egal cu el însuşi în condiţiile în care ochii noştri asistă zilnic la spectacolul metamorfozării realului. Această perpetuă schimbare analizată de milesieni va genera mai târziu o tensiune metafizică în gândirea greacă prin cele două soluţii opuse propuse de Heraclit din Efes şi Parmenide din Elea.


Primul dintre cei trei milesieni, Thales (aprox. 640-558 î.Hr.), afirmă că începutul tuturor lucrurilor este apa. Oricât ar fi de naivă ontologic această idee, rămâne totuşi genială încercarea de surprindere a unui principiu la care s-ar putea reduce existenţa. În virtutea unei conştiinţe a unităţii cosmice, filosoful din Milet investeşte un element pur fizic cu „semnificaţie metafizică”1. Motivul care l-a determinat pe Thales din Milet să aleagă apa ca temei ultim al lumii este incert. E posibil ca acest lucru să-i fi fost sugerat de abisul marin pe care-l scruta zilnic, de caracterul fluid, permeabil şi omniprezent al apei, de capacitatea de transformare, dar şi de indispensabilitatea acestui element în ecuaţia vieţii. Întrebarea lui Thales se opreşte aici, el nu se întreabă asupra începutului acestui pretins început pentru că-l considera etern. De aici putem deduce faptul că pentru Thales apa nu avea doar un sens strict material, nu reprezenta ceea ce reprezintă, de pildă, H2O pentru moderni, ci avea un înţeles mai profund, metafizic. Pentru vechii greci graniţa dintre material şi imaterial nu era încă suficient de bine marcată. Înţelegem astfel de ce pentru Thales din Milet întreaga materie era însufleţită.

Lumea științei interesează spațiul eclesial

Pr. Răzvan Ionescu


Rezultatele științei și aplicațiile ei în viața concretă influențează trăirea noastră până la măsuri care ne obligă la exercitarea unui discernământ duhovnicesc1. În măsura în care este căutat prin Biserică, acesta din urmă este în ultimă instanță harismă, nicidecum simplă competență naturală a omului. Cu alte cuvinte, cere prezența lucrătoare a harului dumnezeiesc care fortifică și înnobilează propriile noastre posibilități. Nevoia unei abordări duhovnicești a științei pleacă deci de la faptul că ceea ce provocăm prin exercițiul științelor în lume ne influențează la nivel existențial, nivel la care Hristos Se arată prin excelență lucrător în ființa noastră.
Constatăm deopotrivă o depășire a modernității prin aceea că (unii dintre) oamenii de știință se deschid dialogului cu tradițiile religioase așa cum nu o făceau în trecut. Nu pentru că sunt neapărat mult mai toleranți privitor la valorile trăirii religioase, au existat în toate epocile trăitori creștini cu rezultate excepționale în spațiul științelor, ci pentru că asistăm la o mutație în însuși interiorul științei care îi îndeamnă pe truditorii ei în această nouă direcție: conștiința tot mai pregnantă a propriilor limite.

CRUX CHRISTIANA

Crucea în semne convenţionale ale societăţii umane (X)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/Dr. Raimar Kremer


Pe lângă aspectul de simbol creştin pur sau obiect de cult, întâlnim semnul crucii şi în anumite semne/embleme convenţionale ale societăţii umane. Indiferent de felul cum s-a ajuns ca semnul crucii să aparţină acestor simboluri de instituţii sau fundaţii (din raţiuni religioase sau fără conexiuni cu aspectul religios) sau să apară chiar pe steagurile unor ţări sau provincii (până în vremea noastră), în mod indirect, răspândirea acestor „semne convenţionale” la scara întregii societăţi umane, la nivelul mentalităţii generale a oamenilor, nu e lipsită de conexiunea cu aspectul religios al Crucii.
În cele ce urmează, ne vom referi, pe larg, la modul cum s-a ajuns ca în simbolul Organizaţiei Internaţionale a Crucii Roşii să apară semnul crucii, precum şi la alte organizaţii, care au incorporat acest semn în emblemele lor: Asociaţia Crucea Albastră; Asociaţia Crucea Albă; Fundaţia Crucea Alb-Galbenă; Crucea Verde – simbolul farmaciilor – sau Crucea „Sfântului Andrei” – la trecerile de cale ferată.
Istoria semnului distinctiv al Crucii Roşii începe în anul 1864, când, la Geneva, are loc o conferinţă internaţională pentru adoptarea unui sistem de protecţie a militarilor răniţi din forţele armate în campanie. Conferinţă la care au participat 12 state (Marele Ducat de Baden, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Marele Ducat de Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania, Wurtenberg) şi care a fost organizată de Guvernul elveţian, ca urmare a iniţiativei Comitetului celor cinci [1], o organizaţie cu scopuri umanitare, creată la iniţiativa lui Henry Dunant [2], după ce acesta asistase la dezastruoasa bătălie de la Solferino, din anul 1859 [3].

Enciclica Patriarhiei Ecumenice la împlinirea a 1700 de ani de la Edictul de la Milan, privind libertatea credinţei creştine

Diac. Dr. Ştefan L. Toma


Comemorarea a 1700 de ani de la proclamarea Edictului de la Milan (313-2012), prin diverse manifestări spirituale sau culturale, în cuprinsul tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, dar şi la nivel intercreştin, poate că nu ar fi fost deplină, fără prezenta Enciclică a Patriarhiei Ecumenice, în cadrul căreia aflăm cât de actuală este militarea pentru libertatea religioasă, chiar şi după atâtea secole de la demersul providenţial al Marelui Constantin.
Dacă filosoful creştin Constantin Noica afirma faptul că Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) reprezintă actul de naştere a unităţii de conştiinţă europeană, textul prezentei Enciclice ne vorbeşte explicit despre Edictul de la Milan ca act de naştere a conceptului de drepturi ale omului. Nu în cele din urmă, documentul pe care îl prezentăm (purtând în registratura Patriarhiei Ecumenice nr. 144/19 mai 2013) ne înfăţişează o Biserică Ortodoxă hotărâtă să continue, pe mai departe, dialogul interreligios şi intercreştin asumat în mod oficial, începând cu debutul secolului al XX-lea. Iată, atâtea motive pentru care prezenta Enciclică constituie un document de actualitate pentru întreaga creștinătate ortodoxă!
„† Bartolomeu, din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă şi Patriarh Ecumenic, întregii plerome a Bisericii, har şi pace de la Dumnezeu!
Binecuvântat este Dumnezeul nostru, Care a rânduit aşa” şi a aşezat toate lucrurile pentru toţi oamenii, Care ne-a adus la această zi a Învierii, când „toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul deopotrivă”.

miercuri, 29 mai 2013

Sfinții Împărați Constantin și Elena

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului


La inițiativa și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, iată că s-a încetățenit deja obiceiul ca fiecare an să fie declarat an omagial în cinstea Sfinților Părinți sau a unor evenimente din viața Bisericii noastre. Anul 2013 a fost declarat ca fiind anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, lucrul acesta fiind marcat prin acțiuni misionar-pastorale și culturale de anvergură la nivelul întregii Patriarhii Române. Drept urmare, am considerat de cuviință să edităm și noi un număr omagial al Telegrafului Român, în care personalitatea acestor împărați întocmai cu Apostolii să fie prezentată sub diverse aspecte.
Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena au fost niște aleși ai lui Dumnezeu într-o anumită perioadă din istoria Bisericii noastre. Cu ei s-a încheiat perioada prigoanelor împotriva Bisericii noastre și s-a deschis perioada libertății. Noi observăm acum, roadele libertății de după ’90 și nu le prea putem stăpâni. Ne scapă uneori de sub control și suntem atât de convinși că trăim libertatea și drepturile democratice. Biserica a făcut experiența aceasta în secolul al IV-lea prin acești mari împărați, pe care i-a pus alături de Apostoli.


