În
Evanghelia citită azi la dumnezeiasca Liturghie Marcu 10,32-45 avem şi aceste
cuvinte „cei ce mergeau după Iisus se temeau“. Motivul temerii este
omeneşte de înţeles, cei ce-L urmau pe Domnul, mergeau spre Ierusalim şi Domnul
le-a vestit de trei ori, că acolo va fi prins şi va fi răstignit. Şi azi mulţi
dintre creştini se tem, le este frică, căci şi frica este un sentiment uman.
Dumnezeu a grăit în trecut şi găieşte şi azi în istoria umanităţii. Dumnezeu
i-a vorbit Sf. Prooroc Ilie i-a grăit Domnul Dumnezeu: „din adierea de vânt
lin“ (3 Regi, 19,12), iar Dreptului şi încercatului Iov i-a grăit Domnul
Dumnezeu: „din sânul vijeliei“ (38,1), dar şi „din mijlocul furtunii“
(40,6). Ne putem aminti, din inocenţa copilăriei, mai ales cei crescuţi la
ţară: când se pregătea văzduhul de vijelie, de furtună cu toţii: copii şi
adulţi căutam adăpost, ne retrăgeam, ne ocroteam. Azi suntem obligaţi, de
această pandemie, să ne izolăm, să trăim în retragere, în distanţare. Marile şi
agitatele metropole ale lumii apar foarte liniştite, aproape pustii. De ce
aceasta? Omul a trăit ultimele decenii o amplă şi profundă criză: de valori,
economică, ecologică, a familiei ş.a., a trăit într-o captivitate a
ataşamentului exagerat faţă de bunurile materiale. Şi-a pierdut omul oare ţinta,
nu şi-a mai hrănit şi sufletul, ci doar trupul, mândria şi lăcomia? Aceste
vremi de mare încercare planetară ne conferă şansa de primenire duhovnicească,
ne ocazionează şansa de îndreptare. Dar cum?
Ne
aflăm în această a 5-a Duminică a Postului Mare, numită şi a Sf. Maria
Egipteanca. Miercuri seara am săvârşit slujba Canonului celui Mare, considerat
de către Ieromonahul atonit, Macarie Simonopetritul ca fiind o „capodoperă a
pocăinței”. Am repetat de sute de ori, ca nişte suspine ale sufletului şi ale
inimilor noastre: „Miluieşte-mă Dumnezeule miluieşte-mă“. Parcă în acest
an şi această Denie a avut şi o altă profunzime şi trăire. În bisericile
noastre am fost doar cu Sfinţii noştri cei trecuţi la Domnul, dar fără prezenţa
directă şi de aproape a „sfinţilor“ de azi, creştinii noştri drept măritori. Experienţa
pe care o trăim noi azi, această pandemie ne determină să înţelegem şi aceste
vremi în cheia creştină optimistă, pe portativul vieţii duhovniceşti.
Un
ministru din guvernul federal al Austriei a afirmat, zilele trecute: noi suntem
siliţi să ne schimbăm viaţa. Cu toţii trăim o schimbare forţată pentru noi
astăzi. Creştinismul, de 2000 de ani, a îndemnat şi îndeamnă stăruitor ca noi
oamenii să ne schimbăm viaţa, să ne facem mai buni, să ne pocăim, să ne
întoarcem la Dumnezeu. Alături de crucea acestei mari încercări actuale este
cuprinsă şi perspectiva învierii.
Ne
ajută Dumnezeu prin harul Său, prin puterea Sfântei Scripturi, ca de altfel şi prin
vieţuirea şi cuvintele Sfinţilor Părinţi, ca în acest Canon de pocăinţă al Sf.
Andrei Criteanul, pe care l-am citit miercurea trecută, ca să trecem cu folos
şi spor duhovnicesc prin această încercare. Iată două mărturii foarte actuale
din Canonul de pocăinţă, să vedem ne regăsim în ele:
„Legea
a slăbit, Evanghelia nu lucrează şi toată Scriptura nu e luată în seamă“ (Cântarea
a 9-a).
Adesea
omul de azi nu vrea să mai audă sau să împlinească legea pe care Dumnezeu ne-a
dat-o nouă spre a avea „viaţă din belşug“, cele zece porunci sunt neglijate,
iar fericirile – cântate la fiecare Sf. Liturghie şi la slujba înmormântării – nu
le mai prea auzim şi nu au ecou în inimile noastre. Cuvântul Domnului Hristos
vestit prin Evanghelie nu se dovedeşte „cu putere multă“, este adesea sămânţa cea
vie, dar căzută „între spini, pe loc pietros sau pe drum“, ea nu poate
să încolţească. Biblia deşi azi o avem tradusă şi publicată pentru 5,7 miliarde
dintre locuitorii terei în 3.395 limbi, dar cât de mult
este citită şi mai ales trăită, în acest veac al comunicării digitale?
