Tiparniţe româneşti pentru greci în Moldova

Ne-am propus să desluşim un capitol din ceea ce înseamnă istoria tiparului la români, şi anume să vorbim despre tiparniţele româneşti care au tipărit carte pentru greci.

Dacă am încerca un stadiu al cercetărilor, ne vedem obligaţi să menţionăm ultima cercetare majoră în domeniu, anume volumul dlui Doru Bădără, din 1999, care ne oferă o analiză completă a ceea ce a însemnat evoluţia tiparului la noi, la sfârşit de sec. XVII şi început de secol XVIII [Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Editura Istros, Brăila, 1999 (mulțumim autorului prin a cărui amabilitate ne-a fost pus la dispoziție textul în formă digitală, din care vom cita ca atare)]. Nu putem omite aici amplele şi eruditele cercetări ale academicianului Dan Simonescu († 1993) în domeniul istoriei tiparului, lucrări din al căror conţinut vom cita. Dar sursa principală pentru oricine vrea să întreprindă o cercetare serioasă în chestiunea în cauză, o constituie, indubitabil, celebra colecţie citată deja de noi aici, Bibliografia Românească Veche.

Primele informaţii relative la imprimarea cărţilor greceşti la noi se găsesc în tratate greceşti consacrate literaturii neogreceşti, precum cel al lui Konstantin Sathas [Νεοελληνική φιλολογία (Literatura neo-greacă), Atena, 1868], operă care, deşi lipsită de discernământ critic, oferă un bogat material informativ referitor la bibliografia şi operele autorilor greci, începând de la 1453, până la 1821.

A doua sursă de informaţii este constituită din operele de interes strict bibliografic, mai vechi, precum cea a lui Andreas Papadopoulos Vretos [Νεοελληνική φιλολογία ητοι κατάλογος της από πτώσεως βυζαντινής αυτοκρατορίας μέχρι ευκαθυδρύσεως της εν Ελλάδι Βασιλείας τυποθέντων βιβλίων παρ’ελλήνων εις την ομιλουμένη η εις την αρχαίαν Ελληνικήν γλώσσαν (1476-1832), 2 volume, Atena, 1854-1857].

Printre scriitorii importanţi ai sec. XIX, în legătură cu cărţile imprimate la noi, sunt: Jean Villara, Polizois Kontos, Neofit Duca, Daniel Filipide, Dionisie Fotino, Dimitrie Panaiotad Govdela, Athanasie Cristopoulos şi Constantin Vardalahos. În formarea intelectuală a acestora, Ţările Române au jucat un rol foarte important. Bibliografia lui Vretos este un important auxiliar pentru studiul literaturii greco-române [Dan SIMONESCU, „Le livre grec en Roumanie (problèmes bibliographiques)”, în Balcania, VII, 2, 1944, p. 447-464]. Un alt mare autor ce ne pune la dispoziţie informaţii privitoare la această bibliografie a fost Emil Legrand [Bibliographie hellénique ou description raisonnée des ouvrages publies en grec par des Grecs au XVeme et XVIeme siecles, vol. I-II, Paris, 1885, vol. III-IV, 1906].

Înşişi cercetătorii greci ne-au oferit date ce ne ajută să recompunem acest tablou. Aşa este lucrarea lui Dimitrie Ghinis şi Valerie Mexas [Ελληνική Βιβλιογραφία 1800-1863. Αναγραφή των κατά την χρονικήν ταύτην περίοδον οπουδήποτε ελληνιστί εκδοθέντων βιββλίων και εντύπων εν τω γένει μετάπίνακος των εφιμερίδων και περιοδικών της περιόδου ταύτης (Bibliografia greacă. Descriere cronologică, pe perioade, a cărților editate și tipărite în greacă, cu o listă a ziarelor și periodicelor acestei perioade), Atena, 1939-1940]. Aceasta şi-a propus să înglobeze aproape 10.000 de titluri din perioada 1800-1863.

La noi, primul dintre cei care au arătat interes pentru studiile neo-elenice şi bibliografia lor a fost Constantin Erbiceanu [Bibliografia greacă sau cărțile grecești imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă și dedicată domnitorilor și boierilor români. Studii literare, București, 1903]. Acestora avea să li se adauge preţioasa lucrare a lui Ion Bianu şi Nerva Hodoş, citată deja de noi aici.

Toată această producţie de carte grecească a apărut în tipografii de pe teritoriul ţării noastre, despre a căror activitate vom vorbi în rândurile ce urmează. Vom vorbi şi despre autorii acestor acte culturale, ierarhi şi monahi greci sau români, dar, în primul rând domni generoşi care au făcut posibile astfel de acţiuni.

Este adevărat că pe la 1512 se fondase la Thessalonik un centru tipografic pentru întreaga Peninsulă Balcanică şi pentru Levant, dar, din păcate, n-a putut ajuta prea mult cultura greacă [Haralambos PAPASTATHIS, Τα πρώτα ελληνικά τυπογραφεία της Θεσσαλονίκης (Primele tipografii grecești din Thessalonik), Thessalonik, 1968, p. 239].

În secolul al XVII-lea, Franţa a dorit să imprime şi ea carte ortodoxă, la Paris. Cel care s-a opus a fost patriarhul Ierusalimului, Dositei Notara, arătând că o imprimerie era cu adevărat necesară, dar nu putea funcţiona decât într‑o ţară ortodoxă liberă. Rusia nu putea fi acea ţară, date fiind disensiunile între reformiştii patriarhului Nikon şi schismaticii arhimandritului Avacum, polemică cunoscută, altminteri, sub numele de „mişcarea schismatică”. Aceasta, dar şi disputa dintre Hrisant Notara, nepotul lui Dositei, şi fraţii Lykoudis, profesori greci la Moscova, au împiedicat instalarea unei tiparniţe acolo, şi au dus, în felul acesta, la alegerea Ţărilor Române ca centru de expansiune culturală a limbii greceşti, centru ce avea şi rolul de apărare a credinţei creştin-orientale, adică ortodoxe [Dan SIMONESCU, „Le livre grec en Roumanie...”, în Symposium..., pp. 127-128].

Aşadar, acţiunea de instalare a unei tipografii greceşti în Principate a avut ca autor pe Dositei Notara (1669-1707), acţiune ce avea să deschidă o eră nouă în istoria cărţii româneşti. Această tipografie avea să fie înfiinţată la mănăstirea Cetăţuia, în Iaşi, pe la 1682.

Mănăstirea Cetăţuia a căpătat o mare importanţă după 1670, afirmându-se ca instituţie bisericească protectoare a tuturor ortodocşilor orientali, într-o vreme în care se aflau expuşi unor pericole şi ameninţări teribile. Mănăstirea Cetăţuia a introdus un element nou în cultura naţională prin aceea de a conserva şi a promova literatura ortodoxă de limbă greacă [Dan SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia (Iassy), foyer de culture d’Orient orthodoxe”, în Balcania, I, VI, 1944, p. 358].

Biserica mănăstirii a fost târnosită la 1670, în ziua Sfinţilor Apostoli, în zilele domnului Gheorghe Duca, după care avea să fie închinată Sf. Mormânt. Era vremea la care Biserica Ortodoxă se găsea într-un conflict acut cu Biserica Occidentală în ceea ce privea câteva dogme: infailibilitatea papală, natura Sf. Taine şi termenii privitori la ei, mai ales în chestiunea transubstanţiaţiei euharistice, Filioque, Purgatoriul ş.a. Catolicii reuşiseră să provoace sciziuni printre ortodocşii orientali, dar ceea ce era mai grav era faptul aducerii discuţiilor teologice în sfera intrigilor politice, ceea ce expunea foarte mult lumea creştină în faţa Imperiului Otoman. Unul dintre importantele elemente politice care au dus la diviziune l-a constituit chestiunea patronajului Sf. Mormânt, revendicat când de Papă, când de Patriarhul grec de Ierusalim. Turcii şi ruşii, duşmani irevocabili, interveneau deseori în aceste disensiuni, accentuându-le mai mult. Asta dusese la martirizarea unor monahi şi chiar a unor patriarhi. Aşa a fost cazul patriarhului de Ierusalim, Paisie (1645-1660), întemniţat de turci sau, şi mai grav, al patriarhului ecumenic Partenie, spânzurat în Sâmbăta Paştilor anului 1657 [Pr. D. STĂNILOAE, Viața și activitatea Patriarhului Dosofteiu al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Române, Cernăuți, 1929, p. 4]. Toate aceste ameninţări şi condiţii precare de supravieţuire au constituit un motiv în plus – foarte justificat –, care i-a făcut pe toţi aceşti înalţi prelaţi să se îndrepte către Ţările Române şi să ceară protecţia suveranilor lor ortodocşi. Aceşti noi oaspeţi – extrem de bine primiţi – se întorceau îmbogăţiţi în bani, cărţi, manuscrise, odoare sfinte. Şi tot lor li se închinau acum mănăstiri din cele două Principate.

Documentele indică faptul că Moldova a fost vizitată de Paisie al Ierusalimului (1649) [STĂNILOAE, Viața și activitatea…, p. 3]. Nectarie al Ierusalimului avea să zăbovească şi el în Moldova între sept. 1662 – apr. 1663, fiind bine primit de domnul Nicolae Dabija [BRV, I, 1903, p. 256].

Dar cel care şi-a legat, prin excelenţă, numele de Moldova, prin activitatea sa literară şi tipografică a fost Dositei Notara al Ierusalimului, având ca centru de acţiune mănăstirea Cetăţuia, pe care Gh. Duca o închinase Sf. Mormânt. Devenise patriarh la numai 28 de ani, susţinut de acelaşi domn şi cunoştea deja Moldova, pentru că însoţise pe cei doi patriarhi, Paisie şi Nectarie. La Cetăţuia a rezidat până la moartea protectorului său, în 1685, fiind atras, mai apoi, în Valahia de un alt mare binefăcător, Şerban Cantacuzino. Acesta câştigase încrederea Patriarhului şi a reuşit să-l aducă la Bucureşti, încredinţându-i teribila lucrare de supervizare a ceea ce avea să devină monumentul limbii române, „Biblia de la 1688”. Mai înainte de Dositei, o singură tipăritură grecească înregistrase istoria: este vorba despre scrisoarea de mulţumire din decembrie 1642, către Vasile Lupu, a ierarhilor greci ce participaseră la Sinodul de la Iaşi de la 1642.

În viaţa culturală a mănăstirii Cetăţuia s-au distins două mari epoci, delimitate de anul 1682, data de la care va începe să funcţioneze tipografia de limbă greacă, în paralel cu cea a Mitropoliei din Iaşi. În realitate, era secţiunea greacă a celei mitropolitane. Patriarhul a adunat pe lângă sine o serie de intelectuali, oameni marcanţi ai culturii bisericeşti, cărora reuşise să le impună viziunea sa, care avea ca scop apărarea Ortodoxiei din toată lumea orientală, comandând o serie de scrieri, coordonându-le şi tipărindu-le [STĂNILOAE, Viața și activitatea..., p. 22; Marcu BEZA, Urme românești în Răsăritul ortodox, București, 1937, p. 90, 93].

Printre actorii, dimpreună cu Dositei, a ceea ce avea să devină un curent literar şi ideologic în literatura neo-greacă a secolelor XVII-XVIII se află multe nume: Kyril Loukaris, Theofil Koridaleu, Ioan Cariofil, Panaiot Nicousis, Meletie Pigas, Alexandru şi Nicolae Mavrocordat, Hrisant Notara, Iosif Moesiodax, Evghenie Voulgaris, Chesarie Daponte, Nichifor Theotokis, Rigas Velestinlis, Dionisie Fotino ş.a. [Dan SIMONESCU, „Le livre grec…”, în Symposium…, p. 128]. Unii au aparţinut epocii fanariote, iar alţii au fost pre sau post fanarioţi, dar toţi au operat în domeniul literelor, teologiei, culturii şi umanismului religios, dat fiind că Imperiul Otoman lăsase acestor ţări libertatea imprimării de carte religioasă.

Dar la fel de importantă a fost contribuţia românilor care i-au susţinut pe toţi aceştia să imprime carte aici. Primul al cărui nume se cuvine a fi menţionat a fost Mitrofan, pe vremea aceea episcop al Huşilor (1682-1686), dar şi meşter principal al tipografiei Mitropolitane redeschise de mitropolitul Dosoftei la 1679. Dositei ne dă următoarele detalii: „În 1680 mă găseam la Iaşi şi am văzut că românii au o tipografie, în timp ce grecii nu aveau deloc. Dar Dumnezeu care conduce şi împlineşte toate gândurile bune a făcut să vină la noi călugărul Mitrofan căruia i-am dat 60 de lei ca să facă pentru noi o tipografie nouă” [DOSITHEI Patriarhul, Ιστορία περί των εν Ιεροσολύμοις Πατριαρχευσάντων (Istoria patriarhilor Ierusalimului), București, 1715, p. 1237, cf. SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia…”, p. 362]. Iar în altă parte îl flata pe domnul Duca, sugerându-i că ar trebui să se considere superior lui Vasile Lupu pentru că l-a depăşit prin crearea tipografiei greceşti, oferind astfel posibilitatea tuturor ortodocşilor să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, prin textul Evangheliilor şi prin textele Sf. Părinţi [BRV, I, 1903, p. 252, 254]. Şi apoi, pentru că turcii îl numiseră pe Duca guvernator al întregii Ucraine, Dositei nu pierde ocazia să-l gratuleze ca pe un luminător, nu doar al grecilor, ci şi al ruşilor [SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia...”, p. 363].

