Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 12 septembrie 2016

230 de ani de învăţământ teologic la Sibiu, 1786-2016


Ca să parafrazăm, spunem, cu deferenţa de care suntem în stare, că sunt pe lume oameni aleşi care îşi imaginează întotdeauna paradisul, ca fiind dotat numaidecât cu un birou de scris, cu o mare mulţime de documente, texte, studii şi cărţi, evident de ştiinţă şi conştiinţă teologică şi istorică naţionale, sub forma unei biblioteci dumnezeiesc de frumoasă. Părintele Academician Mircea Păcurariu este, de aici pornind, primum între laureaţi; pentru Domnia Sa, întotdeauna rostul a însemnat o experienţă docentă legată de studiu, cercetare şi scris, de carte adică.
De aceea, dar, încă de la începutul didactic şi ştiinţific, părintele profesor, ca nimeni altul, a înnobilat studiul şi cercetarea, ridicându-le din scara lor liniară şi conectându-le la excelenţă, la limita de sus. De aceea, dar, dreptul de preemţiune auctorială, în cauza cercetării învăţământului teologic sibian, îi revine ilustrului profesor, om de cultură mare şi patriot angajat. Aşadar, după periplurile atât de pertinente, de personalizate, de elevat nuanţate, de profesionist, limpede şi exact exprimate de Părintele Mitropolit Laurenţiu (Înaltpreasfinţia Sa fiind, de asemenea, un eminent, perseverent şi plenipotent actant al teologiei universitare), de Magnificenţa Sa, Ioan Bondrea, rectorul Universităţii „Lucian Blaga”, şi, după Cuvântul înainte al autorului, urmează – distribuită în două părţi, nouă capitole, cu subadaosurile, completările, indicele, reproducerile de texte originale etc. aferente – însăşi scoaterea din scriptorium a tezaurului pedagogic, teologic, istoric şi naţional, spre a primi, după expunerea de motive şi cea mai riguroasă cercetare posibilă, confirmarea şi dreptul la consacrare şi cunoaştere, în toată splendoarea, încărcătura de sensuri şi consecinţe şi alteţea lor, unice.
La început, concis, în Introducere, mai apoi, elaborat, detaliat, contextualizat, în temeiul unei documentaristici şi judecăţi de valoare exhaustive şi eminamente savante, în tot cuprinsul lucrării, autorul prezintă – şi de-atâta vreme reprezintă – avatarurile şcolii academice de teologie sibiene. Cu precizarea că fiecare etapă s-a personalizat printr-o mirabilă putere şi înţelepciune a adaptabilităţii şi dinamizării pedagogice, aşezând în straturi de ştiinţă şi conştiinţă teologică şi istorică naţionale, adevărul şi lumina care vor să dăinuie până la capătul vremii neamului (de fiecare dată câte o personalitate marcantă, harismatică, ablativă vocaţiei şi dăruirii, a pecetluit duhul vremii). „Rădăcina curată, tainică şi adâncă” din care s-a iţit, a crescut şi rodit învăţământul teologic universitar de la Sibiu s-a împreunat uneori prudent, alteori intempestiv, cu ritmul roţii timpului, descoperind, dezlegând, desluşind şi împărtăşind înţelesurile destinului nostru ca neam, ca popor, sălăşluind, învăţând de la veac, şi lăsând urme şi semne şi slujitori (vlădici, dascăli, preoţi, demnitari, condeieri, economi etc.) pentru răscrucile devenirii.
Putem vorbi, iată, de un pentateuh al învăţământului teologic sibian, cu referire la cele cinci etape ale organizării, consolidării, dezvoltării, reformării, perfecţionării, afirmării, consacrării şi, iarăşi, dezvoltării. Aşadar, genealogia teologiei sibiene poate fi partajată şi evidenţiată în funcţie de seminţia (citeşte: personalitatea, personalităţile) care într-o vreme a asumat-o, i-a purtat de grijă, spre a o lăsa urmaşilor în bună rânduială, aşezată şi pregătită şi deschisă progresului. Fără a minimaliza începuturile, cât şi consistentul şi strălucitul tablou al celor al căror nume au devenit renume (şi pe care cititorul le descoperă atât de magistral evocate în carte), dar, din raţiuni obiective, pomenim îndeosebi etapele Gheorghe Lazăr, Andrei Şaguna şi Nicolae Bălan, până azi.
Aşadar, firea, evoluţia şi prestaţia de om uşor rebel, voluntarist, greu adaptabil limitelor şi exigenţelor unei rânduieli cvasi-cazone, nu l-a împiedicat pe eruditul, cu asupra de măsură, Gheorghe Lazăr să pecetluiască cu personalitatea sa puternică, cu geniul anticipării, cu vocaţia organizatorică, cu ştiinţa decelării şi preocuparea pentru elaborarea unor manuale indispensabile, în contextul socio-politico-religios, nu tocmai propice, duhul vremii sale sibiene, dar nu numai. Cât priveşte anvergura marelui Andrei Şaguna (azi Sfântul Ierarh Andrei Şaguna), ei bine, spiritul său vizionar, profilul aristocratic, angajarea naţională, caracterul temerar, harisma de a manageria in corpore