Nu scriu sub impulsul unei nevoi, ci la imboldul unei
rugăminți. Privesc spectacolul lumii de azi și mi-e greu să mă decid încotro
să-mi orientez gândurile pentru că sunt o grămadă de știri contradictorii și
nimic nu pare limpezit.
Una dintre temele care mă preocupă este legată de
locul creștinului în lumea contemporană și felul în care îl poate mărturisi pe
Hristos în condițiile istorice de azi.
Nu știu în ce măsură suntem conștienți că cel mai
perfid aspect al ,,mitologiei modernității” care ni se inoculează este acela că
secularul nu este o ideologie, cu propriile sale certitudini, prejudecăți și
adeziuni iraționale, ci doar un context cultural care permite tuturor
convingerilor să înflorească, în măsura în care caracterul lor distinct se
limitează strict la sfera privată. Acest lucru permite regimurilor seculare să
se promoveze într-o mare diversitate de violențe și nedreptăți, fără a ține
seama de mult trâmbițata ,,corectitudine politică” ce se vrea echidistantă, ca
principiu, dar se pare că nu pentru toată lumea.
O carte care merită adusă în dezbaterea ideilor de azi
este și cea a lui David B. Hart, ,,Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și
adversarii ei”, care pune în discuție recuperarea memoriei creștine,
reamintirea îndelungatului trecut creștin, de care sunt dependente multe din
principiile morale profunde ale modernității ,,luminate”, dar a căror memorie ideologia
modernității se străduiește să o distorsioneze fără a dori să-și asume
violențele excesive și subtile prin care s-a instalat și perpetuat. El încearcă
să ne convingă, pe parcursul cărții, că Evanghelia a creat în societatea umană
o revoluție care tocmai pentru că nu a fost subită, traumatizantă și mărginită,
ci progresivă, continuă și atotcuprinzătoare, a fost cea mai semnificativă,
profundă și radicală revoluție din istoria umanității.
Mesajul său e cât se poate de provocator și încearcă
să ne demonstreze că ,,epoca rațiunii a fost, în unele aspecte importante,
începutul eclipsei autorității rațiunii ca valoare culturală, că epoca modernă
este remarcabilă, în mare măsură, pentru triumful dogmatismului inflexibil și
irațional în toate sferele strădaniei omenești (inclusiv în domeniul
științelor) și pentru zborul dinspre raționalitate către o grămadă de
fundamentalisme paliative, religioase și seculare, că ideologia iluminismului
aparținând modernității ca atare nu are niciun merit în dezvoltarea științei
moderne, că predispoziția spre barbarism a statului modern secular depășește
tot răul de care creștinismul ar putea fi, pe buna dreptate, acuzat nu doar în
virtutea tehnologiei superioare de care dispune, ci prin însăși natura sa, că
printre marile realizări ale culturii moderne se numără masiva refugiere în
superstiții și incubarea unor tipuri brutale de nihilism, și că, prin
comparație cu revoluția creștină ce i-a precedat, modernitatea nu este altceva
decât un efect întârziat, sau chiar o contrarevoluție o întoarcere reacționară
către o confortabilă, dar dezumanizantă înrobire, mentală și morală față de
natura primară”.
Spiritul modernității pare să ne propună un nimic
primordial ce fundamentează întreaga realitate, un vid fertil în care toate
lucrurile sunt posibile, din care nu izvorăște niciun impediment împotriva
dorințelor noastre și în fața căruia putem alege să devenim orice.
Se pare că viața omului contemporan este un perpetuu
act laic de credință în lucruri uneori mult mai obscure și derizorii decât cele
postulate ca bazându-se pe taină. Ar trebui să știm că valorile promovate de
conștiința laică: respectul față de ceilalți, inviolabilitatea drepturilor
persoanei, libertatea științei, acceptarea pluralismului religios și politic, a
democrației politice și a pieței economice, nu s-au născut în afara
creștinismului sau în luptă cu el, ci au conviețuit în cadrul istoriei.