Prima carte tipărită aici era lucrarea patriarhului Nectarie, „Obiecţii contra Primatului papal” (1682) [”Αντίρρσις περί της αρχής του Πάπα”, în BRV, II, pp. 251-258, nr. 75; vezi și Doru BĂDĂRĂ, „Tiparul românesc…”, p. 91].

În 1683, urma un al doilea volum ce conţinea două opere polemice, una a lui Simeon al Tesalonicului, „Contra ereziilor” şi cealaltă a lui Marcu Eugenicul, „Explicarea Sf. Liturghii” [BRV, II, pp. 273-275, nr. 81].

În timpul şederii sale la Iaşi, Dositei însuşi avea să alcătuiască o lucrare „Tomul dragostei împotriva latinilor”, un tratat care cuprinde 25 de scrieri ale patriarhului, cu argumente împotriva supremaţiei Papei, împotriva Filioque sau a altor teorii privitoare la Botez şi Euharistie, tipărit la 1698, ni se spune că în Iaşi, dar fără o indicare clară a locului. La fel se întâmplase şi cu alte cărţi ce apăruseră între 1685-1689. S-a vehiculat ipoteza că este posibil ca tipografia grecească să fi funcţionat şi la Sf. Sava, altă mănăstire supusă Sf. Mormânt [SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia…”, p. 363-364]. Tot la Iaşi compusese Dositei şi o vestită rugăciune pentru ploaie, în 1674, care va apărea în cartea românească, „Molitvălnivul dă’nţălăs” (1681) [BRV, II, p. 239]. Şi tot aici alcătuise vestitul „Tom al bucuriei” (Τόμος χαράς), care îi va fi publicat mai târziu, la 1705, la Râmnic [BRV, II, p. 466].

Cu totul, la tipografia Sf. Mormânt din Iaşi s-au tipărit 10 cărţi, din care 8 greceşti, una în română, iar alta în slavo-română [A se vedea lista completă la BĂDĂRĂ, Tiparul românesc..., p. 91]. Se vede că este o fuziune între interesele naţionale şi cele ale Ortodoxiei, în general. Moldova va câştiga un prestigiu nou în câmpul producţiei literare şi va deschide un orizont mai larg pentru diversele curente literare, încă din epoca mitropolitului Dosoftei, aşa cum ne încredinţează Dan Simonescu [„Le monastère de Cetatzuia…”, p. 362]. Se remarcaseră în arta tiparului, alături de Mitrofan, şi un Dionisie, Ieremia Cacavela ori Dumitru Pădure.

După 1698, relaţiile lui Dositei cu Moldova au intrat într-un con de umbră. Aici îşi pierduse protectorii, dar îşi câştigase unii noi în Valahia. Activitatea tipografiei greceşti de la Iaşi încetează. Doar pe la 1758 vom mai găsi o scurtă licărire de cultură, în cursul rămânerii vremelnice aici a călugărului xiropotamit Chesarie Daponte, care a făcut o figură frumoasă în cultura română [Constantin ERBICEANU, Cronicari greci și români care au scris despre români în epoca fanariotă, București, 1888, p. LXVII].

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Moldoveanu

T eo l o g i e ş i s p i r i t u a l i t a t e o r t o d o xă

Editura Humanitas îl găzduieşte în acest an 2016 pe Teodor Baconschi, de această dată în dialog cu Dan Liviu Boeriu în Anatomia ratării, identificând tipuri şi tare din România postcomunistă. Cartea este adresată oricui este interesat de a realiza o radiografie a societăţii româneşti post-comuniste, ajutaţi fiind de observaţia fină a teologului, antropologului şi diplomatului Teodor Baconschi, pe care îl regăseam pe băncile Facultăţii de Teologie din Sibiu la începuturile devenirii sale. Într-adevăr, autorul subliniază că prinşi fiind în vârtejul cotidian, nu mai apucăm să privim în preajma noastră, să înregistrăm chipurile care ne populează lumea, precum şi anomaliile vieţii pe care o trăim. Beneficiind de întrebările unui interlocutor fin, întrebări ce pot oricând ele însele să constituie o radiografie a societăţii româneşti, Teodor Baconschi ne, poartă prin răspunsurile sale, prin meandrele României post comuniste, atrăgând atenţia asupra unor aspecte surprinzătoare pe care fiecare dintre noi se poate să le fi experiat, dar pe care nu le-am perceput aşa cum o fac cei doi interlocutori. După câteva dialoguri introductive în specificitatea unei societăţi ieşite dintr-un sistem totalitar şi plonjate în libertate şi libertinaj, o societate fără prea multe jaloane şi în care generaţie după generaţie caută acel „altceva” de import, în locul asumării valorilor şi a locului fiecăruia, sau aşa cum spune T. Baconschi, nu se mulţumesc să fie liberi în materie de etică socială, ci au nevoie de adevărate convertiri şi noi victorii împotriva puturoaselor cutume strămoşeşti. Poate sună dur acest verdict, dar este conform realităţii pe care preoţii noştri sunt chemaţi să o observe şi, într-un fel, să facă cumva ca tinerii, mai ales, să conştientizeze că în realitatea românească există deja nuanţe pe care doar ar trebui să le inventariem. Pentru toată această stare de inferioritate, inclusiv la nivel naţional, autorul vede lipsa studiului şi a simţului regional al istoriei, care au fost înlocuite de reţeta de nation building, de altfel aplicată de toate popoarele balcanice, ce au preluat modelul teologico-politic bizantin. Rezultatul e afirmat tot de autor şi constă în scăderea puterii de negociere a acestor state cu toată colecţia lor de excepţionalisme.

Micile tipologii de tranziţie reprezintă a doua parte a lucrării, fiind identificate aici 8 tipuri de români cu care nu se poate să nu fi intrat în contact şi cu care cel mai adesea intrăm zilnic în contact, asta în cazul persoanelor active social. Găsim o prezentare a corporatistului în variantă mioritică, desigur, ecologistul mult diferit faţă de ecologiştii cu care intrăm în contact în ţările occidentale, relativistul, descurcăreţul, care începe să prindă tot mai mult la noi, băieţii deştepţi, pe care îi avem invocaţi nu numai în domeniul energetic, cocalarul şi evident că nu putea lipsi cetăţeanul digital, care a evoluat ca în basme de la televizorul cu lămpi direct la Smart TV şi, dacă se poate, chiar cu o formă curbă. Partea a treia a lucrării este dedicată intelectualilor, liderilor de opinie şi oamenilor politici. Ţinând cont de formaţia teologică a autorului, era imposibil să nu regăsim şi o radiografie a religiosului din societatea românească, unde mărturiseşte că echilibrul său vine din înţelegerea creştinismului ca o civilizaţie a libertăţii, autolimitării, iubirii şi moderaţiei.

Recomandăm lucrarea lui Teodor Baconschi spre lectură, analiză şi introspecţie, pentru a vedea în ce categorii şi tipologii ne regăsim fiecare dintre noi. Sau poate că nu ne regăsim…

Mitropolitul Laurenţiu

Spovedania altfel: Dinamica identităţii adultului

Familia şi profesia rămân locurile comune cu perioada anterior prezentată a tinereţii. Şi pentru că nu poţi să te scalzi de două ori în aceeaşi apă, ne putem întreba ce noutăţi aduce această perioadă a vieţii privitor la cele două subidentităţi, raportându-ne, bineînţeles, la metodologia de abordare deja cunoscută a Tainei Spovedaniei. Sau ne putem răspunde anumitor întrebări legate de alternativele pastorale pe care această perioadă a vieţii le face posibile prin provocările transformative la care se pretează. Pentru a implementa un atare demers, se fac necesare resurse de deschidere interioară, de timp şi de informaţie, care transformă perspectiva magică de abordare a Tainei Spovedaniei într-una de tip divino-uman, adică sinergetic. Pentru că viziunea unilaterală nu este nici pe departe suficientă, deşi reprezintă piatra unghiulară a demersului penitenţial interpersonal: Cel care lucrează e Dumnezeu, preotul şi penitentul ocazionând doar lucrarea divină. A vedea lucrurile bilateral este corect, însă nu şi complet: preotul ocazionează eficienţa lucrativă a penitentului cu Dumnezeu. Abia viziunea triunghiulară asigură acel cadru de obiectivitate prin implicare şi participare directă a preotului într-un proces de însoţire deopotrivă personal şi responsabil.

Perioada de care ne ocupăm poate fi împărţită, scolastic vorbind, tridimensional: 35-45 ani, 45-55 ani şi 55-65 ani (Ursula Şchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor – ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 255). Desigur că amprentarea particulară a personalităţii fiecăruia şi direcţia specifică de evoluţie cultural-existenţială, ca şi nivelul relaţiei personale pe care fiecare o poate avea cu Dumnezeu, sunt tot atâţia determinanţi ai dilatării/contractării subdiviziunilor.

– Între 35 şi 45 ani, evoluţia profesională se verticalizează şi se ierarhizează, speranţele de evoluţie continuă, rămânând încă în picioare. Profesia ocupă un loc central, care uneori coincide cu preocupări noi şi specifice legate de spaţiul familial aflat şi el în plină expansiune. Necesităţile legate de intrarea şi participarea copiilor la şcoală pot crea responsabilităţi parentale suplimentare. Pot apărea şi alţi copii, subsistemele familial şi ocupaţional fiind provocate la reajustări şi restructurări adaptative. Deşi menţinerea şi aprofundarea intimităţii familiale rămâne o preocupare bazală, tot acum se poate manifesta şi aşa-numita criză de la mijlocul vieţii (midlife crisis). Apărat de presupuneri, interpretări şi conflictualitate, pe fondul unei lipse acute de timp fizic, divorţul îşi ascute ghearele şi pândeşte în jurul căminului.

În acest context, în nici un caz ploaia de sfaturi şi argumente ale priorităţilor nu ajută la nivel profund, transformator. Cognitiv, da. Emoţional şi motivaţional însă, prea puţin. Ori se ştie din literatura filocalică despre om că raţiunea lui urmează poftei, emoţiei şi motivaţiei autentice, intrinseci. Sfaturile ţin de intelect. A-i spune tânărului despre valoarea şi importanţa caracterului indisolubil al căsătoriei şi despre rolul ierarhic al profesiei în existenţa lui, poate echivala doar cu efectele unei pledoarii bine argumentate. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că operaţia a fost un succes, dar pacientul a murit din altă cauză.

Însă, empatia şi înţelegerea tumultului emoţional pe care tânărul îl încearcă, conform principiului de a te bucura cu cel ce se bucură şi a plânge cu cel ce plânge, are un efect propriu creării disponibilităţii confidenţiale a penitentului. Câştigă-i în primul rând inima şi apoi vei putea să-i câştigi şi raţiunea. Pentru că lucrul bine început e pe jumătate făcut.

Asta înseamnă să creezi o relaţie. O alianţă. E vorba aici de arta întrebărilor, de preocupare agapică pentru semeni şi, în cele din urmă, e vorba despre cea mai mare poruncă din Lege şi care ar trebui să motiveze intrinsec orice relaţie duhovnicească.

Unul dintre marii psiho-pedagogi, Jim Scrivener, vorbeşte despre ceea ce ar trebui să ştie un profesor despre elevul lui (Jim Scrivener, Learning Teaching, Macmillan Books for Teachers, p. 21). Cu puţină imaginaţie se poate accentua caracterul pedagogic al dialogului la Spovedanie, făcând o transfuzie pedagogică în cadrul acesteia. Astfel, preotul/îndrumător îl tratează holistic pe tânărul/învăţăcel şi îl acceptă cu nevoile, dorinţele, experienţa lui, cu temerile, visele, fricile şi cu supărările lui, făcând astfel posibilă asumarea responsabilităţii propriului demers transformaţional de sine. Toate aceste lucruri sunt valabile pentru orice relaţie duhovnicească şi terapeutică.

În altă ordine de idei, prima întrebare la scaunul Spovedaniei nu este neapărat „Ce păcate ai mai făcut?”. Nici o intervenţie chirurgicală nu are loc în afara pregătirii medicului şi pacientului. Printre altele medicul îşi pune mănuşile sterilizate („umblă cu mănuşi”) şi pacientul este făcut să înţeleagă că pentru medic el nu este doar o boală, ci o persoană.

– Între 45 şi 55 de ani, pe fondul unor transformări în contextul vieţii, apar întrebări fundamentale. Familia se denuclearizează şi copiii încep să plece la şcoală. Din acest punct de vedere, intimitatea în cuplu revine în atenţie şi este evaluată din perspectiva noilor valori pe care relaţia le are la acest nivel. Privitor la familia extinsă, apar solicitări legate de sănătatea părinţilor şi timpul trebuie împărţit şi în funcţie de acest aspect. În cadrul familiei extinse pot apărea decese ale vreunuia dintre părinţi. Înşişi membrii cuplului pot intra pe diferite căi în legătură cu boala. Climacteriul poate fi o provocare suplimentară directă pentru femei şi indirectă pentru atmosfera familială.

Profesional vorbind, persoana intră în zona autointerpelărilor. Teoretic există două posibilităţi: fie persoana promovează şi este satisfăcută de propria evoluţie profesională, fie nu se întâmplă acest lucru şi se adaugă noi nemulţumiri. Cei mai ambiţioşi pot alege să-şi sporească pregătirea participând la diferite forme de învăţământ. În faţa atâtor preocupări, nu întâmplător această perioadă a vieţii mai este numită şi „perioada sandwich”.