Ctitorii eclesiale constantiniene

Pr. Prof. Nicolae Chifăr

 

Convertirea împăratului Constantin cel Mare la creştinism, care nu trebuie privită nici ca o decizie definitivă şi categorică în urma unei îndelungate căutări, dar nici ca un act de moment motivat politic, ci ca rezultat al descoperirii Divinităţii pe Care el a invocat-o înainte de confruntarea cu Maxenţiu la Podul Vulturului (28 octombrie 312), nu s-a manifestat doar prin crearea unui cadru legislativ protector şi favorizator pentru Biserică, faţă de celelalte culte existente în imperiu, debutul constând în ceea ce numim „Edictul de la Mediolanum”, din anul 313, ci şi printr-un program de construcţie a unor edificii impozante, care să asigure spaţii adecvate desfăşurării cultului divin creştin în toată măreţia lui.
Pentru realizarea acestui program, împăratul Constantin nu a recurs la măsuri discriminatorii şi restrictive confiscând şi transformând templele păgâne în edificii creştine. Pe de o parte, le considera nedemne de a se sluji în ele Dumnezeului Celui adevărat, acestea fiind întinate de idolatrie, iar pe de altă parte, confiscarea lor ar fi nemulţumit şi poate ar fi provocat revolte din partea aristocraţiei şi a poporului roman, în majoritate încă păgâni, chiar dacă el îşi dezvăluise opţiunea religioasă pentru Dumnezeul creştinilor încă de la intrarea triumfală în Roma, după victoria contra lui Maxenţiu. Prin urmare, el şi-a îndreptat privirea asupra unor edificii cu caracter laic şi s-a oprit la basilicile romane.

IN HOC SIGNO

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula


Taina lui Constantin cel Mare, Împărat și Sfânt, străbate încă lumea. Nu doar o dată, la pragul Podului Vulturului, poartă peste Tibru a Romei imperiale, și nu doar în țesătura unui singur labarum, taina de lumină a Crucii a trecut peste întunericul lumii. Mereu când voievozii lumii s-au ridicat dimpotriva zăvozilor ce-și urlau hămesita foame de sânge creștin, un alt Pont Milvius și mii de labarum-uri s-au înălțat, dând sens rezistenței dimpotriva tiranilor. După Constantin, Împăratul biruit de Taina Cerului, orice principe purtător de Cruce a devenit „cel Mare”. Pentru noi, românii, cel mai relevant urmaș al bizantinului Împărat rămâne Ștefan cel Mare și Sfânt.
Căutător și găsitor al Crucii Mântuitorului Hristos, Împăratul Constantin se leagă prin Cruce nu doar de Dumnezeul cel Viu, ci și de maica sa Elena, icoana maternității ce naște credința fiului. Model de maică și împărăteasă, Elena se împlinește în sfințenia Bisericii, ținând, prin Cruce, parte fiului său întru mântuire. Taina unei astfel de maternități nu poate fi ruptă și nici anulată în vreun fel. Rămâne semn al fidelității și creșterii duhovnicești, semn de statornicie în iubire și mărturie creștină.



De la începutul anului, atunci când hotărârea Sf. Sinod al Bisericii noastre s-a lăsat cuprinsă în programul prăznuirii Sfinților Împărați întocmai cu Apostolii Constantin și maica sa Elena, m-am întrebat, și m-am lăsat întrebat, de ce au fost aleși drept „martor” al sărbătorilor care cuprind anul 2013. Să fie numai coroborarea cu semnarea Actului de la Mediolanum, de la 313? Aproape profetic, la finalul unui an greu, urmat de unul și mai dificil, economic, social și politic, Sinodul a propus societății civile o lecție de reanimare. De revitalizare a capilariilor care comunică unui popor restaurarea valorilor sale. De ani buni, după Revoluția din 1989, asistăm la tot felul de reforme conforme unor sisteme democratice lipsite de finalitate.

Personalitatea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena oglindită în opera Sfinţilor Mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu


Personalitatea primului împărat creştin Constantin şi a mamei sale Elena au fost în atenţia tuturor istoricilor bisericeşti români, începând ca Andrei Şaguna (1860) şi Filaret Scriban (1869), continuând cu universitarii Dimitrie Boroianu de la Bucureşti (1894) şi Eusebiu Popovici de la Cernăuţi (1900, apoi în 1925-1928), Valerian Șesan de la Cernăuţi (1911), precum şi cu profesorii de teologie din a doua jumătate a secolului al XX-lea: Teodor Popescu, Teodor Bodogae, Milan Șesan, Ion Barnea, Emilian Popescu, Nicolae Chifăr, Emanoil Băbuş etc.

În genere, ei prezintă personalitatea Sfântului Împărat Constantin după cele două lucrări ale lui Eusebiu din Cezareea – Historia ecclesiastica şi Vita Constantini –, precum şi după lucrarea lui Lactantius De mortibus persecutorum1. Dar toţi au folosit şi „literatura de specialitate” străină, cunoscută la timpul respectiv.
Problema convertirii lui Constantin şi a rolului său în dezvoltarea Bisericii creştine a fost mai cu seamă în atenţia multor istorici bisericeşti şi bizantinologi europeni, mai ales după anul 1913, când s-au împlinit 1600 de ani de la emiterea aşa-numitului Edict de la Mediolanum, de către împăraţii Constantin „cel Mare”şi Liciniu2.
Nu vom stărui asupra acestor probleme – multe controversate –, ci vom reţine doar meritele incontestabile ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare faţă de Biserică: Edictul de la Mediolanum, încetarea persecuţiilor, convocarea primului Sinod Ecumenic, întemeierea oraşului Constantinopol – „Noua Romă” –, zidirea de biserici în Ierusalim (după descoperirea crucii Mântuitorului), în Roma şi în Constantinopol, decretarea duminicii ca zi de odihnă, modificarea legislaţiei în „spirit creştin”, acordarea unor drepturi speciale pentru episcopi, dezvoltarea unor centre culturale creştine la Roma, Constantinopol, Ierusalim, care – în opinia lui A.A. Vasiliev – erau „simboluri ale triumfului Bisericii creştine pe pământ”3.