Tendința modernității este cea de a aborda
creștinismul ca pe o ideologie pledând împotriva lui ca și când ar fi vorba de
confruntarea cu un birou de avocatură. Dar ca să înțelegem fascinantul umanism
pe care îl aduce creștinismul trebuie să ne reconfigurăm capacitatea
mărturisitoare a propriei credințe.
Am terminat de curând ,,jurnalul” savantului Alexandru
Mironescu, ,,Admirabila tăcere”, și am rămas fascinat de modelul lui de
mărturistor al credinței în Hristos, de interesul pentru citirea Scripturii, de
deschiderea teologică înspre textele fundamentale ale literaturii creștine, de
nivelul cunoștințelor și abilitatea de orientare creștină. Cred că asta
lipsește creștinului contemporan care s-a pierdut în ignoranța de a-și cultiva
sufletul cu adevărul învățăturii Mântuitorului.
V-aș cita o mostră din jurnalul profesorului
Mironescu: ,,Dumnezeu e prezent pretutindeni, în toată creația sa, dar nu-l
poate vedea decât acela care Îl resimte ca o prezență în inima sa. Contactul
nemijlocit cu Dumnezeu nu e posibil omului decât în inima sa. Dumenzeu e Taina
omului. Aici, în inimă, incertitudinea obiectivă e biruită de dragostea din
miezul interiorității, unde credința rezolvă contradicția fundamentală,
scandalul absurdului, care e cu totul altceva decât scandalul ignoranței. În
punctul acesta, a crede, escaladând rațiunea, nu mai e un martirism. În punctul
acesta creștinismul apare ca însuși adevărul vieții și nu ca ceva ce este
adevărat până la un oarecare nivel”. Modelul profesorului Mironescu pare destul
de izolat azi când mulțimea creștinilor practicanți se confruntă cu aceeași
ignoranță care stăpânește masa creștinilor nominali. Cei care abordează aspecte
ale credinței sau liniile general creștine o fac de pe o poziție impersonală.
Credința este prin esența ei ceva adânc personal și este cu adevărat vie când
este asumată în condiția experienței personale.
Spune părintele Schmemann că o anumită învățătură a
Bisericii ajunge să fie vie pentru mine doar atunci când devine experiența mea,
credința mea, și în consecință, conținutul personal al vieții mele.
Chiar dacă creștinismul este extrem de personal nu
înseamnă că este individualist, pentru că toți credincioșii se raportează la
același Hristos, care se adresează El însuși fiecărei persoane. Părintele
Schmemann ne face atenți la o nuanță care creștinului de azi îi scapă frecvent:
credința fiecăruia, în vreme ce e înrădăcinată în credința comună,
rămâne unică.
Modernitatea încearcă să transforme bătălia cu
credința și religia într-o dezbatere științifică, pentru a-i arunca pe
credincioși într-o confuzie cu argumente științifice, ca și cum discuția s-ar
ține în termenii unui fenomen al naturii cognoscibil în mod obiectiv.
Din păcate, pentru foarte mulți dintre noi, preoți și
credincioși, creștinismul are nevoie de demonstrații pentru că nu mai este
trăit la nivelul experienței personale. Modelul profesorului Mironescu și-a
restrâns, din păcate, ,,aria de influență” la foarte puțini laici, care, din
fericire, au început să-și facă simțită vrerea în peisajul destul de anost al
culturii de azi.
În virtutea reflexelor modernității am putea spune ca
și filozoful Sartre că ,,omul este o pasiune inutilă”, dar, în virtutea
experienței creștine, am putea spune ,,chipul Slavei Tale celei negrăite sunt,
deși port în mine rănile păcatelor”.
Ar fi timpul să admitem că avem o credință care nu ne
onorează statutul de creștini și că timpul nu este pierdut chiar dacă
,,secerișul este mult și lucrătorii sunt puțini”.
Pr. Dr. Cristian Muntean