Spuneam că acest moment al vieţii – din cauza elementelor care alcătuiesc acum mozaicul existenţial – este propice întrebărilor esenţiale. Cine sunt, de unde vin şi încotro mă duc sunt întrebări care apar acum într-o lumină nouă. Neîmplinirile mele oare cum şi când ar putea fi compensate. Multe din cele pe care până acum le-am socotit esenţiale şi neperisabile s-au dovedit a nu fi aşa. Deşi nu putem restrânge providenţa divină la anumite aspecte sau perioade ale vieţii, totuşi, pastoral vorbind apar noi oportunităţi. Disponibilitatea persoanei pentru adânciri existenţiale este propice reevaluărilor valorilor umane şi creştine. Acum se poate pedala pe îndumnezeire ca autenticitate a umanului. Şi e firesc acest lucru de vreme ce nevoia îndumnezeirii este consubstanţială firii umane la fel ca şi nevoia de hrană şi apă. Vorbind despre ierarhia trebuinţelor, A. Maslow consideră că indiferent că este vorba despre autorealizare sau despre necesităţi existenţiale bazale, lucrurile sunt la fel de semnificative din punct de vedere ontologic (Abraham Maslow, Motivaţie şi personalitate, Editura Trei, Bucureşti, 2007, p. 151 ş.u.). E firesc pentru om să-şi caute propriul drum al împlinirii şi rotunjirii potenţialităţilor sale, la fel cum este firesc şi să se preocupe de hrană sau securitate socială, care ţin de ancestrala supravieţuire. În acest punct Spovedania poate oferi cadrul pertinent pentru reevaluarea păcatului (ca exces sau ca ratare a ţintei) şi a rostului lui în elaborarea dinamicii devenirii. De aceea Spovedania nu trebuie să se desfăşoare exclusiv pe baza monologului, făcându-se necesară şi intervenţia provocatoare prin întrebări diacritice ale preotului duhovnic.

Între 55 şi 65 de ani, tratamentul credinciosului la Spovedanie este unul specific şi este sprijinit de modificările provenite atât în plan familial şi profesional, cât şi în plan personal. Multe din valorile de acum 20 – 30 de ani s-au atenuat, au dispărut sau au fost înlocuite cu altele noi. Cuplul este beneficiarul propriei intimităţi. Copiii au plecat fiecare la casa şi treaba lui. Membrii cuplului au rămas singuri cu problemele lor legate de anumite neputinţe sau/şi boli. Anumite concluzii ale vieţii s-au tras şi acum meditaţia existenţială câştigă în profunzime. Pensionarea reprezintă prin ea însăşi un şoc care înseamnă mult în sistemul social şi relaţional al fiecărei persoane. Un paliativ poate veni de la nepoţi. Paradoxal, timpul a rămas mai mult la dispoziţia persoanei, însă, pe de altă parte, anii rămaşi sunt tot mai puţini. Carpe diem este tot mai mult nuanţat de dimensiunea prospectivă a vieţii. „Ce va fi?” şi „Cum va fi?” devin întrebări cu o anumită semnificaţie.

Pe acest fond existenţial, întâlnirea cu preotul duhovnic se poate dovedi dacă nu fructuoasă, cel puţin plină de oportunităţi. Timpul şi răbdarea sunt cele două rezerve din care preotul se foloseşte acum din plin. Iar canonul Spovedaniei este posibil să capete şi alte întrebuinţări decât cele exclusiv recuperatorii. Puţină pedagogie a canonului elimină exclusivismul magic al vindecării unilaterale. În ultimii ani, educaţia permanentă a primit o atenţie crescută. Canonul, într-un fel, poate fi introdus în cadrul formal al acestei educaţii permanente şi poate fi echivalat cu activităţile filantropice şi de voluntariat. Exact în acest punct se întâlneşte dimensiunea pedagogică a canonului cu resursele de experienţă ale persoanei. Luciditatea şi perspicacitatea preotului va fi cea care va favoriza, astfel, aşezarea duhovnicească a penitentului în relaţia sa cu Dumnezeu, cât şi concretizarea acestei relaţii în spaţiul social/eclezial mai larg. Şi aici se adevereşte calitatea Bisericii de a favoriza pacea şi coeziunea socială. Pacea interioară, pacea cu ceilalţi şi pacea cu Dumnezeu.

Pr. Dr. Ciprian Bâlbă

Tiparul în Biserica Ortodoxă Română

˝

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

Anul 2016 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre ca an omagial al educației creștine ortodoxe, dar și ca an comemorativ al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul și al tipografiilor bisericești. Așa se explică apariția lucrării „Tiparul în Biserica Ortodoxă Română”: ca un omagiu postum adus, în primul rând, celui mai strălucit îndrumător al tipografiilor de la noi, Sf. Ierarh Antim, dar și ca un omagiu adus celor care au ostenit în decursul a peste cinci secole să lase în urma lor cărți de spiritualitate ortodoxă sau de valoare culturală și artistică. N-a fost o muncă ușoară, pentru că până în prezent nu avem o lucrare de sinteză care să înfățișeze întreaga lucrare editorială promovată de Biserică. Dacă pentru cultura românească medievală și cea modernă avem două lucrări bibliografice reprezentative care prezintă întreaga ei desfășurare pe parcursul acestor cinci secole, pentru cartea bisericească din ultimele două secole nu avem o astfel de lucrare. Din aceste motive, ne-am străduit să înlăturăm această lacună. Nu știm dacă am reușit pe deplin.

Am pus în lumină, peste tot, rolul domnitorilor și al marilor ierarhi cărturari în sprijinirea tiparului românesc, dar am consemnat și numele meșterilor tipografi, acolo unde acestea erau trecute în foile de titlu ale cărților tipărite de ei. Se înțelege că numele celor mai mulți au rămas necunoscute, ale celor care lucrau „în anonimat”, ca zețari, ca drugari, ca mașiniști, ca ucenici în tipografiile noastre bisericești. Îi pomenim cu recunoștință pe toți, în acest an, ca pe unii care au contribuit, prin munca lor, la cunoașterea culturii noastre bisericești. Am adăugat o sută de ilustrații, de la începuturile tiparului și până în zilele noastre, pentru a se înțelege și mai bine evoluția lui pe pământ românesc.

În țările românești medievale, s-au tipărit cărți abia după anul 1508, când apare Liturghierul slavon al ieromonahului Macarie la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște. Trecuse mai bine de o jumătate de secol de la inventarea tiparului de către Johann Gutenberg, în jurul anului 1455. Cu alte cuvinte, în țările noastre nu s-au tipărit „incunabule”, deci cărți imprimate între anii 1455 și 1500. Cu toate acestea, se cunosc câteva lucrări scrise de oameni de carte originari din Transilvania, ale căror lucrări au văzut lumina tiparului în Apusul Europei înainte de anul 1500 (Gheorghe din Romos de lângă Orăștie, autorul unei cărți în limba latină despre turci, tipărită în 1482, sau un preot Pelbartus din Timișoara, care a tipărit o carte de predici în limba latină la Nürnberg, în 1498).

Dacă n-a existat nicio tipografie pe pământ românesc în perioada incunabulelor, în Țara Românească, dar mai ales în Moldova au existat adevărate „centre” de copiere a unor manuscrise liturgice sau a unor opere patristice și postpatristice, ale căror manuscrise stau cu cinste alături de incunabulele din Apusul Europei.

După părerea unor slaviști, două dintre cele mai vechi manuscrise cu text slav s-ar fi scris pe pământ românesc prin secolul al XI-lea; este vorba de așa-numita Savina Knige și Codex Supraslienisis sau Manuscrisul slav 682 din Biblioteca Academiei Române, scris prin secolul XI-XII, sau Triodul-Penticostar din secolul al XIII-lea, aflat azi în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului, și altele din secolul XV, între care cunoscutul Tetraevanghel al Sfântului Nicodim de la Tismana din 1404-1405, se pare copiat la mănăstirea Prislop.

În timpul lui Alexandru cel Bun, în Moldova (1400-1432), a trăit la mănăstirea Neamț unul dintre cei mai renumiți caligrafi și miniaturiști de la noi, ieromonahul Gavril Uric, căruia îi aparțin în mod sigur 13 manuscrise slave copiate între anii 1424 și 1449, și altele a căror paternitate este discutabilă. Între acestea se numără Tetraevanghelul copiat la solicitarea doamnei Malina, soția lui Alexandru cel Bun, în 1429, cu text paralel slavon și grecesc, păstrat azi în Biblioteca Bodleiană din Oxford. În timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504), școlile de copiști-miniaturiști de la mănăstirile Neamț și Putna au ajuns la perioada lor de glorie, prin diaconul Teodor Mărișescu de la Neamț și ieromonahul Nicodim de la Putna, și alții. Acest Nicodim este cel care a copiat un Tetraevanghel pentru mănăstirea Humor, cea mai remarcabilă operă caligrafică și miniaturistică din epoca lui Ștefan cel Mare: scris pe pergament, cu frontispicii și chenare bogate, cu chipurile celor patru evangheliști, dar și cu portretul policrom al lui Ștefan cel Mare, în genunchi, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, care stă pe tron cu Pruncul Iisus în brațe.

Școala moldoveană de caligrafi și miniaturiști a continuat și în secolul al XVI-lea, pentru ca să atingă din nou apogeul datorită mitropolitului Anastasie Crimca (1608-1617 și 1619-1629), cel care a creat o nouă școală de caligrafiere și miniatură, la mănăstirea Dragomirna, ctitoria sa, unde au fost copiate peste 25 de manuscrise, majoritatea fiind împodobite cu miniaturi.

În Țara Românească, numărul manuscriselor este mult redus în comparație cu Moldova. Au existat și aici școli de caligrafiere, la mănăstirile Cozia, Bistrița, Tismana și altele.

Am prezentat succint aceste lucruri, pentru că manu­scrisele slavone de la noi au precedat cărțile tipărite. Ele vor inspira pe meșterii tipografi de mai târziu, care și-au împodobit cărțile cu frontispicii și inițiale înflorate sau gravuri.

Manuscrisele noastre sunt o capodoperă a culturii românești medievale, care au pregătit calea cărții tipărite.

230 de ani de învăţământ teologic la Sibiu, 1786-2016

Ca să parafrazăm, spunem, cu deferenţa de care suntem în stare, că sunt pe lume oameni aleşi care îşi imaginează întotdeauna paradisul, ca fiind dotat numaidecât cu un birou de scris, cu o mare mulţime de documente, texte, studii şi cărţi, evident de ştiinţă şi conştiinţă teologică şi istorică naţionale, sub forma unei biblioteci dumnezeiesc de frumoasă. Părintele Academician Mircea Păcurariu este, de aici pornind, primum între laureaţi; pentru Domnia Sa, întotdeauna rostul a însemnat o experienţă docentă legată de studiu, cercetare şi scris, de carte adică.

De aceea, dar, încă de la începutul didactic şi ştiinţific, părintele profesor, ca nimeni altul, a înnobilat studiul şi cercetarea, ridicându-le din scara lor liniară şi conectându-le la excelenţă, la limita de sus. De aceea, dar, dreptul de preemţiune auctorială, în cauza cercetării învăţământului teologic sibian, îi revine ilustrului profesor, om de cultură mare şi patriot angajat. Aşadar, după periplurile atât de pertinente, de personalizate, de elevat nuanţate, de profesionist, limpede şi exact exprimate de Părintele Mitropolit Laurenţiu (Înaltpreasfinţia Sa fiind, de asemenea, un eminent, perseverent şi plenipotent actant al teologiei universitare), de Magnificenţa Sa, Ioan Bondrea, rectorul Universităţii „Lucian Blaga”, şi, după Cuvântul înainte al autorului, urmează – distribuită în două părţi, nouă capitole, cu subadaosurile, completările, indicele, reproducerile de texte originale etc. aferente – însăşi scoaterea din scriptorium a tezaurului pedagogic, teologic, istoric şi naţional, spre a primi, după expunerea de motive şi cea mai riguroasă cercetare posibilă, confirmarea şi dreptul la consacrare şi cunoaştere, în toată splendoarea, încărcătura de sensuri şi consecinţe şi alteţea lor, unice.

La început, concis, în Introducere, mai apoi, elaborat, detaliat, contextualizat, în temeiul unei documentaristici şi judecăţi de valoare exhaustive şi eminamente savante, în tot cuprinsul lucrării, autorul prezintă – şi de-atâta vreme reprezintă – avatarurile şcolii academice de teologie sibiene. Cu precizarea că fiecare etapă s-a personalizat printr-o mirabilă putere şi înţelepciune a adaptabilităţii şi dinamizării pedagogice, aşezând în straturi de ştiinţă şi conştiinţă teologică şi istorică naţionale, adevărul şi lumina care vor să dăinuie până la capătul vremii neamului (de fiecare dată câte o personalitate marcantă, harismatică, ablativă vocaţiei şi dăruirii, a pecetluit duhul vremii). „Rădăcina curată, tainică şi adâncă” din care s-a iţit, a crescut şi rodit învăţământul teologic universitar de la Sibiu s-a împreunat uneori prudent, alteori intempestiv, cu ritmul roţii timpului, descoperind, dezlegând, desluşind şi împărtăşind înţelesurile destinului nostru ca neam, ca popor, sălăşluind, învăţând de la veac, şi lăsând urme şi semne şi slujitori (vlădici, dascăli, preoţi, demnitari, condeieri, economi etc.) pentru răscrucile devenirii.

