Teodor Baconschi
După ce
Nicolae Iorga a lansat sintagma „Bizanț după Bizanț”, am căzut cu toții sub
seducția acestei ipotetice renașteri. Dar care este adevărata hartă a relației
noastre cu Imperiul bizantin? În primul rând, merită să ne întrebăm: cine are
acces științific, documentat, pertinent la structurile imaginare, istoria
politică și civilizația bizantină? Studenții și profesorii de istoriei,
cercetătorii specializați în bizantinologie și studii sud-est europene,
eleniștii, teologii care au studiat la facultate acest tărâm și artiștii
interesați de iconografia clasică, de la catacombe și portretele de la Fayum
(ca surse inspiratoare) până la diferitele școli dinastice imperiale sau
prelungirile lor post-bizantine. Adevărul este că noi, ca popor unificat abia
acum un veac, ne-am racordat la Bizanțul real atunci când acesta devenea
crepuscular și l-am reinventat într-o fantasmă a imperiului pravoslavnic, între
a treia Romă moscovită și Muntele Athos. Imperiul bizantin a prelungit vechea
Romă aproape un mileniu, surclasând prin rafinament, cunoaștere și forță
politico-militară un Occident eclipsat până la renașterea carolingiană și mereu
codaș după, până prin secolul XIII, când brutalitatea baronilor franci și
eficiența flotei venețiene au deviat Cruciada a IV-a spre cucerirea
Constantinopolului.
Popoarele
ortodoxe rămân principial și referențial atașate cadrului mental bizantin:
melos și icoană, mistică și doxologie, spiritualitate și teologie dogmatică,
toate ne vin de la această matrice dispărută, pe care o întreținem mai mult sau
mai puțin fidel, printr-un soi de inerție uneori creatoare, alteori sterilă.
Împărțim această moștenire difuză cu slavii (ruși, bulgari, sârbi) și cu grecii
moderni, care și-au travestit filetist orgoliul unei eredități persecutate de
turcocrație. Îmi pun adesea o întrebare de bun simț: cât de bizantini suntem?
Răspunsul e mai curând modest și decepționant: prea puțin! Moldova Sfântului
Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș a cochetat cu goticul, cea a lui Vasile
Lupu, cu arta armeană. Valahia, de la Mircea cel Bătrân până la Sfântul Martir
Constantin Brâncoveanu (decapitat cu fiii și sfetnicul său pe scena fostului
Țarigrad intrat sub puterea barbară a Semilunii otomane), a preluat paradigma
bizantină printr-un filtru bulgaro-sârb (căci aceste două popoare chirilice au
fost primele integrate în ceea ce Obolensky numea „comunitatea bizantină”). În
Transilvania, multă vreme dominată de unguri, sași și secui – catolici sau
protestanți – prezențele arhitectonice ortodoxe foloseau Bizanțul ca pe o
referință polemică preluată din vistieria mecenaților munteni.
În plus, odată cu veacul XVI, Occidentul își întinde umbra peste Țările
Române, operând prin mijlocirea barocului rusesc din vremea țarilor iluminiști și
despotici. Arta, dar și teologia (întrebați-l pe Chiril Lucaris), încep să
primească influxuri apusene. Icoana țărănească pe sticlă nu mai are nimic
bizantin. Erminiile dorm nedescifrate în greaca lor târzie. Pictorii copiază
modele renascentiste degradate din cauza distanței, inculturii și sărăciei.
Această linie contra-bizantină și-a aflat apogeul în pictura lui Tăttărăscu și
Grigorescu, atât de mult criticată de pictorii moderni din grupul Prolog,
care – de la Sorin Dumitrescu până la Horia Bernea, Flondor și Mihai
Sârbulescu, dar și prin epifaniile stravromorfe ale unui Oravitzan au fondat
(la finalul veacului 20) estetica aurită a unui revival bizantin
autenticist. Ce forme ia arta bizantină azi? Pe de o parte, avem o pictură
presupus neo-românească, în care regăsim, simplificat și despiritualizat, o
iconografie „bizantină” ca o bandă desenată. Pe de altă parte, avem – cu
altarul lui Sorin Dumitrescu instalat inițial la biserica românească găzduită
de Scala Coeli, la Roma, dar și cu pictura lui Ioan Popa de la zisa „Arcă
noetică” din Alba Iulia – dovada că arta bizantină poate renaște în tipare
creative și totuși fidele tradiției adevărate. Tot Ioan Popa pictează Schitul
Sf. Ipatie, metoc românesc al Vatopedului. Deci se poate! Important ar fi ca
ierarhii noștri să încurajeze această direcție, reeducând poporul în duhul
Bizanțului nealterat. O muncă uriașă și bine-venită!