O icoană a Sfinţilor Împăraţi de la Zenovie Hagi Constantin Pop

Lect. Ioan Ovidiu Abrudan


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decretat anul 2013 drept an omagial al Sfinţilor Împăraţi  Constantin şi Elena, luând, desigur, în considerare importanţa Edictului de la Milan, din 313 care punea capăt unei îndelungate perioade de persecuţii şi martiriu pentru fiii tinerei Biserici creştine.
În semn de recunoaştere, faţă de aceste două ilustre personalităţi ale istoriei creştine primare, numele lor a fost înscris în calendarul sfinţeniei creştine iar Bisericile răsăritene, între care şi Biserica Ortodoxă Română, au găsit de cuviinţă să rânduiască sub ocrotirea lor nu doar persoane luate individual, care la Botez au fost însemnate cu preacinstitul lor nume, ci şi multe edificii de cult, care au primit ca hram tot aceste sfinte nume.
Între bisericile româneşti ale Sibiului, doar una se află sub patronajul Sfinţilor mari împăraţi Constantin şi Elena. Mai există totuşi un lăcaş de închinare, se întâmplă că este şi cel mai vechi, din seria zidirilor ortodoxe ale oraşului, în care cultul acestor venerabili protectori ai creştinilor s-a celebrat cu o pioasă stăruinţă. E vorba de Biserica din Groapă, în vechiul cartier Iosefin, care a fost închinată dintru început Blagoveşteniei, numirea de odinioară a praznicului „Bunei Vestiri”, dar unde se mai păstrează şi tradiţia, inaugurată chiar de ctitorii din secolul al XVIII-lea, de a se invoca, spre folosul credincioşilor acestei parohii, ocrotirea particulară din partea sfinţilor prăznuiţi, în fiecare an, de 21 mai.
* Icoana realizată în cea de-a doua ori a treia decadă a secolului al XIX-lea a fost restaurată de pictoriţa Doina Papp, în 1962, însă intervenţia ei se cuvine socotită mai curând o repictare, decât o încercare de recuperare fidelă a originalului.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Schița unui portret de împărat creștin din perspectiva secolului al IV-lea

Pr. Lect. Dr. Ovidiu Panaite

Faptele sfinte pentru care au slujit aceste mâini își au originea în credința curată și adevărată în Dumnezeu.
(Constantin, Oratio ad Coetum Sanctorum 26)
Într-o contemporaneitate marcată din ce în ce mai mult de secularizare, de minimalizare și implicit relativizare a valorilor, în cadrul progresiei tot mai îngrijorătoare a curentelor demitologizării în favoarea raționalismului scientist (noi nu vrem să credem, vrem să știm), apare ca urgență identificarea și operaționalizarea acelui tip de memorie istorică arhetipală a Bisericii în cadrul căreia sfinții, aflați pe poziții sociale diferite, de la săraci la împărați, dau mărturie de forța interioară a creștinismului. Într-o altă cheie de lectură este vorba de funcția revelatoare a relației sfântului cu istoria, atitudine exprimată de întreaga teologie patristică și surprinsă magistral în cuvintele cu care Christoph von Schönborn își prefața lucrarea dedicată monahismului palestinian: sfinții sunt revelația mișcării profunde a istoriei, sunt rodul acelor locuri în care oamenii ating zilnic Adevărul cu mâna...
Personaj controversat, calificat de unele direcții de cercetare ca posedând un simț istoric aparte în baza căruia a punctat decisiv reconfigurarea vechiului spirit roman într‑o cheie de lectură creștină, un om cu deosebite capacități politice prin prisma cărora a socializat religios comunitatea de supuși realizând o nouă geografie spirituală a Imperiului Roman, evaluat de teologii și cercurile de cercetare ale Bisericii Ortodoxe ca fiind întru tocmai cu Apostolii, descriind astfel un moment de haghiografie în cadrul căruia sfântul este împărat și împăratul este sfânt, Constantin cel Mare fundamentează nu numai istoricul sau cronologia unei vieți la nivel particular, ci creează o paradigmă nouă pentru teologia creștină și pentru filosofia politică a vechii romanități. Aceste evaluări pornesc de la importanța epocii convențional numită renovatio constantini, importanță care a generat declararea anului 2013 ca an omagial pentru Sfinții Împărați Constantin și Elena. Acest fapt produce o provocare la nivelul responsabilității în fața aprofundării memoriei istorice arhetipale a Bisericii de care vorbeam la început, precum și în dimensionarea conștiinței istorico-dogmatice a Bisericii din perspectiva etapei constantiniene.

Despre relevanţa „Edictului de la Milan” astăzi

Pr. Lect. Dr. Daniel Buda


Este unanim acceptat că în cadrul Ortodoxiei împăratul Constantin cel Mare (306-337) şi mama sa Elena joacă un rol aparte. Sunt cinstiţi ca sfinţi, având o sărbătoare dedicată lor (21 mai). Anul acesta, când se împlinesc 1700 de ani de la Edictul de la Milan, a fost declarat de către Biserica Ortodoxă Română drept „anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”. La Niş, locul de naştere al lui Constantin cel Mare, Biserica Ortodoxă Sârbă a organizat manifestări de amploare în cinstea acestei aniversări. În întreaga lume ortodoxă, şi nu numai, de-a lungul acestui an au loc manifestări ştiinţifice menite să cerceteze rolul şi locul lui Constantin cel Mare în cadrul istoriei universale. Poate numai despre Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Apostol Pavel s-a scris mai mult decât despre Constantin cel Mare. Anual apar câteva monografii dedicate acestuia şi o puzderie de studii. Împăratul născut la Niş are parte de critici virulenţi, dar şi de apologeţi dedicaţi. Se fac pe seama vieţii şi politicii lui religioase atât de multe speculaţii şi se emit ipoteze atât de ingenioase încât la multe dintre ele cu siguranţă că Constantin însuşi nu s-a gândit vreodată. De ce atâta interes, religios, politico-religios, academico-ştiinţific, faţă de Constantin cel Mare? Răspunsul pare a fi simplu: pentru că el a fost cel care a dat libertate creştinilor prin Edictul de la Milan din 313 şi a iniţiat o politică religioasă care, continuată de urmaşii săi – o excepţie notabilă fiind doar Iulian Apostatul (361-363) –, a făcut repede ca creştinismul din religie sporadic persecutată anterior să devină în câteva decenii de facto religie de stat. Neapărat mai trebuie adăugată o completare acestei explicaţii a interesului faţă de Constantin cel Mare: relaţia dintre Biserică şi stat aşa cum a gândit-o Constantin cel Mare, cu alte cuvinte moştenirea constantiniană în materie de politică religioasă, îşi are urmările ei până astăzi. Cu toate amendamentele şi schimbările operate de-a lungul istoriei în relaţia dintre Biserică şi stat – unele schimbări fiind, cel puţin la prima vedere, revoluţionare – putem afirma că astăzi încă trăim sub puternica influenţă a moştenirii constantinene în materie de politică religioasă.

CRUX CHRISTIANA

Crucea funerară sau de înmormântare (IX)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer


Dacă este adevărat faptul că Evanghelia e chemată să transfigureze cultura contemporană (Anastasie Yannoulatos), tot la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că, în acest proces de transfigurare a lumii, Evanghelia (și prin ea, Biserica) se folosește de simboluri, ca un fel de ancore, care leagă rațiunea timpului de eternitate. Între aceste simboluri, Crucea are o însemnătate primordială, iar nenumăratele forme de reflectare a ei, în viața Bisericii, în spațiul religiozității populare, ca și în conștiința de zi cu zi a creștinilor, poate constitui sursa unor demersuri de cercetare, precum cel prezent.
Înainte de a încerca să înțelegem fenomenul „Crucii funerare”, e necesar să conștientizăm faptul că acest cult al morților nu ne apare ca un element singular, ci el se integrează într-un sistem, din care fac parte convingerea în existența sufletului, credința în veșnicie, precum și o serie de practici de manifestare, aparținând sferei religiozității populare. Viața omului de la sat este marcată, în general, de datini și ritualuri, care personalizează scurgerea vremii și trecerea omului prin timp. Din cadrul acestor ritualuri face parte și ritul funerar, în cadrul căruia crucea funerară ocupă un loc mai mult sau mai puțin important, în funcție de natura spiritualității, culturii unei anumite zone. Observăm și în această situație că ritul este o formă intrinsecă (profundă) de comunicare, în contextul în care societatea însăși este un sistem de comunicare sau, mai precis, un ansamblu de sisteme de comunicare (Cl. Lévi-Strauss).
Descoperirile arheologice din toate timpurile și locurile arată că umanitatea întotdeauna a avut un cult al morților, care, în funcție de zone, de popoare, de culturi, a avut o serie de particularități. Dincolo de particularități însă mormântul este receptat (în general) ca și transpunere spațială a individualității persoanei decedate.
Cruci funerare din arealul religios popular al zonei Gorj, prezente in Muzeul Civilizatie Populare din Dumbrava Sibiului (ASTRA)