Putem vorbi, iată, de un pentateuh al învăţământului teologic sibian, cu referire la cele cinci etape ale organizării, consolidării, dezvoltării, reformării, perfecţionării, afirmării, consacrării şi, iarăşi, dezvoltării. Aşadar, genealogia teologiei sibiene poate fi partajată şi evidenţiată în funcţie de seminţia (citeşte: personalitatea, personalităţile) care într-o vreme a asumat-o, i-a purtat de grijă, spre a o lăsa urmaşilor în bună rânduială, aşezată şi pregătită şi deschisă progresului. Fără a minimaliza începuturile, cât şi consistentul şi strălucitul tablou al celor al căror nume au devenit renume (şi pe care cititorul le descoperă atât de magistral evocate în carte), dar, din raţiuni obiective, pomenim îndeosebi etapele Gheorghe Lazăr, Andrei Şaguna şi Nicolae Bălan, până azi.

Aşadar, firea, evoluţia şi prestaţia de om uşor rebel, voluntarist, greu adaptabil limitelor şi exigenţelor unei rânduieli cvasi-cazone, nu l-a împiedicat pe eruditul, cu asupra de măsură, Gheorghe Lazăr să pecetluiască cu personalitatea sa puternică, cu geniul anticipării, cu vocaţia organizatorică, cu ştiinţa decelării şi preocuparea pentru elaborarea unor manuale indispensabile, în contextul socio-politico-religios, nu tocmai propice, duhul vremii sale sibiene, dar nu numai. Cât priveşte anvergura marelui Andrei Şaguna (azi Sfântul Ierarh Andrei Şaguna), ei bine, spiritul său vizionar, profilul aristocratic, angajarea naţională, caracterul temerar, harisma de a manageria in corpore frământările, aspiraţiile, arderile, opreliştile, imperativele, trebuinţele urgente ale neamului românesc din Transilvania l-au făcut pe bravul ierarh să consolideze şi consacre şi să alinieze, graţie iureşului reformelor şi înnoirilor, şcoala teologică sibiană instituţiilor academice deja aureolate. Iar preocupările sale să exceadă cu mult atribuţiile strict canonice şi administrative, bisericeşti. De aici pornind, instrucţiei teologice tot mai complexe şi mai consistente, se adaugă educaţia patriotică (nu doar vibrantă, cât mai ales, temeinic argumentată şi asumată, până la capătul tuturor consecinţelor), de excepţie. Absolvenţii din vremea aceea vor să fie primii participanţi şi precursorii de mai târziu ai luptei etapizate a românilor transilvăneni pentru câştigarea de drepturi naţionale şi sociale şi pentru împlinirea unităţii statale. Bineînţeles că, printr-o succesiune providenţială, implicarea şi angajarea totală (a cărui paternitate este totuna cu identificarea) a Mitropolitului Nicolae Bălan au făcut posibil ca la Sibiu să se reformeze din temelii învăţământul teologic universitar, să se instituţionalizeze şi consacre acea curriculă axis (este vorba despre ordonarea ştiinţifică a disciplinelor, multe noi sau completate cu aparat critic, capitole şi abordări comparabile sau în proximitatea celor deja afiliate eminenţei; tot acum, începe a se forma un corpus didactic, care, în timp, va rezona cu tot ceea ce înseamnă maximum ştiinţific şi probitatea profesională în ansamblu, congruente statutului); care, până azi, aproape neschimbată, a fost şi este baza pe temeiul căreia şcoala sibiană printr-o politică de resurse umane – cadre didactice, studenţi, dar nu numai – printr-o continuă ascensiune a pregătirii ştiinţifice şi duhovniceşti, defineşte un aşezământ de cel mai înalt prestigiu.

Este limpede că, nu în ultimul rând, dinamica vieţii înseşi, coroborată cu harul, darul şi neodihna vlădicilor şi celorlalţi ostenitori (care poartă în sine nobila ştafetă a salvării lumii ca minune, tainele ei vădite celor aleşi şi ascunse neaveniţilor; care, din sinele lor, într-un advent pedagogic excepţional, păstrează sensul şi calea „exemplarităţii inefabile” a omenescului conectat la ordinea subtilă a existenţei); ei au fost şi sunt prerogativele şi imperativele categorice, care, în ultimele decenii, au tot adăugat şcolii laurii atâtor reuşite, în primul rând din perspectiva academică. Pleiada de ieri şi de azi a profesorilor – excepţionalizată de nimbul ştiinţific-profesional, moral şi uman – străluce mirabil; lumina învăţăturii lor scrutează până la marginea vremii lucrarea şi cuvântul lui Hristos. Totul insinuat în acel tip de cultură şi modus vivendi care adună, descoperă, transcede şi cuminecă conştiinţa unei tradiţii vii, dinamice, care a contribuit şi contribuie în mod esenţial la păstrarea în „nemărginită iradiere” a fiinţei creştine a poporului român (…)

Menţionăm corolar, sui generis, mai întâi, evidenţa şi seninul erudiţiei, mereu spontaneitatea, surprinderea şi prospeţimea ştiinţifică ale Părintelui Academician Mircea Păcurariu. Mai ales că ştiinţa, dacă nu are date, aşezare, argumente, dinamică şi adevăruri suverane, şi nu produce consecinţe valide şi validate, este exclusă din „timpul viu şi legile lui”. Harul Părintelui Profesor Dumitru Abrudan, tonul uşor grav al vocii, felul în care devine/se transpune, atunci când predă/predică, ne face să deprindem altfel „tainica înţelegere a genezelor cosmice şi sufleteşti a momentului primordial de ieşire din nimic a creaţiei”; mai mult, aidoma „marilor preoţi ai sfintelor cuvinte”, domnia sa pare că nu doar vorbeşte, cât transmite, este alesul investit să vestească. Absolut vrednic de încrustat în memorie, este felul august în care Părintele Rector Constantin Voicu a ales să fie, în cronica anilor sibieni, acel purtător de flamură deopotrivă avântat, ferm, dar întotdeauna de bună cumpănă a cugetului; „în atâtea concurenţialităţi”, ştiind să impună, în ierarhia realităţii, omenia şi calmul unei conştiinţe de viaţă unice. Şi, nu în cele din urmă, este mirabilă calea aleasă de Părintele Profesor Ioan I. Ică Jr, anume să ne restituie acele scrieri-efigie ale teologiei lumii, în care noi să descoperim gustul „gândurilor înalte şi percepţiei elevate”; în care, mai mult, să ne fericim şi uimim de nobleţea şi frumuseţea lor şi în prezenţa cărora trăim mereu iminenţa unei epifanii (…) Este limpede că se poate într-atât continua lista evocărilor, cât numele dascălilor sibieni fi-vor izvoare albe ce curg în limba dulce şi credinţa ce încă străluce a Neamului Românesc.

Pr. Iosif Zoica 

Spovedania altfel: Tinereţea

Dialogul ca exerciţiu spiritual

Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN

Trăim într-o eră a globalizării în care comunicarea a atins cote nebănuite, dar dialogul lasă din ce în ce mai mult de dorit. De fapt, am un sentiment kafkian de „dialog al surzilor”. Parcă nu mai vrem să ne auzim decât pe noi înșine, trăind într-o formă de autism față de tot ce înseamnă „bine comun”. Unde mai pui că nici în locurile în care te-ai aștepta ca dialogul să fie regula asiști la monologuri care nu te mai impresionează cu nimic. Și mă gândesc aici atât la relația profesor-elev, cât și la celelalte: părinți-copii, preot-credincioși, ierarh-preot/credincioși, de parcă niciunul dintre protagoniști nu e în stare să-l vadă pe celălalt decât în „propria lumină”.

Ne e greu să înțelegem că dialogul implică o schimbare în setarea noastră mentală și o schimbare de atitudine. Patriarhul Bartolomeu, în „prezentarea contemporană” pe care o face Ortodoxiei, insistă că această „schimbare de atitudine” înseamnă în limbaj spiritual „căință” sau „metanoia”, care s-ar traduce, în mod literar, prin a căuta înțelegerea realității dintr-o perspectivă diferită (În treacăt, fie spus, scriitorul turc Orhan Pamuk realizează magistral acest demers în romanul „Mă numesc Roșu”).

În spațiul eclesial, dialogul s-a transformat în retorică nepăstrând „arta exprimării alese”, ci, din nefericire, de multe ori îmbrăcând forma unei declarații emfatice lipsită de un fond serios de idei. De fapt, am înlocuit dialogul cu o formă de monolog ce seamănă mereu a predică/cateheză (mai ales atunci când nu ți-o cere nimeni).

Dialogul, spune Patriarhul Bartolomeu, este începutul unui lung și răbdător proces de conversație, este o cale de a învăța cum să asculți pentru a auzi, iar, în același timp, este și o formă de comuniune/comunicare a libertății personale ce devine interpersonală. Ca persoane nu putem fi cu adevărat liberi în izolare, refuzând relaționarea cu celelalte ființe umane. De aici poate și confuzia înțelegerii libertății. Libertatea nu poate fi solitară/singuratică, ci este întotdeauna comunitară pentru că se manifestă ca întâlnire. A refuza „întâlnirea” nu înseamnă neapărat libertate, ci poate ceea ce denumea Freud (în „Civilizația și neajunsurile ei”) – „satisfacția pulsională brută”. Civilizația/comuniunea/dialogul nu poate construi decât pe renunțarea la „satisfacția pulsională brută”, pe care noi o confundăm cu libertatea.

Patriarhul Bartolomeu merge chiar mai departe afirmând că „ori de câte ori există o acțiune spontană de iubire și deschidere între oameni, putem fi siguri că aceasta se datorează lucrării și inspirației harului lui Dumnezeu, este o manifestare autentică de libertate”.

De ce n-am recunoaște că ne e foarte greu să dialogăm pentru că am pierdut exercițiul spontaneității. Nu ne angajăm într-un dialog constructiv pentru că ne simțim autosuficienți, pentru că nu ne mai raportăm real la modelul Mântuitorului, Care a ridicat dialogul la nivelul unui exercițiu spiritual.

Să ne gândim la câte dialoguri „ecumenice” a participat Mântuitorul, a dialogat chiar și cu diavolul, dar astăzi refuzăm dialogul până și cu noi înșine. A refuza să dialoghezi e o formă de închistare și o formă de violenţă. Individul nu vrea să iasă din cercul desenat de precepte. Cel care are o altă credință este amenințat aici, pe pământ, dar și în lumea de dincolo.

Diferențierea dintre oameni, mentalități și culturi implică, în același timp, o diversitate de Biserici. Provocarea vremurilor noastre este aceea de a descoperi ceea ce ne unește ca și creștini, mai mult decât ceea ce ne diferențiază.

În acest sens, dialogul ecumenic implică înțelegerea fundamentului comun al Bisericii creștine (Patriarhul Bartolomeu).

În definitiv, de ce ne temem? Oare curajul mărturisirii lui Hristos nu implică măsura dialogului? Din păcate, dialogul suferă un proces de transformare în momentul în care e țintuit în orgoliul nostru. Noi vrem să-l transformăm pe celălalt prin argumentele noastre. Ne folosim de multe ori de versete scripturistice sau „de Sfinții Părinți”, uitând regula contextului, fondul problemei și sensul cuvintelor. Aplicăm „strategii” neoprotestante într-un duh ce se vrea a fi „dreaptă credință”.

Oare de ce teologul Zizioulas afirmă că ființa lui Dumnezeu este o ființă relațională, iar în afara conceptului de comuniune nu s-ar putea vorbi despre ființa lui Dumnezeu?

Oare modelul lui Hristos (pe care îl invocăm cu atâta patos) a anulat vreun dialog cu cineva pe motiv de vrednicie sau de apartenență religioasă? Ne-am întrebat vreodată sincer dacă suntem cu adevărat noi cei ce trebuie să fim urmați? Dacă ar fi să ne facem un examen de conștiință, suntem noi cei ce-L urmăm pe Hristos în duh sau în literă? Ce așteaptă Hristos de la noi? Sunt o sumedenie de întrebări la care am căuta răspuns studiind manuale și canoane, dar ne-am uita și la noi?

Suntem chemați să reproducem pe pământ, în măsura posibilității, aceeași perihoreză sau mișcare reciprocă a iubirii dintre noi, după modelul Celui care, în Ceruri, unește cele trei Persoane ale Dumnezeului Treimic, iar, în acest fel, orice formă de comuniune – la serviciu, la școală, în oraș – are chemarea de a deveni, fiecare în contextul ei, o imagine vie a Treimii.

Și tot Patriarhul Bartolomeu creionează o imagine plină de sens a rațiunii drumului nostru spre Împărăție:

„Nu suntem niciodată altcândva atât de liberi, ca atunci când suntem plini de Duhul Sfânt. Nu suntem niciodată mai liberi, ca atunci când voința noastră ne este condusă de harul lui Dumnezeu. Libertatea este acțiunea, activitatea Duhului Sfânt Care este în noi și în jurul nostru. După cum aceeași rugăciune a Bisericii Ortodoxe dedicată Duhului Sfânt spune: «Mângâietorule, Duhule al adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești».