frământările, aspiraţiile, arderile, opreliştile, imperativele, trebuinţele urgente ale neamului românesc din Transilvania l-au făcut pe bravul ierarh să consolideze şi consacre şi să alinieze, graţie iureşului reformelor şi înnoirilor, şcoala teologică sibiană instituţiilor academice deja aureolate. Iar preocupările sale să exceadă cu mult atribuţiile strict canonice şi administrative, bisericeşti. De aici pornind, instrucţiei teologice tot mai complexe şi mai consistente, se adaugă educaţia patriotică (nu doar vibrantă, cât mai ales, temeinic argumentată şi asumată, până la capătul tuturor consecinţelor), de excepţie. Absolvenţii din vremea aceea vor să fie primii participanţi şi precursorii de mai târziu ai luptei etapizate a românilor transilvăneni pentru câştigarea de drepturi naţionale şi sociale şi pentru împlinirea unităţii statale. Bineînţeles că, printr-o succesiune providenţială, implicarea şi angajarea totală (a cărui paternitate este totuna cu identificarea) a Mitropolitului Nicolae Bălan au făcut posibil ca la Sibiu să se reformeze din temelii învăţământul teologic universitar, să se instituţionalizeze şi consacre acea curriculă axis (este vorba despre ordonarea ştiinţifică a disciplinelor, multe noi sau completate cu aparat critic, capitole şi abordări comparabile sau în proximitatea celor deja afiliate eminenţei; tot acum, începe a se forma un corpus didactic, care, în timp, va rezona cu tot ceea ce înseamnă maximum ştiinţific şi probitatea profesională în ansamblu, congruente statutului); care, până azi, aproape neschimbată, a fost şi este baza pe temeiul căreia şcoala sibiană printr-o politică de resurse umane – cadre didactice, studenţi, dar nu numai – printr-o continuă ascensiune a pregătirii ştiinţifice şi duhovniceşti, defineşte un aşezământ de cel mai înalt prestigiu.
Este limpede că, nu în ultimul rând, dinamica vieţii înseşi, coroborată cu harul, darul şi neodihna vlădicilor şi celorlalţi ostenitori (care poartă în sine nobila ştafetă a salvării lumii ca minune, tainele ei vădite celor aleşi şi ascunse neaveniţilor; care, din sinele lor, într-un advent pedagogic excepţional, păstrează sensul şi calea „exemplarităţii inefabile” a omenescului conectat la ordinea subtilă a existenţei); ei au fost şi sunt prerogativele şi imperativele categorice, care, în ultimele decenii, au tot adăugat şcolii laurii atâtor reuşite, în primul rând din perspectiva academică. Pleiada de ieri şi de azi a profesorilor – excepţionalizată de nimbul ştiinţific-profesional, moral şi uman – străluce mirabil; lumina învăţăturii lor scrutează până la marginea vremii lucrarea şi cuvântul lui Hristos. Totul insinuat în acel tip de cultură şi modus vivendi care adună, descoperă, transcede şi cuminecă conştiinţa unei tradiţii vii, dinamice, care a contribuit şi contribuie în mod esenţial la păstrarea în „nemărginită iradiere” a fiinţei creştine a poporului român (…)
Menţionăm corolar, sui generis, mai întâi, evidenţa şi seninul erudiţiei, mereu spontaneitatea, surprinderea şi prospeţimea ştiinţifică ale Părintelui Academician Mircea Păcurariu. Mai ales că ştiinţa, dacă nu are date, aşezare, argumente, dinamică şi adevăruri suverane, şi nu produce consecinţe valide şi validate, este exclusă din „timpul viu şi legile lui”. Harul Părintelui Profesor Dumitru Abrudan, tonul uşor grav al vocii, felul în care devine/se transpune, atunci când predă/predică, ne face să deprindem altfel „tainica înţelegere a genezelor cosmice şi sufleteşti a momentului primordial de ieşire din nimic a creaţiei”; mai mult, aidoma „marilor preoţi ai sfintelor cuvinte”, domnia sa pare că nu doar vorbeşte, cât transmite, este alesul investit să vestească. Absolut vrednic de încrustat în memorie, este felul august în care Părintele Rector Constantin Voicu a ales să fie, în cronica anilor sibieni, acel purtător de flamură deopotrivă avântat, ferm, dar întotdeauna de bună cumpănă a cugetului; „în atâtea concurenţialităţi”, ştiind să impună, în ierarhia realităţii, omenia şi calmul unei conştiinţe de viaţă unice. Şi, nu în cele din urmă, este mirabilă calea aleasă de Părintele Profesor Ioan I. Ică Jr, anume să ne restituie acele scrieri-efigie ale teologiei lumii, în care noi să descoperim gustul „gândurilor înalte şi percepţiei elevate”; în care, mai mult, să ne fericim şi uimim de nobleţea şi frumuseţea lor şi în prezenţa cărora trăim mereu iminenţa unei epifanii (…) Este limpede că se poate într-atât continua lista evocărilor, cât numele dascălilor sibieni fi-vor izvoare albe ce curg în limba dulce şi credinţa ce încă străluce a Neamului Românesc.

Pr. Iosif Zoica