Imp. Constantinus A. Consulibus, praetoribus, tribunis, plebis, Senatui salutem dicit – Personalitatea împăratului Constantin cel Mare din prisma legislaţiei sale

Dr. Emanuel Tăvală



Figura şi personalitatea împăratului Constantin cel Mare comportă o prezentare şi din perspectiva legislaţiei promovate de către acesta, având în vedere că evenimentele programate a avea loc în acest an nu numai în Patriarhia Română, ci şi în alte părţi ale Europei au ca punct de pornire tocmai un act legislativ al împăratului Constantin, şi anume: Edictul de la Milano din 313.
Popularitatea împăratului nu necesită aducerea de argumente suplimentare în cadrul acestui material, dar conform părerilor cercetătorilor istoriei Romei, în istoria multiseculară a Imperiului Roman Constantin poate fi aşezat pe drept cuvânt în rândul întemeietorilor Romei, alături de Romulus, Brutus sau Augustus, oraşul care a preluat numele întemeietorului său, Constantinopolul, fiind capitala ce a succedat Romei şi a supravieţuit căderii Imperiului Roman de Apus. Deschizător al Antichităţii târzii, Constantin cel Mare este cel care va creiona diverse faţete ale vechii şi noii Rome. Chiar şi după 1700 de ani, influenţa sub diverse aspecte poate fi regăsită în lumea europeană apuseană şi răsăriteană. Influenţa lui Constantin asupra creştinismului rămâne una dintre moştenirile cele mai importante ale împăratului, socotit de către Biserică întocmai cu Apostolii. Jakob Burckhardt este cel care se îndoieşte de sinceritatea convertirii şi botezului lui Constantin, deschizând la final de secol XIX dezbaterile din lumea modernă pe această temă (Jakob Burckhardt, Die Zeit Constantins des Großen, ed. 2, Leipzig, 1898). Burckhardt este cel care îl caracterizează pe Constantin ca un politician abil, care a îmbrăţişat creştinismul din dorinţa sa mare de a deţine puterea şi apoi de a o şi păstra. Aceasta nu este însă tema materialului de faţă, motiv pentru care nu voi insista, ci voi încerca să prezint câteva dintre caracteristicile legislaţiei constantiniene. Pentru acest lucru trebuie făcute referiri la legislaţia realizată în timpul împăratului Teodosie II, anume Codex Theodosianus. Împăratul Teodosie II a cerut juriştilor ce se ocupau de opera legislativă să identifice legislaţia constantiniană şi să o utilizeze pentru realizarea scopului lor, anume o colecţie unitară de legi din imperiu.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

† VISARION, Episcopul Tulcii


La 21 mai, în fiecare an, Biserica Creştină face pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi maica sa Elena.
Pentru rolul lor important în viaţa creştină din vremea lor, pentru faptul că Biserica şi-a căpătat sub ei deplina libertate, aceasta le-a acordat titlul de „împăraţi întocmai cu apostolii”. Şi aceasta pe bună dreptate pentru că prin tot ceea ce au înfăptuit ei pe plan bisericesc, moral şi social s-au situat la înălţimea chemării şi a slujirii apostolilor Domnului.
Sfânta împărăteasă Elena era originară din Bitinia (Turcia de astăzi) şi se trăgea dintr-o familie modestă, dar pentru calităţile ei deosebite a fost luată în căsătorie de către tribunul Constantin Clorus, care, mai târziu, va ajunge împărat al Imperiului Roman, împreună cu Galerius. Se pare că ea era creştină din tinereţe, dar credinţa şi-o manifesta doar pe ascuns din cauza persecuţiilor iniţiate de împăraţii romani.
Împăratul Constantin cel Mare s-a născut în anul 285, iar în anul 306 este proclamat „augustus” şi mai târziu împărat. În ajunul bătăliei cu Maxenţiu la porţile Romei, acesta fiind un crud persecutor al creştinilor, împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer, ziua în amiaza mare, o cruce strălucitoare care avea deasupra cuvintele „in hoc signo vinces” adică „în acest semn vei învinge”. În timpul nopţii i s-a arătat chiar Mântuitorul Hristos în vis îndemnându‑l să pună semnul crucii, care i s-a arătat, pe steagurile de luptă pentru că va ieşi biruitor.
Toate acestea le-a mărturisit împăratul Constantin – sub jurământ – în faţa episcopului Eusebiu al Nicomidiei. Cu toate că avea o oaste mică, de numai 20.000 de ostaşi, faţă de 150.000, câţi avea adversarul său, Constantin devine victorios, intră în Roma şi este proclamat împărat. Din acel moment atitudinea lui faţă de creştini se schimbă radical.

Constantin cel Mare. Edictum Mediolanense: pro christianae religionis libertate

Dr. Constantin Ittu


Cu mare râvnă te-ai străduit, Sfinte Împărate Constantin, să răspândeşti creştinismul în tot imperiul tău, precum şi în toată lumea; drept aceea, multe şi drepte hotărâri ai luat pentru a aduce la bun sfârşit acest act creştinesc, precum şi de a curăţi diferitele eresuri ce, odată cu creştinismul întemeiat, au răsărit ca neghinele în holda dreptei credinţe; pentru aceasta, împreună cu tine, cântăm lui Dumnezeu cu dragoste: Aliluia!
Edictul de la Milano sau Edictum Mediolanense este rezultatul victoriei constantiniene de la Pons Milvius, victorie în urma căreia Constantin cel Mare rămăsese singur suveran în Occident1. La începutul lui februarie 313, el se va întâlni cu Licinius, suveranul părţii Orientale a Imperiului, iar întâlnirea va avea greutatea şi semnificaţia unei înţelegeri politice, una consfinţită prin căsătoria lui Licinius cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, rezultată din mariajul dintre tatăl acestuia şi Theodora. Numai că această întâlnire a rămas cunoscută în istoria universală în special prin Edictul de la Milano din 313, iar nu prin aranjamentele politico-matrimoniale ale celor doi Augusti. Prin edict se acorda libertate tuturor religiilor din Imperiu, cu alte cuvinte, şi creştinismului, ordonându-se restituirea lăcaşurilor de cult ori a bunurilor confiscate anterior Bisericii. În plus, Conferinţa imperială de la Mediolanum (Milano) a introdus o nouă jurisprudenţă referitoare la bunurile ecleziastice, iar noile dispoziţii au fost comunicate în provinciile orientale ale imperiului, unde se simţea mai multă nevoie, prin rescripte (scrisori circulare).