Acest Duh al lui Dumnezeu este Cel care ne dă putere să proclamăm și să propovăduim libertatea și dreptatea în lume. Acest Duh ne dă puterea de a gândi și de a susține căile care promovează viața, atunci când suntem confruntați cu întunericul, suferința, nedreptatea și răul. Pentru că suntem «împreună lucrători cu Dumnezeu» (I Cor 3, 9), fiind chemați să împlinim planul dumnezeiesc de vindecare și reconciliere a lumii «până ajungem toți… la măsura deplinătății lui Hristos» (Efes. 4, 13). Atunci, Duhul lui Dumnezeu va transforma această lume în Împărăția Cerurilor, lumea căzută în noua creație, și orice activitate în viață adevărată”.

Există vreun alt mod de „vindecare” a lumii din sărăcie, rasism, fundamentalism sau conflict în afară de dialog?

Transfigurarea inimii poate să ducă la transformarea societății, iar în acest sens ne vine în ajutor Mântuitorul prin convorbirea cu Samarineanca. Aceasta este calea întâlnirii. Transformarea constituie o viziune a compasiunii ce se vede prin modul în care acționăm în societate. Tendința multor creștini este de a disocia spiritualitatea de responsabilitatea față de comunitate. Când ieșim din Biserică, după Sfânta Liturghie, ne continuăm viața cu aceeași rutină și ne confruntăm cu aceleași probleme, ca și când n-am fi capabili să vedem lucrurile într-un mod nou, pentru că spunem că cunoaștem lumea într-un mod diferit. Cred că ne îngropăm mereu „talantul” ori de câte ori nu avem curajul de a participa la transfigurarea lumii prin propria noastră transfigurare.

Mântuitorul a adoptat formele rabinice de teologhisire bazate foarte mult pe schimbul de replici polemice. Acest fel de argumentație specific anticilor apare mult mai ostil în documentele scrise decât fusese cu adevărat.

Este comparabilă cu asistarea la o discuţie dintre călugării budiști de la o școală dharma, în care observatorul din afară ar putea fi înclinat să creadă că în orice moment se poate ajunge la lovituri fizice (Pr. John McGuckin).

Unii exegeți ai dialogului Mântuitorului cu femeia samarineancă pun această călătorie în Samaria a Domnului sub semnul „misiunii” pentru că Însuși Domnul Se descoperă sub chipul „samarineanului milostiv”. Poate că, impresionat de sufletele acelei comunități care L-a recunoscut și L-a primit cu bucurie, Iisus și-a însușit numele sub care s-a ascuns în parabola Samarineanului milostiv.

Samarineanca, cu o reputație compromisă, este cea căreia Iisus îi încredințează revelații. Nu era capabilă de ele, dar Domnul a trecut-o și peste neajunsurile firii sale.

Aici observăm pedagogia lui Dumnezeu: îți dă dovadă că te cunoaște (mai bine chiar decât te cunoști tu însuți) ca să te salte într-o treaptă sufletească capabilă de revelație, stare extatică – totuși în stare de conștiință, în care cunoști și tu pe Dumnezeu.

Să ne aducem aminte de această pedagogie a dialogului recitind întâlnirile cu Nicodim, cu femeia cananeancă, cu Zaheu, cu tânărul bogat, și exemplele ar putea continua.

Bucuria pe care ți-o face Dumnezeu descoperindu-L, nu te poate lăsa unde te-a găsit: te provoacă să devii un mărturisitor. Se pare că noi nu suntem atenți să punem accentul pe dialog ca deschidere spre mărturisire. Aș spune chiar că nu poate exista mărturisire fără dialog, pentru că n-ar mai fi împărtășire liberă a cuvântului.

Or, tocmai în acest sens, rolul principal al duhovnicului, în Taina Mărturisirii, este de a-i ajuta pe cei cu care intră în dialog să-și descopere libertatea. Nu să le spună ce să facă, ci să-i ajute, prin folosirea propriei lor libertăți, să stea întru propria lor conștiință înaintea lui Dumnezeu și să ajungă la o decizie în cunoștință de cauză.

Foarte des, oamenii vin la duhovnic ca să hotărască în locul lor, dar răspunsul cel mai cuminte ar fi ca ei să ia hotărârea.

Părintele duhovnic îi poate ajuta să înțeleagă care este problema.

Într-o excelentă lucrare („Tainele vindecării”), Mitropolitul Kallistos Ware aduce în discuție „metoda” Sfântului Siluan Athonitul care dorea ca oamenii să gândească pentru ei înșiși. El se străduia să-i ajute pe oameni să înțeleagă cum se îmbină lucrurile de la cauză la efect înăuntrul vieții noastre duhovnicești, dar îi lăsa pe ei să hotărască „drumul”.

În definitiv, scopul mărturisirii este cel de a fi o școală a vindecării în care elementul central este dialogul. În acest context, el devine un exercițiu spiritual de care vom avea mereu nevoie în regăsirea sinelui și a vieții.

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe și responsabilitatea misionară a Bisericii în lumea de astăzi

Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță

Duhul Sfânt – Duhul mărturisirii dreptei credinţe şi al păstrării valorilor neamului

† LAURENȚIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

În marea Sa milostivire către neamul omenesc, Fiul lui Dumnezeu a ridicat firea noastră omenească la Cer, la dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, a umplut-o de mireasma vieţii dumnezeieşti, copleşind-o cu darurile Duhului Sfânt. De aceea Hristos a pătimit, de aceea a înviat şi S-a înălţat la Cer, pentru ca Duhul Sfânt să Se sălăşluiască în umanitatea Sa şi pentru ca această nouă umanitate să-şi facă sălaş în sufletele noastre: „Firea noastră s-a urcat cu zece zile înainte pe tronul împărătesc, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Duhul Sfânt a coborât azi la firea noastră. A urcat Domnul pârga noastră şi a coborât Duhul Sfânt… Voind să arate că a împăcat pe Tatăl cu firea noastră, i-a trimis îndată darurile împăcării. Noi am trimis credinţa şi am primit darurile, I-am trimis ascultarea şi am primit îndreptarea”.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt s-a pus începutul împărtăşirii noastre din viaţa dumnezeiască, din darurile de care este plină umanitatea lui Hristos. Mântuitorul S-a înălţat la Cer, şi toate darurile umanităţii Sale ni le trimite nouă prin venirea Sfântului Duh. Această viaţă dumnezeiască, care trece acum din umanitatea lui Hristos în umanitatea noastră, prin lucrarea Sfântului Duh, este Biserica. Hristos este Capul Bisericii, iar noi mădularele ei. Prin Pogorârea Sfântului Duh suntem uniţi cu Hristos şi curge în noi, de acum înainte, ca un sânge, viaţa umanităţii Lui îndumnezeite. „Sunt cuprins de spaimă, spune Sfântul Grigorie Teologul, când cuget la bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Înţelepciunea lui Hristos, Duhul înfierii. El ne creează din nou în Botez, în Înviere… Izvor al luminii şi al vieţii, El face din mine o Biserică, mă îndumnezeieşte, mă desăvârşeşte”.

Aşadar, după ce S-a întrupat pentru noi şi a trăit pe pământ pentru noi, săvârşind nenumărate minuni, după ce a pătimit pentru noi şi a murit pentru noi, după ce a înviat pentru noi şi S-a înălţat la Cer pentru noi, Domnul Hristos Se şi uneşte cu noi prin Duhul Sfânt trimis la Cincizecime, ca să fie cu noi „până la sfârşitul veacurilor”, făcându-ne pe fiecare dintre noi „biserică sfinţită”. Biserică este fiecare inimă a noastră care Îl primeşte pe Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul curăţiei şi al râvnei spre mântuire; Biserică este fiecare conştiinţă care Îl primeşte pe Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul dreptăţii şi al gândului smerit; Biserică este fiecare trup care Îl primeşte în Duhul înfrânării şi al nevoinţei; Biserică e fiecare credincios în care Se sălăşluieşte Duhul credinţei, al nădejdii şi al iubirii; Biserică e şi fiecare familie în care pogoară Duhul înţelegerii şi al răbdării, al sacrificiului şi al iertării; Biserică mai este şi fiecare comunitate parohială, fiecare eparhie şi fiecare neam creştin ortodox, toate unite în duhul bunei-cuviinţe şi al binelui comun, al mărturisirii dreptei credinţe şi al păstrării valorilor neamului. Biserică este suma tuturor acestor chipuri ale Bisericii întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească comuniune de viaţă şi credinţă din toate veacurile şi de pe toate meleagurile.

Cât de mare şi de minunată este taina Bisericii, această mare familie din cer şi de pe pământ, în care suntem şi noi integraţi, fiecare în parte şi toţi întreolaltă, în măsura în care ne apropiem de Hristos, şi ne unim cu Hristos, şi ne hrănim cu Hristos în Sfintele Taine ale Bisericii, şi mai ales în Taina dumnezeiască, preacurată, de viaţă făcătoare a Sfintei Împărtăşanii! Hristos este viaţa noastră, viaţa familiilor noastre, viaţa parohiilor şi comunităţilor noastre, viaţa neamului nostru, viaţa lumii întregi, iar noi toţi suntem mădularele Lui, însă numai dacă rămânem întru El, numai dacă trăim întru El, numai dacă aşezăm în El atât pe omul interior, cât şi pe cel exterior, cugetele şi faptele, odihna şi munca, familia şi profesiunea, viaţa personală şi cea de obşte.

Suntem făcuţi şi noi, cei de astăzi, părtaşi acestei taine, dar se cuvine să o primim cum au primit-o şi Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului, cu toată încredinţarea, cu toată râvna de care suntem capabili. Să stăruim şi noi ca aceştia în învăţătura credinţei, în rugăciune, în comuniunea frăţească şi în Sf. Euharistie. Mai ales, să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dăruit viaţă şi ne-a făcut părtaşi acestei taine, că ne-a adunat şi pe noi în această comuniune a Duhului Sfânt, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl.

Slujba Sfintei Liturghii, pe care o săvârşim în fiecare duminică sau sărbătoare ori în alte zile, în care se actualizează pentru noi Cincizecimea, se mai numeşte şi Euharistie – mulţumire, tocmai pentru că Îi mulţumim Sf. Treimi pentru darurile Sale revărsate asupra noastră, pentru toate cele ce le-am primit din bunătatea Sa, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru sănătate şi bunăstare, pentru realizările în familie, la şcoală, în profesiune.

Purtarea Crucii – urmarea lui Hristos, pe calea mântuirii

Cu duminica de astăzi și cu săptămâna care urmează ne apropiem de mijlocul Postului Mare. Putem observa cu câtă înţelepciune ne-a condus Biserica, până acum, pe drumul acesta împreună cu Hristos, pentru câștigarea Împărăţiei Cerurilor. Pentru că noi ştim că suntem călători în lume şi că avem o ţintă precisă pentru drumul călătoriei noastre. În acelaşi timp, în această călătorie nu suntem singuri. Călătorim împreună cu Hristos spre ţinta veşniciei – spre viaţa de dincolo, pentru că atunci când Dumnezeu ne va chema, ne vom întrerupe această călătorie. Vom trece Dincolo, în viața veșnică, pentru ca să ne întâlnim cu cei dragi ai noştri, plecaţi şi ei la vremea rânduită.

Duminica de astăzi, a treia din Postul Mare, este închinată Sfintei Cruci, în cel de-al treilea popas duhovnicesc al călătoriei noastre cu Hristos.

La mijlocul nevoinţelor noastre, Crucea mântuitoare devine pentru noi stindardul care ne conduce pe drumul mântuirii. Crucea pe care S-a jertfit Însuşi Hristos devine pentru noi și pomul cel din mijlocul raiului, care ne aduce viața veșnică. Dacă strămoşii noştri Adam şi Eva, prin nepostirea lor, au mâncat din fructul oprit al pomului celui din mijlocul raiului şi au pierdut raiul, noi, prin postirea şi prin nevoinţa noastră, Îl câştigăm pe Hristos, Hrana cea adevărată și Mântuitorul sufletelor noastre.

În acelaşi timp, la vremea înjumătăţirii postului, Sfânta Cruce apare pentru noi ca un copac cu ramuri mari sub care noi ne putem adumbri de „arşiţa” nevoinţelor, pentru ca să nu le abandonăm, ci să primim din nou, în trupul şi în sufletul nostru, binecuvântare și înnoire lăuntrică, pentru ca să putem finaliza şi împlini călătoria aceasta împreună cu Hristos.

Sfânta Cruce, păzitoarea și ocrotitoarea noastră, este scoasă astăzi spre închinare în mijlocul bisericii și ne va străjui toată săptămâna, amintindu-ne cu anticipare de Pătimirile suferite pentru noi de către Domnului nostru Iisus Hristos, prevestitoare ale măreței Sale biruințe asupra morții, după cum ne îndeamnă cântarea liturgică: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.

Iubirea lui Dumnezeu și încercările vieții

Mântuitorul Hristos, prin întreaga Sa operă de mântuire, este întruparea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de om, creatura Sa, pentru ca acesta să-și poată împlini scopul pentru care a fost creat, asemănarea cu Dumnezeu și câștigarea vieții celei veșnice.

Pentru împlinirea acestui ideal suprem și pentru a depăși toate încercările vieții, Mântuitorul ne adresează, astăzi, tuturor chemarea: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Chemarea este facultativă! Dumnezeu nu ne mântuieşte cu forţa, de aceea a zis: „Cine voieşte să vină după Mine”, însă aşteaptă ca noi să dorim şi să cerem binecuvântarea şi ajutorul Său. Libertatea ne-a dăruit-o Dumnezeu de când ne-a creat după chipul Său ca persoane raționale, libere și capabile de a menține legătura cu Creatorul. Însă, urmarea lui Hristos sau trăirea vieții noastre în Hristos și cu Hristos, dobândită prin Sfintele Taine ale Bisericii, este singura cale prin care noi ne putem câștiga viața cea veșnică. Sfântului Apostol Pavel mărturisește: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20).

