Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

sâmbătă, 4 aprilie 2020

Înviere și ”distanțare socială”


În toamna lui 1990, am plecat la studii doctorale, sub îndrumarea profesorului Michel Meslin, care era pe atunci președintele Universității Paris IV-Sorbonne. Lăsasem în urmă o țară sărăcită, traumatizată de o lungă dictatură comunistă și de felul sângeros în care aceasta își găsise sfârșitul (spre deosebire de procesul, mult mai pașnic, din celelalte state satelizate de Moscova roșie, după al Doilea Război Mondial). Firește că eram, prin cultura asimilată până atunci – inclusiv prin studiile teologice la Sibiu și București – un european. Nu veneam dintr-o grotă, ci dintr-o casă de intelectuali, echipată cu bibliotecă serioasă. Eram însă rupt de ce se petrecuse în Occident pe durata războiului rece. Poate că se mai strecurau prin Cortina de Fier ceva titluri, mărfuri și relatări de călătorie, dar românii post-belici rămăseseră, în linii mari,  izolați de  cotidianul democrațiilor libere. Așa se face că experiența academică pariziană m-a acomodat cu noile realități, pe viu. Printre ele, am descoperit atunci suveranitatea antropologiei culturale asupra științelor umaniste. Și o ramură a ei, antropologia morții. În aria franceză, exponentul ei cel mai eminent era Louis-Vincent Thomas. Citind tratatul lui de ”thanatologie” am înțeles în premieră (și în profunzime) că Occidentul ocultase moartea, interzicându-i spațiul public. Moartea e sacră, ca și viața, căci ele sunt complementare, indisociabile, etern-umane și încărcate cu o tensiune metafizică mereu resimțită de teologi, filozofi, ca și de fiecare ins care a trăit în Europa premodernă. Or, iată că, în siajul Revoluției franceze - deci a scientismului, pozitivismului, materialismului, socialismului și consumismului rezultate din regicidul (ca și din ”deicidul” simbolic) de la 1789 - sacrul fusese exilat în sfera privată. În fond, toată Modernitatea se baza pe introducerea unei distincții clare între public și privat. Spațiul public a fost gradual acaparat de substitutele lui Dumnezeu: statul-providență, opinia publică, ideologiile politice, controlul mai mult sau mai puțin democratic al autorităților (cumva anonime) asupra cărnii, cugetării și autonomiei individuale. Toate, sub semnul Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.  Aceste ample procese au avut o componentă raționalistă, anti-clericală, etatistă, statistică și tocmai de aceea au generat, în veacul 20, sistemele totalitare doborâte în 1945 și 1989. Ele au desacralizat pe rând natura, omul, societatea, viața și moartea. Moartea a fost, cum spunea L-V. Thomas, ”medicalizată”. Ascunsă privirii publice. Și așa era, în Occidentul unde poposisem, așa cum avea să fie, tot mai apăsat, și în România deceniilor post-comuniste. Ea e privită azi ca o defecțiune a sistemului de protecție socială (care include actele medicale). Nu ca pe o consecință a naturii umane căzute în păcatul originar. Nu ca defecțiune ontologică, nedorită de Dumnezeul creator al toate, dar izvorâtă, fatal, din exercițiul libertății constitutive a lui homo sapiens.
Iată cheia în care citesc auto-stoparea planetei sub amenințarea pandemiei Covid-19, care remodelează dramatic viața umană. Panica reverberată mediatic (”infodemia”) e de fapt o macabră contabilitate a fiecărui decedat din cauza virusului. Moartea face prima pagină a opiniei publice desacralizate. Moartea oferă materialul ”viu” al acestei încercări colective reverberate psihologic, sub un val de iraționalitate terorizată. Din eveniment privat, de care se ocupă spitalele, pompele funebre și familia, cu discretul ei faire-part, moartea se reinstalează, ca realitate, în centrul atenției mondiale și în capul listei de știri zilnice. Nu e doar ”revanșa naturii” violate de om, ci și a morții, care se reafirmă plenar, pe toate canalele de comunicare. Firește că interpretez ce ni se întâmplă și în registrul pedagogiei divine. Nu văd însă fenomenul complex la care asistăm doar ca pe un îndemn transcendent spre pocăință și corectare a unor păcate banalizate, ci ca pe o recuplare a tandemului viață-moarte, în văzul tuturor celor care pierduseră al treilea termen al ecuației: învierea, nădejdea vieții veșnice, transfigurate într-o dimensiune care scapă deopotrivă telescopului și microscopului atomic. În 2020, Paștele celebrat prin ”distanțare socială” mi se pare premisa unei renașteri, a unei eclezialități primenite mistic, în plin deșert secular. Nu mai putem simula, inerțial și fariseic, starea de comuniune. Fie vom ști să o reinventăm cu adevărat, fie o vom pierde, cu noi cu tot.

Teodor Baconschi