ECUMENICA

Doi mitropoliţi au fost răpiţi în Siria la 22 aprilie a.c. Este vorba de Înaltpreasfinţia Sa Paul (Boulos) Yazigi, mitropolit ortodox de Alep şi Alexandretta, fratele actualului patriarh ortodox al Antiohiei, Ioan al X-lea, şi de Înaltpreasfinţia Sa Ioan (Ibrahim), mitropolit sirian-ortodox de Alep. Ambii se aflau într-o maşină care se întorcea la Alep după ce au îndeplinit o misiune umanitară în afara oraşului. În timpul răpirii un diacon, care conducea maşina, a fost ucis. Într-o declaraţie comună emisă la 23 aprilie, patriarhul ortodox al Antiohiei, Ioan al X-lea, şi Patriarhul sirian-ortodox al Antiohiei Ignatius Zakka I Iwas, ambii cu sediul la Damasc, Siria, condamnă răpirea şi cer răpitorilor să-i elibereze pe cei doi ierarhi care prin misiunea lor sunt „mesageri ai păcii în lume”. La scurtă vreme după răpire a fost lansată ştirea că ierarhii ar fi fost eliberaţi, însă aceasta s-a dovedit la scurtă vreme a fi falsă. De la începutul războiului civil din Siria, mai mulţi preoţi şi multe lăcaşuri de cult au căzut victime ale violenţelor. Este însă pentru prima dată când înalţi ierarhi au de suferit în mod direct de pe urma conflictului. Până la închiderea acestei ediţii nu exista nicio informaţie sigură legată de identitatea răpitorilor sau de locul unde s-ar putea afla cei doi ierarhi. Ciudat este faptul că Bisericile celor doi ierarhi nu au fost contactate de nimeni spre a pretinde că-i deţin pe aceştia şi spre a formula condiţiile unei eventuale eliberări, aşa cum se întâmplă de obicei în cazurile clasice de răpire. Creştinii din întreaga lume sunt îndemnaţi să se roage pentru cei doi mitropoliţi răpiţi.

Cruce şi misiune. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – promotori ai libertăţii religioase şi apărători ai Bisericii, vol. I, Basilica, Bucureşti, 2013

Drd. Dragoş Boicu


Printre manifestările organizate în cadrul Congresului Internaţional de Teologie dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena (Bucureşti, 21-23 mai a.c.) s-a numărat şi lansarea volumului Cruce şi misiune. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – promotori ai libertăţii religioase şi apărători ai Bisericii, care cuprinde textele comunicărilor prezentate la Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice a Comisiei de Istorie Bisericească a Patriarhiei Române, desfăşurată în perioada 17-19 septembrie 2012 la Mănăstirea Tismana, cu tema Aniversarea a 1700 de ani de la convertirea împăratului Constantin cel Mare şi de la Edictul de la Mediolanum.
Deşi nu sunt clar delimitate în secţiuni anume cele 20 de studii culese şi editate de către Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu şi Pr. Dr. Mihai Ovidiu Căţoi sub atenta supraveghere a Preafericitului Părinte Daniel, apar în mod fericit grupate astfel, încât se pot distinge 3 teme majore şi anume: probleme de istorie şi ideologie imperială, impactul politicii creştine a Sfântului Constantin asupra teritoriilor nord-dunărene, respectiv valenţele liturgice ale cultului Sfinţilor Împăraţi, aşa cum este el receptat în iconografie şi imnografie.
Consistentele contribuţii debutează cu materialul Pr. Dr. Mihai Ovidiu Căţoi, care evidenţiază parcursul creştinismului: „De la sectă la religie. Scurtă privire asupra relaţiei creştinismului cu autorităţile romane până în anul 311” (p. 11-38), în vreme ce ieromonahul Policarp Pîrvuloiu tratează „Convertirea lui Constantin cel Mare. Pons Milvius 312. Pronie şi istorie” (p. 39-86) şi pune o serie de întrebări de bun-simţ care arată cât de ridicole sunt, în fond rezervele „academice” privind realitatea convertirii marelui împărat, general acceptată de autorii contemporani lui, fie ei creştini sau păgâni.

luni, 29 aprilie 2013

Prăznuirea Sfintei Cruci ne descoperă semnificaţia fundamentală a Postului

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
 
Prin purtarea de grijă a Preamilostivului Dumnezeu, păşim, cu Duminica de astăzi, închinată cinstirii Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci a Domnului, pe cea de-a treia treaptă a „scării duhovniceşti” a Postului Mare, prin care Biserica noastră, cu adâncă înţelepciune şi dragoste, ne înalţă sufleteşte spre părtăşia bucuriei şi luminii veşnice a Praznicului Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rânduit această prăznuire acum, la jumătatea călătoriei liturgice a Postului, pentru ca noi, credincioşii, poposind „la umbra Crucii Mântuitorului”, să pătrundem mai adânc în lumina înţelesurilor, a semnificaţiilor teologice şi duhovniceşti pe care Sf. Cruce le are pentru viaţa noastră creştină şi, astfel, să ne întărim duhovniceşte, să ne înnoim nevoinţele postirii, pentru a putea continua cu vrednicie calea spre slăvita Înviere.
În Duminica de astăzi, aflată la mijlocul Postului Mare, prăznuirea Sfintei Cruci ne descoperă semnificaţia fundamentală a Postului, care este „răstignirea”; răstignirea patimilor, a egoismului, a poftelor, a lăcomiei şi a neascultării de Dumnezeu, şi toate acestea pentru a „răsturna” drama căderii lui Adam şi a ne întoarce iarăşi, prin „crucea nevoinţelor”, în raiul comuniunii veşnice de iubire cu Dumnezeu, izvorul vieţii noastre.
Astăzi, în mod solemn, am adus în mijlocul bisericii Sfânta Cruce, pentru ca, privind-o şi închinându-ne dinaintea ei, în stare de rugăciune, cu credinţă şi smerenie, să „vedem” cu ochii cei tainici ai inimii şi să înţelegem cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi, oamenii. Dar nu numai atât, ci astăzi, aici, la picioarele Crucii, la mijlocul Postului Mare, Biserica ne cheamă să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem în ce măsură noi, creştinii, prin faptele iubirii milostive faţă de semeni, răspundem, cu adevărat, iubirii jertfelnice şi mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos arătate în Taina Crucii. În ce măsură, prin grija faţă de aproapele, mărturisim în viaţa noastră şi facem vie şi lucrătoare dragostea cea mântuitoare şi jertfelnică a lui Dumnezeu? Cât de mult ne pasă de semenii noştri?

Despre rostul postirii sau Ce ar fi trebuit să înțeleagă Adam cu referire la moarte?

Protopop Pr. Vasile Gafton

Iată, am pus astăzi dinaintea ta
viaţa şi moartea, binele şi răul (...)