Iubirea dumnezeiască preamilostivă nu se limitează numai la chemarea de a-L urma pe Hristos, ci ne arată și calea de urmat, prin împlinirea a două condiții: lepădarea de sine și luarea crucii.

Prima treaptă în urmarea liberă a lui Hristos este lepădarea de sine. Cel care voiește să-L urmeze pe Hristos trebuie să se lepede de sine, acordând întâietate trebuințelor sufletului, față de poftele amăgitoare ale trupului, lăsând la o parte tot ceea ce ţine de egoismul său, urmând voia Domnului, păzind poruncile Lui, iubind pe Dumnezeu și pe semeni. Lepădarea de sine este un act liber de smerenie sfântă, care sporește și înalță demnitatea persoanei, nu o înjosește, după cum ne încredințează Mântuitorul, zicând: „...cine se va smeri pe sine se va înălța” (Matei 23,12). Lepădarea de sine nu este o renunțare la datoriile pe care le avem pentru întreținerea vieții, ci la pornirea păcătoasă de a împlini poftele trupului, acordându-i tot ceea ce e mai „bun” şi, mai ales, atunci când nu este necesar sau chiar în timpul postului. Toate bunătățile din lumea aceasta sunt darurile lui Dumnezeu și doar pe El trebuie să-L considerăm Stăpân a toate, nu pe noi înșine.

A doua treaptă a urmării lui Hristos este luarea crucii noastre și purtarea ei cu mulțumire, urmându-L pe Hristos, Care a purtat Crucea pentru noi și pentru a noastră mântuire. „Aici, crucea – ne învață Preafericitul Părinte Patriarh Daniel – poate însemna o suferință, neputință, neîmplinire, o încercare, o recunoaștere a limitelor noastre, a finitudinii condiției umane, dar și o permanentă răstignire între idealul propus și rezultatul obținut, «căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc» (Romani 7,19)” [Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului, Ed. Basilica, București, 2010, p. 152-153].

Purtarea crucii este asumarea a tot ceea ce Dumnezeu ţi-a rânduit ca încercări ale vieții pentru a fi biruite și unele chiar a fi ispășite, deși Dumnezeu nu ne pedepsește pentru fărădelegile noastre, așteptând întoarcerea noastră. Suferințele și necazurile noastre pot veni asupra noastră și din cauza păcatelor și greșelilor săvârșite, însă iubirea de oameni a lui Dumnezeu le îngăduie, ca pedagogie dumnezeiască, pentru depășirea lor și pentru îndreptarea noastră, spre slava preasfântului Său nume și mântuirea noastră. Hristos, Care a purtat Crucea pentru noi, nu ne lasă fără de ajutor, ci ne ajută să ne purtăm crucea proprie, care ni se pare uneori greu de purtat. În acest sens, este edificatoare următoarea istorioară:

Un părinte nevoitor, dar suferind, se ruga lui Dumnezeu ca să-i ușureze crucea vieții sale, pe care o considera prea grea. Pentru întărirea lui în credință și în nevoințele spirituale, Dumnezeu S-a milostivit de el și i-a transmis prin înger, noaptea în vis, să meargă la o biserică din apropiere, înconjurată de un cimitir și acolo își va vedea crucea sa. La intrarea în biserică l-a întâmpinat preotul, care primise și el înștiințare, și l-a îndemnat să-și aleagă din mulțimile de cruci, de diferite mărimi și din diferite materiale, pe care crede că i-ar fi potrivită să o poarte fără cârtire, mulțumind lui Dumnezeu. Privirea lui s-a îndreptat spre o cruce din lemn, mai ușoară, pe care ar putea să o poarte cu sine toată viața. A fost îndemnat de îndată să citească numele înscris pe acea cruce. Mare i-a fost uimirea când a citit numele său pe acea cruce ușoară. Și s-a întors îndreptat la ostenelile sale, rugându-L pe Dumnezeu ca să-i sporească suferințele, pentru a dobândi o mai mare răsplată cerească.

Luarea crucii și urmarea lui Hristos constituie pentru noi singura șansă a mântuirii, pentru că omul, prin propriile sale puteri, fără ajutorul divin, nu poate să-și salveze viața, ci o va pierde, dar cel care își va jertfi viața pentru Evanghelie o va câștiga, după cuvântul Său: „Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui” (Marcu 8, 35). Viața pierdută prin jertfă pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa este o dăruire, răsplătită cu mântuirea sufletului.

Jugul lui Hristos este ușor și mântuitor

Purtarea crucii nu este o resemnare în fața suferințelor, a necazurilor și a neputințelor noastre, ci este o angajare în fața lui Dumnezeu și o luptă constantă și conștientă, prin toată activitatea noastră spirituală, pentru pacea noastră lăuntrică, pentru apărarea vieții și pentru ușurarea suferinţelor și a neputințelor noastre, cu încrederea în ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Biserică se roagă pentru cei bolnavi, la Sfânta Liturghie și prin Taina Sfântului Maslu, pentru dobândirea sănătății sufletești, prin iertarea păcatelor, și a celei trupești prin vindecarea de boli și neputințe. Însănătoșirea noastră se câștigă prin Sfânta Spovedanie, baia lacrimilor, şi prin împărtășirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, gustând din roadele jertfei de pe Cruce și simțind bucuria Învierii.

În această luptă cu necazurile lumii nu suntem singuri, ci Îl avem sprijin continuu pe Domnul Hristos, Care îi ocrotește pe cei sărmani și fără ajutor, chemându-i la Sine, zicând: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). El este Cel care poartă crucea noastră, așa cum a purtat-o pe a Sa, tot pentru noi, pe Golgota, oferindu-ne jugul Său și pilda vieții Sale, asigurându-ne pe toți: „Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 30).

În purtarea crucii și urmarea lui Hristos trebuie să ne îngrijim în mod special de sufletul nostru, pe care l-am primit de la Dumnezeu și pentru a cărui mântuire ne luptăm în această viață. Sufletul nostru este bunul spiritual cel mai de preț, care nu poate fi răscumpărat și echivalat cu nimic din lumea aceasta, după cuvântul Domnului, Care zice: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36, 37). Valoarea sufletului nostru și răspunderea noastră pentru el în fața lui Dumnezeu ne obligă să-i acordăm o deosebită atenție și să ne sârguim, cu ajutorul harului divin, să ne câștigăm mântuirea.

Laudă și mulțumire lui Dumnezeu – nu cârtire sau răzvrătire

Dumnezeu ne-a creat pe noi ființe doxologice, adică având capacitatea sufletului de a-I aduce laudă, adorare și mulțumire Creatorului. În călătoria noastră în această viață, purtându-ne cu mulțumire crucea, ajutorul lui Hristos este atât de mare, încât ne face să reiterăm, adică să retrăim împreună cu El, prin Sfintele Taine ale Bisericii, evenimentele principale ale operei Sale de mântuire. Hristos este Întemeietorul și Săvârșitorul prin excelență al tuturor Tainelor Bisericii, ca lucrări sfințitoare, prin care noi am devenit mădularele Trupului Său Tainic, Sfânta Biserică, în cadrul căreia ne câștigăm mântuirea. Prin întreita afundare în apa Tainei Botezului noi ne-am născut din nou la viața cea nouă în Hristos și am murit şi am înviat împreună cu Hristos. În Taina Mirungerii, prin primirea „peceții darului Duhului Sfânt” pe principalele organe ale simțurilor, ne-am întărit în viaţa lui Hristos, iar prin Taina Împărtăşaniei, ne-am unit cu Hristos şi am devenit purtători de Hristos și membri deplini ai Bisericii. Tot de la Hristos primim binecuvântare și har când ne curățim sufletele prin baia lacrimilor, Sfânta Spovedanie; prin Taina Sfântului Maslu dobândim tămăduire sufletească și trupească; prin Taina Cununiei se binecuvintează familia creștină și nașterea de prunci, închinați lui Dumnezeu, iar prin Taina Hirotoniei sunt instituiți slujitorii Sfântului Altar.

În demnitatea noastră de creștini, următori și mărturisitori ai Mântuitorului Hristos, se cuvine să purtăm cu smerenie și ascultare „crucea” vieții noastre. Dacă suferințele și neputințele le vom purta cu mulțumire adusă lui Dumnezeu, cu ajutorul harului divin ele vor fi mai ușoare și ne vor fi de mult folos sufletesc, îmbogățindu-ne în virtuți și apropiindu-ne de Dumnezeu. Împotrivirea noastră față Dumnezeu pentru încercările vieții, prin cârtire sau răzvrătire, ne va îndepărta de la ajutorul Lui și ne va agrava suferința și necazul, întunecându-ne sufletul.

*

Rușinarea de Dumnezeu și negarea existenței Lui, prin viața noastră supusă păcatului, cât și indiferența noastră față de crucea altor semeni ai noștri sunt fapte care duc la ruperea comuniunii cu harul divin și înstrăinarea noastră de scopul final al vieții, mântuirea. De aceea, mărturia pe care trebuie să o aducem noi lumii despre Hristos să o facem ca închinători ai Crucii, iubitori de semeni și martori ai Învierii Sale din morți.

Trebuie să fim mărturisitori! 

Mărturisitori ai Crucii și ai Învierii Mântuitorului Iisus Hristos!

† Mitropolitul Laurențiu

Prețuirea talanților 

Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN

În zilele noastre, credința că există un adevăr obiectiv e condamnată ca fiind retrogradă și primejdioasă. Binele și răul nu mai există în sine: toate valorile, schimbătoare și ele, sunt supuse liberului arbitru al individului.

Imperativul atât de uzitat astăzi: ,,Be Yourself!” nu are nimic de-a face cu evanghelicul: să devii ceea ce ești, pentru că nu cheamă la fructificarea talentelor/talanților, ci acordă fiecăruia dreptul de a rămâne așa cum este el în mod natural, educat sau nu.

Ridicate la rangul de principii ideologice, drepturile omului nu sunt menite să permită individului să trăiască în societate, ci să pună societatea în serviciul individului. În acest mod individul reprezintă un orizont insurmontabil.

Consecința acestei transformări este generalizarea relativismului. De vreme ce orice alegere e personală, orice adevăr e relativ. Acest subiectivism nu e considerat doar un semn al deschiderii, ci e ridicat la rangul de necesitate morală. (Jean Sevillia)

Or, într-o societate în care individualismul triumfă dă naștere unui efect invers: afirmarea de sine și nepăsarea față de ceilalți, având ca punct de plecare o proastă gestionare a iubirii.¸În fond, Sfântul Ioan al Crucii ne avertizează: La sfârșit vei fi întrebat despre iubire!

Pilda talanților ne vorbește despre iubire conștientizân­du‑ne că rostul nostru este acela de a administra darul libertății în spiritul iubirii. Doar iubirea e creatoare, iar frica devine opusul ei și chiar obstacol ce împiedică îmbogățirea noastră spirituală, făcându-ne asemenea slugii leneșe și fricoase care, după ce a îngropat talantul, a găsit multe cuvinte de spus spre îndreptățirea sa. (ierom. Savatie Baștovoi)

Tabloul poate fi mult mai grav dacă ne gândim la unii creștini de-ai noștri care, cu psihologia lor de învățați ai legii, sting ceea ce Sfântul Duh aprinde în inima unuia care stă în prag, a cuiva care începe să simtă dorul de Dumnezeu.

Poate nu întâmplător domnul Pleșu spunea, în ,,Jurnalul de la Tescani”, că lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira.

Viața este o invitație la Taina iubirii dumnezeiești și tot ce ne abate de la această participare este o irosire. În acest sens lipsa capacității de admirație a lumii și a creației lui Dumnezeu e o formă de a ,,îngropa talantul”, pentru că ratează oportunitățile pe care i le dăruiește Dumnezeu, e o formă de nevedere.

Mario Vargas Llosa definește inspirat lumea contemporană ca fiind o ,,civilizație a spectacolului”, care pune pe primul loc în scara valorilor – divertismentul. Această tendință de a face o valoare supremă din faptul de a te simți bine are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și proliferarea, în sectorul informativ, a unui jurnalism iresponsabil, dedicat bârfelor și scandalului.

Literatura ,,light”, ca și cinematografia ,,light” și arta ,,light” îi lasă cititorului și spectatorului, spune Llosa, impresia comodă că e cult, revoluționar, modern și că se află în avangardă, printr-un minim efort intelectual. Astfel, această ,,civilizație a spectacolului” care se pretinde înaintată și înnoitoare propagă, de fapt, conformismul prin manifestările sale cele mai dăunătoare: complezența și automulțumirea. (Llosa)

Aceste manifestări stau la baza ,,îngropării talanților” și repun în discuție tema fricii care ne împiedică să înmulțim talanții. În iubire nu poate fi frică, pentru că iubirea desăvârșită alungă frica. Frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire.

Talanții din Evanghelie au fost dăruiți ,,fiecăruia după puterea lui”, arătând prin aceasta că diferențele dintre oameni sunt în ordinea creației lui Dumnezeu.