„Eu
însumi idol m-am făcut, murdărindu-mi cu pofte sufletul meu“
(Cântarea a 4-a)
Omul
contemporan a devenit adesea idol, el vrea să fie mereu centru şi strâns în
chinga egoismului. Prea s-a înstrăinat şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. Şansa şi
graiul vremii noastre este întoarcerea la Dumnezeu, revenirea noastră în casa
părintească a Domnului şi Ziditorului nostru. Sf. Ap. Pavel a îndemnat şi ne
îndeamnă şi azi: „nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin
înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu“ (Rom 12,2). Procesul
întoarcerii la Dumnezeu, Creatorul nostru este metanoia, pocăinţa, înnoirea sau
schimbarea minţii şi a vieţuirii noastre. Pocăinţa este cea mai scurtă şi sigură
calea de dobândire a milei şi a iertării lui Dumnezeu. Prin pocăinţă,
încercările actuale ne pot ajuta să revenim alături de Hristos-Domnul şi
Mântuitorul nostru.
În Evanghelia de azi s-a rostit, în
întreaga Ortodoxie: „cei ce mergeau după Iisus se temeau“, de asemenea,
în prochimenul Apostolului de azi, un fragment din Psalmi s-a rostit: „Ochii
Domnului spre toţi cei ce se tem de El“. În urmă cu 1770 de ani Sf. Ciprian
în timpul unei ciume – care înspăimânta cu fiorii morţi şi pe creştini –
a scris o epistolă De mortalitate (Despre moarte) şi afirma: „numai aceia se
tem care nu sunt născuţi din apă şi din duh“. Psalmistul şi proorocul David ne
încredinţează de 2.900 de ani: „Domnul este ocrotitorul vieţii mele; de cine
mă voi înfricoşa“ (Ps. 26,2). Şi azi mulţi dintre creştini se tem, le este
frică. Ca şi fraţi ai lui Hristos şi „copii ai lui Dumnezeu“ trebuie să
transformăm teama de moarte, care a cuprins societatea, într-o temere față de
păcat și de consecințele lui. Ar fi foarte folositor ca oamenii să transforme
frica de moarte ce ne-a cuprins pe mulţi, în frica de a nu păcătui, știind că
păcatul produce moartea spirituală, ca despărțire a omului de Dumnezeu, ceea ce
echivalează cu osânda veșnică. Sf. Ciprian al Cartaginei scria şi îndemna pe
cei îngroziţi de frica morţii – în vremea unei ciume în anul 252 – „Numai aceia
se tem, care nu sunt născuţi din apă şi duh“.
Dacă Dumnezeu ne grăieşte azi, ca lui Iov, din
„mijlocul furtunii“ să înţelegem din sfânta natură: „că nu fiecare furtună vine
să-ţi distrugă viaţa! Unele vin să-ţi curăţe calea“ (P. Galeriu). Ca şi
creştini azi să învăţăm şi de la nucul care stă cu tărie şi-n mijlocul
vijeliilor şi a furtunilor, dar nu se frânge, căci are rădăcinile în adâncul
pământului. Dumnezeu ne încredinţează, în dumnezeiasca Scriptură, pe noi copiii
Lui de 365 de ori cu îndemnul: „Îndrăzniţi, nu va temeţi!“. La aceasta
ne încredinţează şi Sf. Ap. Pavel: „şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează
spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care care sunt chemaţi după
voia Sa“ (Rom. 8,28). În pedagogia divină şi această pandemie, vreme de
încercare – un mare examen al umanităţii de azi – va putea să ne ajute la o
resetare spirituală, la o autentică şi profundă primenire duhovnicească, în veacul
nostru obosit şi împovărat de acest deșert secularizat şi consumerist. La
această atitudine ne
încurajează şi cuvintele Domnului Hristos, din Apocalipsă: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine
de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea“ (3,10).
Dumnezeu ne va ajuta şi ne va întări să stăruim în
rugăciune – atât în biserică cât şi-n liniştea caselor noastre – să sporim în post şi-n fapte bune, să ne împăcăm
cu toţi oamenii în cele două săptămâni cât mai avem până la Paşti. Să folosim
aşadar, aceste vremi de încercare ca şanse de îndreptare.