Alege deci viaţa! (Deut. 30, 15;19)

Lumea, în care noi ne încăpăţânăm să spunem că trăim, ne oferă oportunitatea de a şti tot mai multe lucruri,
însă, pe măsură ce ştim tot mai mult, înţelegem tot mai puţin. Pe măsură ce acumulăm în noi tot mai multă lume, pierdem viaţă. Nu mai înţelegem rostul multor lucruri care erau înţelese şi experiate de cei care au trăit cu mult timp înainte de noi în lume. De fapt, fără teama de a greşi prea mult, aş putea spune că noi, oamenii, nu ne mai înţelegem rostul în această lume. Spun acest lucru acum, la vremea postului. De ce? Deoarece, postul este, din acest punct de vedere, un demers care trebuie să ne mijlocească o înţelegere a ceva ce azi nu mai poate fi înţeles. Ce am putea să înţelegem prin post? Tocmai rostul vieţii noastre sau, dacă vrem, sensul vieţii noastre. De fapt, la baza tuturor problemelor omului stă lipsa de înţelegere. Alegerea fără înţelegere a primului om.
Postirea ridică omului trăitor în lumea de azi serioase probleme, cu privire la aspectul motivaţiei de a posti. Din acest motiv, chiar şi unii dintre cei care postesc îşi pun întrebarea: dar, de ce trebuie să postim? Nu înţelegem. Ei bine, nu trebuie să postim. Dacă nu vrem să facem ceva, Dumnezeu nu ne va obliga niciodată să facem lucrul pe care nu-l vrem, însă noi nu ne dăm seama de acest lucru. Lumea, însă, în diferite moduri, ne obligă să facem în special ceea ce nu vrem, iar noi, fireşte, nu ne dăm seama. Lumii îi este atât de proprie impunerea prin forţa plăcerii, urgenţa conformării, necesitatea iraţională. Dumnezeu ne lasă întotdeauna posibilitatea de a alege, de a înţelege că trebuie să fim liberi şi vii prin libertatea noastră. Lumea ne hrăneşte doar cu aparenţa libertăţii – atât de mult clamată peste tot! – şi, în consecinţă, ne oferă o viaţă la fel de aparentă, iluzorie, lipsită de posibilitatea alegerii.
Dar, ce-ar fi dacă am încerca să judecăm lucrurile prin prisma protopărinţilor Adam şi Eva şi a primei alegeri pe care au trebuit să o facă ei în legătură cu viaţa. Cu propria lor viaţă.

Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă

Mitropolitul Laurenţiu

Am primit din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Irineu al Olteniei una dintre ultimele sale isprăvi editoriale, Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac. A apărut sub egida Editurii Mitropoliei Olteniei, în condiţii grafice deosebite şi cu o prezentare de excepţie. Un adevărat tratat hristologic, lucrarea cuprinde o serie de abordări foarte actuale şi folositoare pentru aprofundarea dogmei hristologice şi a învăţăturii Bisericii noastre despre dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos.
Autorul arată încă din introducere că doctrina Bisericii noastre se bazează pe datele Sfintei Scripturi şi ale Tradiţiei, dar şi pe Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. Pentru toate acestea, lucrarea abundă de citări şi mărturii ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, la mare cinste aflându-se protectorul duhovnicesc al autorului, Sf. Irineu de Lyon.
Cuvântul lui Dumnezeu, Persoana născută din veci din Tatăl, a fost înţeles întotdeauna ca Unul, nevăzut, Cel ce ni Se face cunoscut întreg prin tot ceea ce El a făcut pentru mântuirea noastră. Tot ceea ce există îşi are raţiunea în El şi fără El nimic nu s-a făcut din cele ce sunt. Din acest punct de vedere, în Fiul lui Dumnezeu înomenit ni se deschide dragostea nesfârşită şi libertatea în Dumnezeu, în care creaţia însăşi îşi depăşeşte starea ei de a fi supusă schimbării.

O lucrare de doctorat în teologie susţinută la Universitatea din Fribourg (Elveţia) a fost publicată sub egida Editurii Andreiana

Drd. Radu Tănase


La finele anului trecut a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat a Părintelui Adrian Roman, de la parohia Cristian I, protopopiatul Sălişte, jud. Sibiu. Evenimentul a avut loc la Universitatea din Fribourg (Elveţia), reprezentând rezultatul muncii de cercetare de câţiva ani a autorului la cunoscuta Facultate de Teologie din Fribourg, acolo unde mulţi teologi români, azi ierarhi sau profesori de teologie, au poposit pentru o mai lungă sau mai scurtă perioadă de timp. Realizată sub coordonarea Pr. Prof. Dr. Franz Mali şi având tema La sémantique de la participation et de la communion dans la pensée d’Origène, lucrarea a fost publicată de curând cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Laurenţiu, fost student al Facultăţii amintite, la prestigioasa Editură Andreiana a Arhiepiscopiei Sibiului.
Teza de doctorat a părintelui Adrian Roman oferă un studiu detaliat al participării la Origen cu scopul de „a găsi adevărata importanţă şi sensul participării în teologia origeniană şi locul ei în raporturile cu diferitele tematici sau aspecte ale operei lui”. Studiul se caracterizează în principal prin trei direcţii. În primul rând, descrie participarea sub aspectul vocabularului, foarte bogat şi variat, de care Origen se foloseşte.

Medicul şi preotul – slujiri convergente în vindecarea celor bolnavi

Pr. Dr. Ioan Ciprian Cândea, Spitalul de Psihiatrie „Dr. Gheorghe Preda” Sibiu


Medicina şi Biserica se confruntă astăzi cu strigătul tot mai acut şi mai dramatic al bolnavilor care caută vindecare de neputinţele trupeşti, dublate profund de durerea sufletească, căci o boală fizică are, în majoritatea situaţiilor, şi o cauză psihologică.
E necesară legătura dintre Biserică şi Medicină? Poate această simbioză să aducă beneficii bolnavilor? Mulţi medici se exprimă azi pozitiv şi cer sprijinul preotului, înţelegând că bolnavul nu este doar un individ care poate fi tratat organic, ci trebuie văzut în complexitatea sa fiinţială.
Conlucrarea dintre Medicină şi Biserică, dintre medici şi preoţi reprezintă astăzi un liant extrem de necesar şi de viabil, deoarece şi unii şi alţii întâlnesc zilnic în munca lor fiinţe umane, răvăşite de boli trupeşti şi sufleteşti, care încearcă să descopere căi de vindecare în actul medical, dar şi în refacerea legăturii cu Dumnezeu, de la Care aşteaptă şi primesc ajutor prin Biserică.
Din acest unghi, spitalul, ca instituţie, devine spaţiul interrelaţionării medicinei cu credinţa, iar vindecarea bolnavului dintr-o perspectivă bipolară, realizată prin administrarea tratamentului şi prin activarea lucrării energiilor dumnezeieşti necreate, care fortifică trupul şi sufletul, devine scopul principal şi punctul de interferenţă al celor două mâini pe care Dumnezeu le pune în slujba alinării suferinţei celor bolnavi.
Atât vocaţia medicală, cât şi cea preoţească sunt daruri divine, cultivate, de cei care au simţit aceste vocaţii deosebite, cu mult efort: „Medicul este, ca şi preotul, slujitor al lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Scriptură îl compară pe Mântuitorul cu medicul, iar noi, în rugăciunile noastre pentru cei bolnavi, Îl numim «Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre»” (Prefericitul Părinte Patriarh Daniel, „Iisus Hristos-Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre” în Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în Societate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 364-365).