Părintele Savatie găsește inspirat sensul ,,puterii omului” în caracterul pe care îl are fiecare. Diferențele dintre noi nu sunt de ordin calitativ neapărat, ci de lucrare, așa încât singurul neajuns care poate fi atribuit unui om este acela de a nu-și împlini rostul în funcție de darurile sale, care sunt prezente în mod obligatoriu în măsura în care ele pot sluji armoniei universale.

Darurile, ne face atenți părintele Savatie, nu sunt tot una cu virtuțile. Sunt daruri înnăscute, date de Dumnezeu fără vreun efort din partea omului (credite nerambursabile primite la naștere) și daruri mai presus de fire, care se dau în schimbul lucrării virtuților (din iconomia dumnezeiască neștiută de oameni).

Prețuirea talanților ține de măsura în care fiecare dintre noi suntem conștienți de înclinațiile înnăscute pentru a lucra mai ușor darurile date de Dumnezeu, știind că nu caracterul trebuie schimbat în dorința de a dobândi o virtute, ci lucrarea virtuților trebuie să se facă după caracterul fiecăruia, astfel împlinind fiecare lucrarea potrivită.

În această cheie putem înțelege și versetul mateian: ,,căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi; iar de la cel ce n-are, și ceea ce are i se va lua” (Mt. 25, 29).

Pentru lumea de azi constatarea aceasta este dezarmantă: n-are rost să ai că oricum ți se va lua; la ce bun să te mai ostenești? Uităm că cel ce dobândește banul/darul nu-l primește degeaba, ca pe un dar gratuit, ci pentru că știe să obțină profit prin osteneala lui care înseamnă, în același timp, ingeniozitate și creativitate. În acest sens ,,prisosința” este suma bunăstării la care a ajuns prin osteneală, prețuind darurile primite.

Această prețuire a darurilor ne-ar putea schimba atitudinea față de ,,civilizația spectacolului” în care trăim, făcându-ne să înțelegem că doar bucuria noastră care bucură și pe alții este autentică.

DECALOGUL
Poziția sa în cadrul legislaţiei mozaice,
în iudaism şi în creştinism

Pr. Conf. Dr. Constantin Oancea

Al doilea text de importanță majoră pentru ilustrarea discursului biblic despre Dumnezeu este Decalogul – adică „Cele 10 cuvinte” (de la grecescul deka logoi) sau, mai uzual, „Cele zece porunci”. Denumirea este de origine biblică, fiind întâlnită pentru prima dată în Deuteronom (4, 13 și 10, 4). Înainte de a discuta aspectele care țin de discursul formal și de conținutul Decalogului, sunt binevenite câteva cuvinte despre importanța care i se acordă în iudaism, creștinism și societatea modernă.

În Vechiul Testament, Decalogul este cuprins în capitolul 20 din Ieșire, fiind apoi reluat, cu unele diferențe, în capitolul 5 din Deuteronom. Primul context în care este relatat Decalogul este, așadar, evenimentul ieșirii israeliților din robia egipteană, sub conducerea lui Moise. La muntele Sinai, Dumnezeu a încheiat un legământ cu acest popor. Și pentru că un legământ – asemenea unui contract din zilele noastre – presupune asumarea și respectarea unor reguli, Dumnezeu le-a dat israeliților Legea, pe care să o respecte și să o împlinească din generație în generație.

Începând cu capitolul 20 din Ieșire, Legea este descoperită treptat, prin mijlocirea lui Moise, până la moartea acestuia. Prescripțiile cuprinse în cărțile Ieșire, Levitic, Numeri și Deuteronom alcătuiesc Legea mozaică. Aceste norme se referă la aspecte diverse ale vieții individuale, familiale, sociale, administrative, cultice și religioase a evreilor.

Relatarea despre descoperirea Decalogului, din Ieșire 20, scoate în evidență importanța celor zece porunci în ansamblul legislației mozaice. Se poate constata astfel că Decalogul (Ieș 20, 2-17) apare ca prima colecție de legi descoperite israeliților. Apoi, cele zece porunci sunt rostite poporului de Însuși Dumnezeu, așa cum se poate citi în textele ebraic și grec, în Ieșire 20, 1 (din păcate, nu și în Biblia sinodală, unde în mod greșit apare ideea că Dumnezeu ar fi rostit „înaintea lui Moise” cele zece porunci). Legile care urmează Decalogului sunt tot de origine divină, dar primite indirect de popor, prin intermediul lui Moise. Nu pentru că Dumnezeu nu ar fi putut să continue rostirea legilor, ci pentru că poporul a fost într-atât de înfricoșat la auzirea glasului lui Dumnezeu, încât s-a temut să nu piară.

„Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor, şi a văzut muntele fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat departe, temându-se.

Apoi a zis către Moise: «Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta, dar Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim» [...] Şi a stat tot poporul departe, iar Moise s-a apropiat de întunericul unde era Dumnezeu.” (Ieș 20, 18-19.21)

În vreme ce poporul rămâne jos, Moise urcă pe munte, unde Domnul îi dictează celelalte porunci din „Cartea Legământului”, cuprinse în următoarele trei capitole ale cărții Ieșire (20, 22-23, 33). Pe acestea Moise le va citi în fața poporului (Ieș 24, 7).

Câteva idei importante se desprind din relatare. Mai întâi, faptul că Decalogul este așezat în fruntea legii mozaice, bucurându-se, așadar, de o poziție privilegiată între celelalte norme legislative. Apoi, Decalogul e rostit de Dumnezeu Însuși, ceea ce reflectă și mai mult importanța sa în comparație cu restul legilor, care sunt rostite de către (sau prin) Moise. În al treilea rând, poporul reacționează înfricoșat la auzul celor zece porunci. Reacția de înfricoșare este reacția obișnuită a omului în fața unei teofanii (arătări a lui Dumnezeu), cum atestă în multe rânduri atât Vechiul, cât și Noul Testament. Omul, făptura aceasta plăpândă, neputincioasă și măruntă, nu poate decât să se cutremure în fața nemărginirii, puterii și măreției Creatorului. Dar înfricoșarea poporului de la Sinai se poate datora nu numai prăpastiei ființiale, ci și măreției cuvintelor rostite de Dumnezeu, mai exact conținutului transmis prin cele zece porunci. Așadar, chiar și înfricoșarea israeliților atestă importanța covârșitoare a Decalogului în cadrul legislației Vechiului Testament.

Statutul aparte al celor zece porunci în cadrul Legii mozaice este afirmat și în afara Vechiului Testament, în unele scrieri mai târzii din iudaism. Deja în secolul I d.Hr., Filon din Alexandria, un remarcabil filosof și scriitor iudeu, grupa legile mozaice în zece categorii, derivate din cele zece porunci. Pentru gânditorul din vestita metropolă culturală a Egiptului antic, legile din Pentateuh (numit de evrei „Tora”, adică „Legea”) nu reprezintă altceva decât o dezvoltare și aplicare a principiilor enunțate în Decalog.

Tradiția talmudică menționează că în Tora sunt cuprinse un număr de 613 legi. Rabinii au accentuat faptul că un evreu e dator să împlinească toate cele 613 porunci, nu doar Decalogul. Pe de altă parte, unii învățați iudei din Evul Mediu au observat că exact 613 este și numărul literelor conținute în textul ebraic al celor zece porunci. Concluzia e evidentă: Decalogul apare ca un fel de sinteză, o chintesenţă a întregii Legi. Astfel s-a dezvoltat în iudaism literatura Azharot, în care fiecare literă a Decalogului e asociată unei legi din Tora sau fiecare din cele zece porunci e pusă în legătură cu un anumit grup de legi.

Potrivit textului biblic, cele zece porunci au fost scrise pe două table de piatră (Deut 4, 13; 5, 22; 9, 10). Tradiția a împărțit în mod egal poruncile, câte cinci pe fiecare tablă. Cele două table ale Legii reprezintă un simbol al religiei mozaice. Ele apar, de pildă, ca element arhitectonic pe fațada sinagogilor. Evreii le poartă ca talismane la gât.

Deși în Biserica creştină multe rânduieli ale legislației mozaice au fost abrogate deja din timpul comunității creștine primare, Decalogul și-a păstrat autoritatea normativă în viața creştinilor până în ziua de astăzi. Cele zece porunci sunt cuprinse în mai toate cărțile de rugăciune tipărite în Biserica Ortodoxă Română, la capitolul îndatoriri ale creștinilor. Ele fac parte, așadar, din morala creştină, deși provin din Vechiul Testament. Dar ele nu sunt suficiente pentru un creștin.

Valoarea Decalogului se regăseşte deplin doar în ansamblul moralei creştine, a viețuirii „în Hristos”, Care desăvârşește Legea. Astfel, Mântuitorul se referă în mai multe rânduri la poruncile din Decalog, îndeosebi la cele cuprinse în a doua tablă a Legii. În Predica de pe Munte, arată că atât împlinirea, cât și încălcarea poruncilor pleacă din inima omului (Mt 5, 21-22; 27-28). Cel care dorește să aibă viața veșnică trebuie să împlinească poruncile, îi spune El tânărului bogat (Mc 10, 17-21). Prin atitudinea Sa față de porunci, Iisus nu face decât să întărească autoritatea lor.

Sfântul Apostol Pavel afirmă că împlinirea poruncilor din Decalog e o dovadă, o concretizare a iubirii creștinului față de semeni: „Pentru că poruncile: Să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești ... și orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Rom 13, 9)

Literatura creștină din epoca apostolică și patristică atestă importanța Decalogului în Biserică. De la Fericitului Augustin provine împărțirea celor zece porunci în două grupe: primele patru se referă la iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu, iar următoarele șase, la iubirea față de aproapele. Există informații timpurii (Didahia, Epistola lui Barnaba) care ne permit să concludem că cele zece porunci erau incluse în cateheza baptismală a Bisericii, fiind studiate și aprofundate de cei care se pregăteau să primească Botezul. Asemenea Sfântului Apostol Pavel, care afirma că păgânii săvârșesc din fire poruncile Legii mozaice (Rom 2, 14), și apologeții creștini (Sf. Irineu, Sf. Iustin, Tertulian) au accentuat faptul că a doua parte a poruncilor din Decalog se regăsesc în principiile etice ale altor popoare, întrucât țin de o morală naturală.

Nu e de mirare că poruncile celei de-a doua table (6-10) se regăsesc în legislațiile statelor moderne, căci pretutindeni furtul, deposedarea abuzivă și violentă, omuciderea sau mărturia mincinoasă constituie fapte condamnate de lege. Pe aceste porunci se fundamentează drepturile omului în societatea actuală. Ele reprezintă moștenirea culturală a iudeo-creștinismului într-o lume secularizată. Ele constituie fundamentul oricărei etici sociale pentru că sunt un alfabet al umanizării omului. „Blestem asupra omului care va zice: «nu mai sunt valabile»!” (Thomas Mann)

Academia Română la 150 de ani de existență 

Pr. Acad. Mircea Păcurariu

În ziua de 4 aprilie 2016, se împlinesc 150 de ani de la înființarea Societății Academice Române, care, în 1879, a devenit Academia Română. Această aniversare ne îndeamnă să prezentăm în paginile ziarului nostru, o scurtă istorie a Academiei Române, dar și legăturile ei cu Biserica.

La 1/13 aprilie 1866 (deci la 5 ani după întemeierea Astrei de la Sibiu), printr-un Decret al Locotenenței domnești de atunci (instituită la 10/11 februarie 1866, după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza), se înființa „Societatea Literară Română”, cu sediul în București, care avea misiunea să stabilească ortografia limbii române, să elaboreze dicționarul și gramatica acesteia. Noua Societate urma să fie formată, pentru început, din 21 de membri aleși din toate teritoriile românești de atunci: trei din Moldova, patru din Muntenia, trei din Transilvania, doi din Banat, doi din Maramureș, doi din Bucovina, trei din Basarabia și doi din „Macedonia”. După trei săptămâni, printr-un alt Decret domnesc, au fost numiți primii 14 membri, între care ardelenii Iosif Hodoș, Alexandru Roman, Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu, George Barițiu, bănățenii Andrei Mocioni și Vincențiu Babeș, basarabeanul Alexandru Hasdeu, bucovinenii Alexandru Hurmuzaki și Ion G. Sbiera, aromânul Ioan Caragiani și alții, toți din afara hotarelor României de atunci. Abia la 2/14 iunie 1867, numărul lor a fost completat cu șapte munteni și moldoveni, între care Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Alexandrescu-Urechia, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian (deși era ardelean, din Fofeldea, jud. Sibiu), Titu Maiorescu, lingvistul Ioan C. Massim și alții.

Prima ședință a noii Societăți a avut loc la 6/18 august 1867, în cadrul căreia Timotei Cipariu a rostit o înălțătoare cuvântare despre importanța limbii în viața poporului român. În zilele următoare s-a ales un comitet de conducere, o comisie pentru alcătuirea unui proiect de ortografie și o comisie de redactare a statutelor. În ședința din 24 august/5 septembrie 1867 și-a schimbat denumirea în „Societate Academică Română”. Tot atunci s-au creat cele trei secțiuni: literară, istorico-arheologică și „științele naturale”. A fost ales primul președinte în persoana lui Ion Heliade Rădulescu, vicepreședinte Timotei Cipariu, iar secretar, August Treboniu Laurian.

La 29 martie/10 aprilie 1879, printr-un Decret semnat de domnitorul Carol I, Societatea Academică Română „se declară institut național, cu denumirea Academia Română”, care avea „ca scop cultura limbei și istoriei naționale, a literelor, a științelor și frumoaselor arte”.

Din 1866 și până în 1948, în supremul for cultural al românilor de pretutindeni au fost aleși cei mai străluciți reprezentanți ai culturii, științei și artei românești, ca membri activi (titulari), corespondenți și onorari, la care se adaugă reputați savanți de peste hotare, aleși ca membri onorari. Cităm doar câteva nume în ordinea alegerii lor: Mihail Kogălniceanu, Alexandru Papiu Ilarian, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Petru Pop, Victor Babeș, Grigore Tocilescu, Iosif Vulcan, Spiru Haret, Anghel Saligny, Alexandru Philippide, Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul, Grigore Antipa, Nicolae Iorga, Ion Simionescu, Barbu Delavrancea, Gheorghe Țițeica, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, Ion Nistor, George Coșbuc, Alexandru Lapedatu, Ovid Densusianu, Octavian Goga, Emil Racoviță, Dimitrie Gusti, George Vâlsan, Constantin Rădulescu-Motru, George Enescu, Radu Rosetti, Mihail Sadoveanu, Nicolae Titulescu, Petre P. Negulescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Gheorghe Brătianu și atâția alții.

Dar la 9 iunie 1948, prestigioasa instituție a devenit „Academia Republicii Populare Române”. Peste o sută dintre foștii membri titulari, corespondenți și onorari au fost înlăturați din Academie, iar în locul lor au fost aleși alții, mai ales din domeniul științei, dar și unii care nu-și justificau cu nimic numirea.

În pofida atâtor dificultăți, totuși Academia a avut între membrii ei oameni de certă valoare științifică, chiar și în acea perioadă tristă din istoria țării noastre. Alegeri noi s-au făcut doar în câțiva ani (1952, 1955, 1963, 1965 și 1974).

La 5 ianuarie 1990 s-a revenit la denumirea veche de „Academia Română” și a redevenit autonomă în toate acțiunile sale. La 22 ianuarie 1990 s-a făcut titularizarea unor membri corespondenți aleși cu ani în urmă. În noul ei Statut, adoptat la 2 februarie 1990, se preciza că „Academia Română, cel mai înalt for științific și cultural al țării, reunește personalitățile de o deosebită valoare ale științei, tehnicii, învățământului, culturii și artei românești”. Din 1990 încoace au fost aleși în înaltul for cultural numeroși oameni de știință și de cultură din țară și de peste hotare, încât astăzi Academia Română are peste 80 de membri titulari, 80 de membri corespondenți și circa 130 de membri onorari (30 din țară și o sută de peste hotare, între care și români de dincolo de Prut sau stabiliți în S.U.A., Canada, Italia, Franța, Germania). Academia Română are astăzi 14 secții științifice și trei filiale (Iași, Cluj-Napoca și Timișoara), cu peste 50 de Institute și Centre de cercetare în subordinea sa (Biblioteca Academiei, Editura Academiei, Fundația „Elias”, stațiuni experimentale, case memoriale etc.).

La acest moment aniversar considerăm necesară și o scurtă prezentare a slujitorilor Bisericii – ierarhi, profesori de teologie, preoți – care au fost aleși ca membri titulari, corespondenți și onorari ai Academiei Române. Iată numele membrilor titulari cu indicarea anului alegerii lor: canonicul Timotei Cipariu de la Blaj (1866), episcopul istoric Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos (Ismail), apoi al Romanului (1870), preotul sucevean Simion Florea Marian, folclorist și etnograf (1881), canonicul Ioan Micu Moldovan de la Blaj, istoric și filolog (1894, corespondent din 1871), profesorul istoric Constantin Erbiceanu de la Facultatea de Teologie din București (1899), episcopul Nicolae Popea al Caransebeșului (1899, onorar din 1877), canonicul și istoricul Augustin Bunea de la Blaj (1909), arhimandritul și istoricul Vasile Mangra de la Oradea, viitor mitropolit al Ardealului (1909), protopopul Ioan Lupaș din Săliște (1916), istoric, mai târziu profesor la Universitatea din Cluj, preotul istoric Niculae M. Popescu, profesor la Facultatea de Teologie din București (1923), profesorul Silviu Dragomir de la Universitatea din Cluj, fost profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu (1928, corespondent din 1916), Nichifor Crainic, scriitor, ziarist și om politic, profesor la Facultățile de Teologie din Chișinău și București (1940), episcopul Nicolae Colan al Clujului (1942, onorar din 1938), preotul scriitor Gala Galaction, profesor la Facultățile de Teologie din Chișinău și București (1947), preotul Ion Agârbiceanu din Cluj, scriitor și ziarist (1955, corespondent din 1918), iar după zeci de ani preotul profesor Dumitru Stăniloae de la București, fost și la Sibiu (1991/1992) și preotul profesor Mircea Păcurariu de la Sibiu (2015, corespondent din 1997). Așadar, 17 membri titulari, dintre care 13 ortodocși și 4 uniți.

Ca membri corespondenți au fost aleși 15 teologi (12 ortodocși, 2 uniți și un catolic). Primul membru corespondent a fost preotul Sava Popovici Barcianu din Rășinari, autor de manuale didactice (1869), urmat de canonicul Gavriil Pop din Lugoj, autor de lucrări istorice (1871), preoții profesori Zaharia Boiu și Ioan Popescu de la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu (1877), autori de manuale școlare și lucrări pedagogice, ieromonahul-profesor Iosif Goldiș din Arad (1882), mai târziu episcop la Arad, preotul bucovinean Dimitrie Dan, istoric și folclorist (1904), protopopul Gheorghe Popovici din Lugoj, istoric (1909), profesorul și istoricul Nicolae Dobrescu de la Facultatea de Teologie din București (1911), teologul și pedagogul Onisifor Ghibu, viitor profesor la Universitatea din Cluj, preotul unit Zenovie Pâclișanu de la Blaj, preotul Ștefan Meteș, istoric și viitor director al Arhivelor Statului din Cluj, profesorul și teologul basarabean Iustin Frățiman, toți aleși în 1919, profesorul – istoric și teolog – Romulus Cândea de la Universitatea din Cernăuți, mai târziu la Universitatea din Cluj, Sibiu, în tinerețe fost profesor la Institutul Teologic din Sibiu (1929), preotul profesor Wilhelm Dancă de la Facultatea de Teologie romano-catolică din București (2013). Consemnăm aici și numele ardeleanului Gavril Munteanu, fost profesor la Seminariile din Buzău și Râmnic, director al Gimnaziului ortodox din Brașov, membru al Societății Academice încă din 1867.

În supremul for cultural-științific al țării au fost aleși ca membri onorari mai mulți slujitori ai Bisericii, de regulă ierarhi. Șirul lor începe cu episcopul Dionisie Romano al Buzăului, originar din Săliștea Sibiului (1868), el fiind urmat de mitropolitul Andrei Șaguna, ales în 1871. În anii următori au mai fost aleși: preotul-profesor unit Grigorie Silași din Cluj, filolog și folclorist (1877), mitropoliții Iosif Naniescu de la Iași (1888) și Victor Mihali de la Blaj (1894), mitropoliții primați Iosif Gheorghian (1901) și Athanasie Mironescu (1909), preotul Eusebiu Popovici, profesor de Istorie bisericească la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1908), arhimandritul-vicar Ilarion Puscariu de la Sibiu (1916), mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (1918), episcopul Nicodim Munteanu de la Huși, viitor mitropolit, apoi patriarh (1918), episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul mitropolit primat, apoi patriarh, istoricul Iacov Antonovici, arhiereu, apoi episcop la Galați și Huși, mitropolitul Vladimir Repta al Bucovinei, vicarul Vasile Suciu de la Blaj, viitor mitropolit unit, istoricul Friedrich Teutsch, episcopul Bisericii Evanghelice-Luterane din Sibiu, toți aleși în iunie 1919, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1920), episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei (1921), memorandistul Dimitrie Comșa, fost profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu (1926), preotul si istoricul de artă evanghelic-luteran Viktor Roth din Sibiu (1926), episcopii Nicolae Ivan al Clujului și Grigorie Comșa al Aradului (1934), preotul profesor Vasile Gheorghiu de la Facultatea ele Teologie din Cernăuți, teolog neotestamentar de mare reputație (1938), episcopul unit Iuliu Hossu de la Cluj (1945) și preotul istoric Gheorghe Ciuhandu din Arad (1947).

Noi membri onorari din rândul clerului au fost aleși abia după înlăturarea regimului totalitar-ateu: mitropoliții Nestor Vornicescu al Olteniei, Antonie Plămădeală al Ardealului, Nicolae Corneanu al Banatului și Alexandru Todea de la Blaj, episcopul Emilian Birdaș, fost la Alba Iulia, Mose David Rosen, șeful cultului mozaic din România, toți în 1992, Ion Barnea, doctor în teologie, de la Atena, specialist în arheologie creștină (1999), patriarhul Teoctist Arăpașu (1999), arhiepiscopul-mitropolit Ioan Robu al Bisericii Romano-Catolice din România (2001), preotul profesor Dumitru Popescu de la Facultatea de Teologie din București (2001), patriarhul Daniel Ciobotea (2007), bizantinologul Emilian Popescu de la Facultatea de Teologie din București (2006), mitropolitul Irineu Popa al Olteniei (2010), mitropolitul Laurențiu Streza al Ardealului (2015), mitropolitul Lucian Mureșan de la Blaj. Așadar, au fost aleși 40 de membri onorari, dintre care 30 ortodocși, 6 uniți, 2 evanghelici-luterani, un romano-catolic și un mozaic.

Mai trebuie să notăm însă și 8 teologi străini care au fost aleși membri de onoare ai Academiei Române: Lajos Haynal, botanist, om politic, episcop de Alba Iulia, apoi cardinal la Solnoc (1883), canonicul și istoricul polonez Anton Petruszewicz (1890), abatele Metodie Zavoral din Praga, mai târziu episcop, un mare filoromân (1919), călugărul belgian Hippolyte Delehaye, specialist în probleme de aghiografie, călugărul francez asumpționist Vitalien Laurent, un apreciat bizantinolog, fost director al Institutului francez de studii bizantine din București (1940). În ultimii ani au fost aleși ca membri onorari: Alexandru Șafran, rabin șef și profesor în Geneva, în tinerețe șef rabin în România (1997), papa Ioan Paul al II-lea (2001) și patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului (2004). Deci 6 teologi romano-catolici, unul ortodox și unul mozaic.

În 2015 a fost ales ca membru postmortem mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei.

În încheierea acestor pagini considerăm că este absolut necesar să notăm aici și numele celor 17 profesori ai Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu (azi Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”) aleși în Academia Română, având în vedere că acum se împlinesc 230 de ani de când episcopul Ghedeon Nichitici a pus bazele acestei prestigioase școli teologice. Membri titulari: Nicolae Popea, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Nicolae Colan, Dumitru Stăniloae și Mircea Păcurariu.

Membri corespondenți: Sava Popovici Barcianu, Zaharia Boiu, Ioan Popescu, Onisifor Ghibu, Romulus Cândea.

Membri onorari: Ilarion Pușcariu, Nicolae Bălan, Dimitrie Comșa, Gheorghe Dima (fost profesor de Muzică) și Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, fost profesor. Tot ca membri de onoare au fost aleși și mitropoliții Ardealului Andrei Șaguna, Antonie Plămădeală și Laurențiu Streza (2015), iar ca membru titular Vasile Mangra (mitropolit la Sibiu între anii 1916 și1918).

Nu este lipsit de interes să notăm și numele celor 11 foști studenți ai Institutului sibian aleși în supremul for cultural al țării: juristul și istoricul Ioan Pușcariu (onorariu 1877, titular 1900), Visarion Roman, primul director al Băncii „Albina” din Sibiu (cor., 1877), Virgil Onițiu, directorul Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov (cor., 1902), ierarhii Miron Cristea, Nicolae Ivan și Grigorie Comșa, preotul istoric Ștefan Meteș, pe care i-am mai consemnat, botanistul Emil Pop, filosoful, poetul și dramaturgul Lucian Blaga, istoricul Andrei Oțetea din Sibiel și filosoful Dimitrie D. Roșca din Săliște, toți profesori la Universitatea din Cluj și membri titulari ai Academiei. La aceștia se adaugă și unii din profesorii pe care i-am menționat, care au fost și studenți ai acestei Facultăți. Așadar, Facultatea de Teologie din Sibiu se poate mândri cu acești 31 de academicieni, fie foști profesori, fie foști studenți ai ei.

În sfârșit, după aprecierile noastre cel puțin 40 de membri ai Academiei Române, de la începuturi și până azi, provin din familii de preoți. Pe lângă unii dintre cei menționați mai sus, fiind ei înșiși preoți sau profesori de teologie, mai notăm pe istoricul Dimitrie Onciul, poeții Andrei Bârseanu, mulți ani președintele Astrei, George Coșbuc, Octavian Goga și Lucian Blaga, militantul politic Vasile Goldiș, arheologul și clasicistul aromân George Murnu, matematicianul Caius Iacob (tatăl, fost profesor la Facultatea de Teologie din București) istoricul Cornelia Bodea, etnograful Sabina Ispas și alții.

La acest ceas aniversar se cuvine să ne aducem aminte cu recunoștință de toți cei care au contribuit la progresul Academiei Române și să-i facem cunoscuta urare: VIVAT, CRESCAT, FLOREAT!