Tzar sau despre ipocrizia deghizată în evlavie creştină

Antonel Ionuţ Diaconu


Anul omagial dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi Elena ne provoacă, printre altele, şi la reevaluarea relaţiei dintre Biserică şi stat, definită ca simbiotică, sinergetică şi, îndeosebi, simfonică. Dar în faţa presiunilor puterii seculare de a sancţiona un sacerdoţiu politic acest raport a eşuat într-un mod deplorabil şi, astfel, istoria a fost martora unor experimente monstruoase conduse de monarhi „preacreştini” (Christianissimi).
„Unde-i poporul meu?” este întrebarea cu care se încheie filmul lui Pavel Lungin şi pe care Ivan cel Groaznic o adresează crivăţului şi iernii, vânăt de ură, singur pe tron, pregătit să prezideze un nou spectacol al execuţiilor asezonat cu plăcinte ruseşti.
Există un moment în care fiecare dictator, constatând golul din jurul său, pune aceeaşi întrebare aparent naivă, aparent inocentă. Poporul târât în mizeria în care orice tiranie îl aduce, o tiranie al cărui ingredient nelipsit este dat de providenţialismul conducătorului, de vizionarismul său găunos şi de rolul de justiţiar pe care şi-l asumă, a dispărut. În locul lui, se prezintă anamorfotic unul şi acelaşi chip al terorii. Pavel Lungin ne oferă nu doar un portret istoric remarcabil, ci şi ecuaţia unui absolutism sângeros, o mistică a puterii devoalată în toată ipocrizia ei, deghizată în mărturie creştină.
Faţă în faţă se află Ivan Vasilievici, Ţarul (Pyotr Mamonov – interpretul călugărului Anatoly din producţia Ostrov), şi Mitropolitul Filip (Oleg Yankovskyi), două puteri, una lumească şi limitată prin nemărginită cruzime, alta cerească şi nelimitată prin bunătate, două puteri care-şi au sediul în doi oameni al căror destin se intersectează dramatic. Dacă în Ostrov (2006), regizorul urmărea adâncimea unui suflet autoexilat la un mal parcă etern, aşteptându-şi acolo izbăvirea pentru o vină veche, aici Ţarul aşteaptă o iluzorie izbăvire, profesează o falsă pietate, osârdia lui întru rugăciune avându-şi echivalentul în cruzimea exponenţială cu care îşi tratează vasalii. Pentru Ţar încă nu s-a inventat ideologia, însă despotul posedă acele diabolice „virtuţi” de a sonda un suflet cu cleştele, de a inventa forme subtile de complicitate, de a perverti sentimentul de iubire pentru aproape şi pentru dreptate cauţionând minciuna sub masca justiţiei oarbe.


Telegraful Român, abordări în actualitate

Ana Grama

În redacţia Telegrafului, totul începe cu o politică nu doar de informare, ci şi de adevărată propagandă pentru susţinerea importanţei cuvântul scris (ziarul tipărit), nevoia îmbunătăţirii circulaţiei veştilor (la început pentru Telegraf-unealtă, apoi pentru şosele, pieţe şi Drumul de fer)1 şi importanţa educaţiei prin ziare: „prin felurimea ideilor şi cunoştinţelor ce cuprind şi împodobesc mintea, îmbunătăţesc inima, îndreaptă spiritul, prefac năravurile, formează caracterul şi perfecţionează atât viaţa privată, cât şi cea publică a unui popor”.
Detaliem şi alte câteva accente, punctuale, în propaganda pentru valoarea modernizării sistemului de comunicare şi educaţie, prin eficientizarea ei. Nevoia valorizării cuvântului tipărit aduce după sine un articol-serial (încă din numerele 7 şi 8), o prezentare istorică destul de complicată, dar şi interogaţii provocatoare, despre Ce s-a scris şi s-a tipărit până acum pentru poporul român ? Şi cum s-a scris şi s-a tipărit ?
De departe, mult mai important decât pare este faptul că, de la începuturile apariţiei sale, Telegraful asigura şansa ca cei ce aveau acces la el să comunice cu ziarul, între ei şi cu alţii. Şi, neapărat, să se producă astfel o sincronizare a sistemului de valori în rândul intelectualilor români, sau măcar popularizarea unui set de noi valori. Pentru că, deşi românii ardeleni fuseseră integraţi prin religie şi folclor, era evident că, tocmai pentru a-şi păstra aceste valori, era nevoie acum şi de o nouă integrare, socio-economică şi politico-naţională.

Educaţie religioasă şi educator (II)

Pr. Dr. Cristian Muntean

(Continuare din nr. 1-4, 1 şi 15 ianuarie 2013) 
 


Următoarele capitole ale cărţii se opresc asupra modului de predare a istoriei bisericeşti, dogmaticii, liturgicii, moralei şi apologeticii în anii adolescenţei. Chiar dacă programele şcolare au suferit modificări în decursul vremii, cartea părintelui Vasile schiţează în aceste capitole necesitatea unei abordări reale atât în ce priveşte modul de captare a adolescentului, cât şi în ce priveşte capacitatea lui de înţelegere. Sugestiile sunt bine-venite şi exprimă, în mare parte, experienţa pe care părintele a dobândit-o ca profesor de religie la vestitul liceu şagunian din Braşov.
Dacă pentru materialul istoric părintele Vasile sugera o expunere metodică, fixată în scris pe tablă în punctele esenţiale, urmată de cunoaşterea surselor din epocile respective, insistându-se asupra părţii educative, pentru materialul dogmatic insista în predarea dogmei pe metoda evanghelică, folosită de Însuşi Mântuitorul Hristos. Această metodă, explică el, nu drămuieşte cu raţiunea adevărul supranatural, dar nici nu-l lasă străin de viaţă, ci dimpotrivă Iisus îl arată atât de apropiat de viaţă încât viaţa devine imposibilă fără el.
Când face referire la materialul liturgic, părintele Vasile e conştient de atitudinea refractară a adolescentului faţă de deprinderile religioase, faţă de  rugăciune, faţă de mersul la biserică sau chiar pentru semnul crucii. De aceea s-ar cere ca materialul liturgic să nu fie prezentat intelectualist, ci să ţină seama de intimitatea sufletească a adolescentului, să fie un izvor de redescoperire a universului interior. În acest sens ar fi de preferat ca orele de liturgică să fie urmate de discuţii particulare cu elevii, iar mărturisirea lor, din Taina Spovedaniei, să aducă din partea duhovnicului o metodă specială1.

Constantin cel Mare şi începuturile monarhiei creştine

Drd. Drgoş Boicu

Încă de la începutul secolului al III-lea d.Hr. teologii creştini afirmau că, deşi Imperiul şi Biserica reprezintă două entităţi distincte, ele au un destin comun, soarta creştinismului depinzând de bunăstarea Romei şi reciproc1, iar Edictul de la Milano (313) a consfinţit această relaţie. Apropierea progresivă şi tot mai vizibilă a împăratului Constantin cel Mare de Biserică a lăsat să se întrevadă necesitatea unei legitimări teologice a monarhiei creştine. Lactanţiu încercase să formuleze o astfel de concepţie încă din anul 310 când insera în finalul lucrării Divinae Institutiones un pasaj în care îl înfăţişa pe fiul lui Constanţiu Chlor drept persoana chemată de divinitate la conducerea Imperiului şi ocrotirea întregului neam omenesc: „Purtarea de grijă a celei mai înalte divinităţi te-a purtat pe cea mai înaltă culme pe tine, care poţi prin adevărata evlavie să distrugi relele sfătuiri ale altora, să îndrepţi păcatele [supuşilor] (peccata corrigere), să te îngrijeşti de izbăvirea oamenilor prin blândeţea părintească (saluti hominum paterna clementia providere), şi apoi să îi îndepărtezi din stat pe cei cu adevărat răi, pe care Dumnezeu i-a dat în mâna ta, doborându-i cu întreaga putere (summa potestate), ca să fie clar tuturor ce înseamnă veritabila demnitate împărătească (vera maiestas)”2.
Pe măsură ce autoritatea politică experimenta multiple identităţi publice care conţineau elemente creştine3, Biserica a dus mai departe încercarea de constituire a unei ideologii compatibile cu noţiunea de Imperiu universal. Astfel după doar 25 de ani de la afirmaţia lui Lactanţiu, Eusebiu de Cezareea evidenţia relaţia arhetipală dintre cele două entităţi (Biserica şi statul), fundamentându-şi argumentaţia pe modele vetero-testamentare.

In hoc signo vinces: de la Pons Milvius la poalele Capitoliului

Dr. Constantin Ittu, cercetător ştiinţific, Muzeul Naţional Brukenthal

Pomenirea bine-credinciosului împărat Constantin, ca nişte mir de mult preţ, astăzi a răsărit, căci de Hristos dorind, pe idoli i-a defăimat; pentru acesta, după vrednicie, împreună cu tine cântăm lui Dumneze: Aliluia!1
Continuându-ne periplul constantinopolitan, iată-ne ajunşi în anul 306, când, la 25 iulie, a trecut în lumea drepţilor Constantinus Chlorus, tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare. A murit în Britannia, la Eboracium (actualul York), pe când se înapoia din campania militară împotriva picţilor – triburi celtice din nord care îşi pictau ori, mai degrabă, îşi tatuau feţele –, iar armatele romane l-au proclamat împărat pe fiul său, Constantin. Se pare că, imitându-şi tatăl, tânărul Constantin a îmbrăţişat cariera armelor, urmând un cursus honurum specific unui ofiţer (tribun militar), calitate în care va cunoaşte temeinic frontiera romană de la Dunărea de Jos.
Proclamat împărat, Constantin moşteneşte de la tatăl său conducerea provinciilor Britannia (Anglia de azi) şi Gallia (Franţa de azi), stabilindu-şi reşedinţa la Augusta Treverorum (Trier, in Germania actuală). Deoarece suntem, cel puţin teoretic, încă în plină epocă a tetrarhiei instituite de Diocletian (abdicat între timp, la 1 mai 305), au loc tratative care vor duce, în final, la o a treia reconfigurare dinastică, cu Galerius şi Severus ca Augusti, respectiv cu Maximinus Daia şi Constantin în postură de Caesares. La 11 noiembrie 308, în locul răposatului Severus, la insistenţele lui Galerius, va fi numit Augustus – direct, fără a parcurge stagiul de Caesar – Valerius Licinianus Licinius, un traco-roman din sudul Dunării, născut pe la 250. Licinius s-a remarcat atât prin spirit echilibrat, cât şi printr-o duritate care va friza cruzimea, el omorându-i pe soţia şi pe fiul lui Galerius, fostul său protector. Numai că rânduiala respectivă nu a ţinut mult, pacea Imperiului Roman fiind pusă curând în primejdie, iar sistemul tetrarhiei va fi iremediabil compromis, situaţie în urma căreia Constantin va fi recunoscut Augustus în 25 decembrie 307. Din acest moment putem vorbi despre împăratul Constantin.

Marginalii la filosofia presocratică

Lect. Univ. Dr. Vasile Chira

Dacă ar fi să facem un portret de grup cu filosofii presocratici, exceptându-i, desigur, pe sofişti, ne-ar surprinde privirile lor orientate spre cer în opoziţie cu un Socrate care priveşte în jos, mai precis, spre om. Cât despre Platon, el suferă de strabism metafizic, în sensul că vede simultan ambele realităţi. Se prea poate ca unica modalitate de a întrezări luminişurile Fiinţei să fie privirea încrucişată.
Cu toate că înainte de cultura greacă au existat civilizaţii cu un deosebit potenţial spiritual: egipteană, caldeiană, indiană sau chineză, filosofia în sensul ei propriu a apărut la greci. Câţiva oameni iubitori de înţelepciune abandonează treptat cadrul imaginaţiei mitice, orientându-şi inteligenţa în direcţia unei decriptări raţionale a lumii.
Termenul filosofie este format din două cuvinte greceşti filos şi sofia şi înseamnă „iubire de înţelepciune”. Cuvântul a fost folosit pentru prima dată, potrivit lui Diogene Laertios, de către Pitagora din Samos, care spunea că înţelept (sofos) este doar zeul, în timp ce omul nu poate fi decât iubitor de înţelepciune (filosofos). În scris, termenul a fost atestat prima dată la Heraclit din Efes, în sintagma aner filosofos (bărbat iubitor de înţelepciune).
La începuturile ei, filosofia, aşa cum am mai amintit, cuprindea mai toate domeniile cunoaşterii care au devenit mai târziu ştiinţe de sine stătătoare: geometria, fizica, astronomia, biologia, meteorologia etc. Cu alte cuvinte, filosofia era o „ars vivendi”, care te ajuta să înţelegi această viaţă pentru a o putea accepta şi petrece într-un mod cumpătat. Cunoaşterea la greci ducea la mântuire, căci „omul săvârşeşte răul din ignoranţă”, ne spune Socrate.

CRUX CHRISTIANA

Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VIII)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Celor interesaţi în observarea sau studiul „fenomenului” crucilor le este tot mai evident faptul că, o astfel de analiză atrage după sine mai multe ştiinţe, care se dovedesc interesate de formă, de tip, de simbolistică, de informaţiile cuprinse pe ele sau, pur şi simplu, de localizarea acestui fenomen pe anumite coordonate geografice. Iată de ce, alături de aspecte ce ţin de istoria socială, de sociologie, de geografia istorică şi genealogie, de psihologie şi psihologie religioasă, valorificarea patrimoniului religios popular (incluzând „fenomenul” crucilor) continuă să fie (chiar şi pentru vremea noastră) un domeniu incitant.
Ca parte a acestei valorificări, prezentăm şi „cazul” crucilor de „jurământ” sau de pomenire din zona Olteniei, mai precis, din judeţul Gorj, urmând ca în desfăşurarea expunerii să avem şi o referire comparativă la acelaşi gen de cruci din judeţul Vâlcea. Deşi s-a afirmat faptul că Gorjul nu se abate de la universul „oltenesc” al crucii ca reprezentare însoţitoare a existenţei, totuşi această zonă are propria originalitate, în contextul întregii Oltenii, în comparaţie cu Vâlcea, Mehedinţi sau Dolj (Valerie Deleanu). În acest sens, ne atrage atenţia, în mod deosebit, cimitirul din satele Ceplea şi Cursaru (aparţinând comunei Plopşoru), unde apar mai mulţi arbori cu cruci bătute pe tulpinile lor. Pe bună dreptate, oricine descoperă existenţa acestei reprezentări şi poziţionări a crucii se întreabă: Cum se explică acest fenomen şi care este semnificaţia lui?
Arborii cu cruci de jurământ sunt dispuşi (în locul indicat anterior) la întâmplare sau aliniaţi într-o anumită ordine în curtea bisericii (cazul localităţii Cursaru). Imaginea unor asemenea arbori trimite la ideea de copac împodobit, atrăgând atenţia prin numeroase culori. Pe trunchiul copacilor crucile sunt aranjate fără o ordine anume, unele suprapuse, ca şi cum cei ce le-au atârnat încercau să găsească orice loc pentru a le amplasa. Crucile sunt bătute în 2-3 cuie direct pe suprafaţa arborilor, de jur împrejur.

Cruci de "jurământ" sau pomenire din Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului