„FILOSOFIA” SATULUI ROMÂNESC. O apologie la răscruce de vremuri (IV)

Lucian Blaga şi „matricea stilistică” a filosofiei sale

„În faţa operei lui Eminescu, notează filosoful ardelean, trebuie să ţinem, ca în faţa operei nici unui alt român, seama de «inconştient» şi de «personanţele» acestuia. De aici trebuie abordat fenomenul. În inconştientul lui Eminescu întrezărim prezenţa tuturor determinantelor stilistice pe care le-am descoperit în stratul duhului nostru popular, doar astfel dozate şi constelate, din pricina factorului personal. Acel orizont al spaţiului ondulat, specific duhului nostru popular, apare personant şi foarte insistent în poezia lui Eminescu”. Structura eminesciană este „orizontică”, cuprinzând laolaltă elemente din simbolistica: „dinamicii furtunoase”, a „ondulării”, „legănării”, simbolul „melancolic al destinului”, toate aşezate într-o „altertanţă de suişuri şi coborâşuri” [Lucian Blaga, Trilogia culturii, „Spaţiul mioritic”, p. 311-312].

De la elementele de alternanţă şi expresie exterioară a formei culese din poezia eminesciană, Lucian Blaga merge mai la adânc, identificând „determinarea sofianică” a viersului. Aduce spre exemplificare poezia Luceafărul, bogată în elemente preluate „din sistemele gnostice”. Expresia românească a liricii eminesciene iese la lumină în chip firesc, deprinzându-se din „subconştientul” unei gândiri de inspiraţie voievodală [Ibidem, p. 314]. Fascinat de-a dreptul de geniul eminescian, Lucian Blaga îşi încheie expresiv meditaţia afirmând că, odată cu Eminescu, „un adânc proces, organic-românesc, a izbugnit din «tărâmul celălalt», graţie substanţei spirituale a poetului în primul rând, dar nu în mică măsură şi datorită unor înrâuriri străine, care, reduse la ultima expresie, însemnau de fapt un stăruitor apel la el însuşi. Au cântat şi Bolintineanu şi Alexandri trecutul şi prezentul românesc, dar la aceştia totul rămâne pe un plan tematic, decorativ, conştient, local patriotic... Poezia lui Eminescu e clădită pe mai multe portative. Ea e plină de complexe «personanţe» ale unor structuri inconştiente. De altfel, în asemenea aspecte trebuie să căutăm pe Eminescu, iar nu în bietele reminiscenţe shopenhauriene-budiste, sau în motivele brute, călătoare, care îl arată tributar romantismului rimpuriu. De aceste împrumuturi a putut face atâta caz doar o critică incapabilă de a vedea dincolo de materia unei opere literare. Există o «Idee Eminescu», iar aceasta s-a zămislit sub zodii româneşti” [Ibidem, p. 320].

Specificul „matricei stilistice” din „Spaţiul mioritic”, în baza căruia Blaga dezvoltă paradigma identităţii româneşti, fusese însoţit de perspectiva unei experienţei religioase „preferenţial ortodox”. Atitudinea filosofului se schimbă însă odată cu publicarea lucrării „Religie şi spirit”, în care îşi fixează „punctul de vedere asupra religiei în general şi a creştinismului şi ortodoxiei în special”. De data aceasta, el „îşi propune să demonstreze varietatea fenomenului religios, să dea o definiţie religiei, să pună în evidenţă importanţa factorilor stilistici şi să dovedească «structura inevitabil stilistică a fenomenului religios». El acordă un spaţiu important misticismului, în care vede o formă superioară de religiozitate, u nmod de exprimare «la cote înalte» a sentimentului religios, dar tratează toate formele de religiozitate în mod egal, subordonând totul teoriei sale despre stil şi considerând că fiecare religie este expresia particulară a unui mod de gândire, de înţelegere propriu fiecărui popor” [Mihaela Bacali, Lucian Blaga. Amiciţii şi inamiciţii, Ed. Ars Docenti, Bucureşti, 2015, p. 192]. Prin această căutare cu notă generală, filosoful ardelean nu face în fapt o istorie a principalelor religii şi curente religioase, ci evidenţiază mai degrabă modalităţile lor de împlinire, sub notă mistică. Pentru evocarea „religiozităţii ortodoxe”, filosoful alege ca exemplu mistica Sfântului Dionisie Areopagitul, pe care o consideră „temeiul şi aproape suma misticei de orientare ortodoxă” [Lucian Blaga, Religie şi spirit, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1942, p. 125].

Între altele, Blaga vorbeşte şi despre anumite „forme de religiozitate individuale”, despre „religiozitate fior” sau „certitudine şi supra-conştiinţă”, în cele din urmă ajungând să ofere o „definiţie a religiei”. Aici el precizează că „prin religie fiinţa umană se autotalizează în faţa ordinei ce şi-o revelează, adică fiinţa umană participă la ordinea în chestine cu cunoaşterea, cu aflectele, cu voinţa, cu presimţirea, cu intuiţia, cu imaginaţia, şi cu tot fondul subconştient al dorinţelor şi speranţelor, al erosului său, mai mult, cu tot felul de a gândi raţional şi iraţional, mai mult chiar, cu tot felul de a gândi şi de a simţi magic. Limita superioară a religiozităţii am determinat-o ca rezultat al unui proces de auto-depăşire umană” [Ibidem, p. 181]. Cu alte cuvinte, religia se găseşte în ceea ce determină elementul supra adăugat al existenţei, fiind ataşată spiritului în funcţie de propriile sale trăiri.

Dovedindu-se a fi departe de adevărata valoare a credinţei ortodoxe şi cu riscul unei ingerinţe false de principii şi supoziţii în rândul tinerei generaţii, „Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie” a fost „contestată” vehement de teologii sibieni, în frunte cu părintele profesor Dumitru Stăniloae. Dacă anterior părintele profesor comentase anumite aspecte din opera filosofului, dar niciodată la modul negativ şi contestatoriu, în 1940 publică în Telegraful Român un studiu despre „Cosmologia domnului Lucian Blaga”. Aici găsim exprimat regretul părintelui profesor cu privire la faptul că acest mare gânditor al neamului nostru „nu a devenit un gânditor creştin”, depărtându-se treptat de adevăratul ethos al credinţei ortodoxe [Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, p. 143]. În 1941, părintele Stăniloae îşi reia asaltul asupra filosofiei blagiene, de data aceasta cu un studiu publicat în Gândirea, de data aceasta „Despre dogmă”. El dezaprobă aici anumite afirmaţii din „Eonul dogmatic”, după care „ideile teologiei sunt creaţii ale spiritului omenesc şi că ar exista un conflict între revelaţie şi logică. Totul porneşte de la neputinţa aceptării suprarealităţii dogmei” [Bacali, op. cit., p. 183].

Observaţiile pe care părintele profesor Dumitru Stăniloae le făcuse asupra conţinutului lucrării „Religie şi spirit” sunt completate decisiv cu poziţia exprimată de Blaga într-un interviu acordat ziarului Viaţa (26 mai 1942).

Aici filosoful vorbeşte foarte clar de faptul că există „o confuzie care se face identificându-se ortodoxia cu românescul, când de fapt, ortodoxia nu este decât o parte în acest românesc. Este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină. Spiritualitatea românească e mult mai largă, mult mai bogată. Nu se poate face o privire asupra acestei probleme subordonându-se ortodoxiei – această privire trebuie făcută cu ochiul clar al filosofului, care se situează în afară de orice constrângeri, pentru a avea o impresie de ansamblu. Or, cred că s-a putut vedea din toată opera mea filosofică de până acum că felul meu de a gândi este profund românesc. Deci, lucrarea de care vorbesc, nu poate fi neromânească, pentru că nu este privită prin prisma ortodoxiei, ci prin aceea mai largă a filosofiei. Lucru acesta nu înseamnă că ortodoxia nu-şi are valoarea ei, dar trebuie să limităm spiritualitatea românească la o singură formă”.

Apologia pe care o face părintele profesor Dumitru Stăniloae în această împrejurare este demnă de spiritul mărturisitor al Bisericii din primele veacuri creştine. Disputa dintre teologie şi filosofie, care adusese odinioară în antizetă pe Sfântul Iustin şi pe Crescens, pe Origen şi Celsus, reiterează în perioada de vârf a gândirii şi culturii româneşti viguarea şi curajul discursului apologetic [Prof. Dr. Remus Rus, „Spre o teologie a religiilor în viziunea Păr. Prof. D. Stăniloae”, în volumul: Persoană şi Comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, volum tipărit cu Editura şi tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, 1993, p. 521].

Constantin Brâncuşi, exponent al satului românesc

Despre trecutul satului în care a venit pe lume cel mai mare sculptor român vorbesc şi astăzi pomelnicele, păstrate cu sfinţenie la Sfintele Altare. Într-însele se aminteşte că, de prin 1560, Hobiţa avea statutul de sat slobozit sau „ohabă“, adică moştenire. Această mărturie este dată mai precis de un hrisov al lui Mihnea Voievod, care în 1584 îi înseamna astfel hotarul. În oglinda acestor documente, vatra lui Brâncuşi era văzută ca „luminiş de păduri dese”, „sat de moşneni, răzeşi şi clăcaşi pe moşiile Tismanei, cu podgorii şi cu păşuni stăpânite-n devâlmăşie“, „sat de păstori şi ciobani, cu minte ageră şi-nţeleaptă, de secole-nfrăţiţi cu cerul, munţii, apele, pământul şi drumurile, cu frumuseţea şi socoteala lor adâncă”.

Aici, în familia lui Nicolae-Radu şi a Mariei Brâncuşi, a văzut lumina zilei marele artist, primind la botez numele Constantin. El face parte din ramura Bejuiconilor, neam de oameni mărunţi de statură. Mai toţi fuseseră cioplitori sau dulgheri cu barda în lemn. Străbunicul său a ridicat în sat o biserică, cioplind-o, de asemenea cu barda. A făcut-o pentru clăcaşi, deşi el era moşnean. Era un gest de mărinimie pentru aceşti fraţi ce fuseseră pedepsiţi odinioară. E bine de ştiut că, pe la 1815, clăcaşii din Hobiţa au dat foc pădurii Mănăstirii Tismana, pe moşia căreia munceau. Călugării greci de acolo i-au afurisit, refuzându-le orice slujbă. Străbunicul Brâncuşi le-a ridicat atunci o biserică, care să fie „a lor”, de lemn de pălimar crestat şi stâlpi. Era pesemne un semn de solidaritate pentru cei ce primiseră acelaşi botez, fiii Bisericii Ortodoxe. Jertfa sa nu a fost uitată, păstrându-se până astăzi ca exemplu în rândul gorjenilor din Hobiţa, comuna Peştişani.

n familia sculptorului veniseră pe lume zece odrasle, Constantin fiind al cincilea la număr. Tatăl său a murit pe când avea doar nouă ani, cu toţii rămânând în grija mamei.

Copilăria i-a fost astfel plină de greutăţi şi lipsuri, fiind nevoit să poarte de mic povara muncii la câmp, a grijii animalelor. Adesea îi plăcea să culeagă pietre din râu, de mărimi şi culori diferite, şi să le care cu săcuiul până acasă. Erau pietre rotunjite de ape, de forme ciudate, cărora numai el le ghicea vraja, neînţeleasă celorlalţi. Iarna se apuca să sculpteze în zăpadă tot felul de forme spre amuzamentul prietenilor de joacă. Alteori se prindea să cresteze beţe cu briceagul, din care meşterea fluiere.

Odată, când se dusese cu vitele în zăvoi, şi-a meşterit acolo un fel de „colibuţă”, lângă râu, unde s-a cuibărit şi „nu mai stătea de vorbă cu ni­meni”. Pe la şase ani, a căzut din­tr-un cireş şi şi-a rupt clavicula.

A venit timpul să meargă şi la şcoală. La Hobiţa nu erau încă posibilităţi de a învăţa carte pe atunci, aşa că a trebuit să meargă, alături de ceilalţi copii ai satului, la Peştişani. Dacă un timp nu putea să ajungă, fiind prins cu treburile gospodăriei, în locul său ajungea unul dintre fraţi. După ce a crestat o bancă din clasă cu briceagul, a fost transferat la şcoala din Brădiceni, unde era învăţător Grigore Brâncuşi, un unchi de-al său. Aici a făcut ultimele două clase.

Dacă la şcoală ajungea rar, Brâncuşi mergea adesea la olarii din Vădeni, unde stătea ore în şir să-i privească cum modelează lutul în degete, pe roată, cum îl preschimbă-n străchini, cu forme şi înflorituri străvechi. Avusese numai şapte ani când „porni pentru prima oară în lume“. Mama l-a găsit la Târgu-Jiu şi l-a adus acasă. În 1887, a plecat pentru a doua oară şi s-a angajat la o boiangerie. A fost readus la Hobiţa cu degetele pline de vopsele şi arse de vitriol, pentru ca să plece din nou, peste un an, de data asta la Slatina, unde se angajează ca argat. Peste un an a venit în Bănie, la Craiova, unde s-a angajat ca ajutor la un birt, fiind nevoit să muncească şi 18 ore pe zi.

„Minunea întâie a vieţii mele. La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova, pentru a doua oară”, afirma marele artist la senectute. Această „naştere din nou” se lega în mod sigur de meseria prin care avea să se ridice deasupra tuturor. Dintr-o viaţă plină de lipsuri şi de muncă istovitoare, el avea să vină în contact şi să cunoască o serie de alţi tineri într-o condiţie asemănătoare cu a lui. În grajdul mizer în care locuia, modela figurine de lut. O întâmplare „uluitoare” i-a dovedit îndemânarea nemaipomenită. Într-o zi a pus rămăşag că va construi o vioară din scândurelele unei lăzi de portocale. Nu numai că a construit vioara sub privirile uimite ale muşteriilor din cârciuma la care lucra, dar a adus şi un lăutar, Mihalache Lăutaru, ca să o încerce dacă are „suflet”, iar acesta a declarat că era mai bună ca a lui.

La prăvălia lui Zamfirescu îşi câştigă primii admiratori, la îndemnul cărora, în toamna anului 1894, se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş. În timpul studiilor este susţinut financiar de epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova şi în special de Toma Marocneanu, unchiul lui Nicolae Titulescu şi epitrop al Bisericii Madona, care locuia nu departe de Şcoala de Arte şi Meserii, unde l-a remarcat.

În anul 1898, termină cu succes cursurile Şcolii de Arte şi Meserii şi se îndreaptă către Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. În 1904 părăseşte România, ajungând în cele din urmă în capitala Franţei. Definitorie în această perioadă este experienţa pe care o are în atelierul celebrului sculptor francez Rodin. Avea doar 30 de ani. Ştiind că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci”, Brâncuşi părăseşte atelierul maestrului său la data de 27 martie 1907, pentru a-şi deschide propriul atelier. Este momentul în care artistul român trăieşte întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum înainte va începe cascada marilor realizări artistice: „Rugăciunea”, „Sărutul”, „Cuminţenia Pământului“ etc. Toate aceste lucrări îl vor impune pe Constantin Brâncuşi pe piedestalul lumii artistice. Din 1910 renunţă la modelaj şi pictură, pentru a practica cioplitul direct. Una dintre operele lucrate acum este „Sărutul“ („La Baiser“). Printre lucrările de mare valoare ale artistului mai amintim: „Muza adormită“ (1909), „Pasărea măiastră“ (1910), „Prometeu“ (1911). Lucrează mai apoi la o nouă operă, „unul dintre cele mai celebre şi cuprinzătoare portrete ale secolului XX“, aşa cum spunea A. H. Barr, „Mademoiselle Pogany”, lucrare ce a avut-o drept muză pe celebra pictoriţă Margit Pogany. „Poetul formelor cioplite“ construieşte o vastă operă cu un complex caracter tematic.

Numai cine nu a reuşit să treacă prin Târgu Jiu ar putea prin absurd să spună că nu a auzit de istorica axă brâncuşiană: Masa Tăcerii – Poarta Sărutului – Biserica „Sfinţii Apostoli” – Coloana Infinitului. Un rezumat al eternităţii care te poartă în numai câteva clipe de la „tăcere” la „infinit”, dincolo de temporalitatea profană, prin liturgicul tainic al spaţiului eclesial. Un spaţiu simbolic şi totodată istoric, un loc în care trecutul nu se supune niciodată uitării, nu se ascunde în tăcere, asumându-şi cu putere capacitatea de a intra în veşnicie, de data aceasta prin porţile unei biserici. Alături de cele trei mari capodopere brâncuşiene, pe aceeaşi axă, se aliniază şi Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Marele scuptor a participat personal la sfinţirea sfântului locaş, legându-se sufleteşte de acest loc pe care, din proprie iniţiativă, l-a ales pentru a centra spaţial cele trei lucrări ale sale. Această prezenţă „sacramentală” în plasticitatea creaţiei brâncuşiene a fost comentată în timp de numeroşi specialişti. Iată ce spune în acest sens, cunoscutul brâncuşiolog Ion Pogorilovschi: „Biserica «Sfinţii Apostoli» ne apare în mediul în care s-a extins deliberat Capodopera, elementul cel mai potrivit să amâne o vreme (ca să o individualizeze astfel) vederea Coloanei fără Sfârşit, lăcaşul creştin pregătind, totodată, în felul său, receptarea stâlpului brâncuşian, întrucât el reprezintă în economia Tripticului, componenta cu netă trimitere emoţională la sacralitate şi transcendenţă, note calitative, aparţinând în special biserici. Ideea înlăturării de pe Ax a Bisericii… credem că ar tulbura premisele originare ale imaginării acestei creaţii de către artist, raţiunile ei ekistice şi statutul cosmic. Căci, în regimul cel mai înalt al receptării sensibile, Memorialul lui Brâncuşi consonează sublim cu Osia Lumii şi direcţiile cardinale, înbucându-se dulghereşte în rosturile marii arhitecturi a universului – şi o face deodată cu biserica pe care a integrat-o fără agresiune şi fără a se simţi în mod flagrant agresat. Este cert că Brâncuşi a voit ca linia căii sale sacre să taie oraşul, prin inima lui, iar inima unei cetăţi, centrul său spiritual este marcat, prin tradiţie, de edificiul locaşului de cult” [„Sindromul drobului de sare”, articol publicat în revista Brâncuşi, nr. 2/1995].

La 16 martie 1957, marele artist român Constantin Brâncuşi a trecut în veşnicie în atelierul său din Impasse Rosin din Paris. Artistul român care „în piatră, în blocul ei mut“, a simţit „ritmurile universale“ a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse. Satul românesc, această realitate vie şi lucrătoare a sufletului însetat de metafizic, a fost cântat şi iubit ca un izvor dătător de apă vie.

Părintele Dumitru Stăniloae aminteşte într-una din însemnările sale despre „o continuitate identitară”, referindu-se negreşit la ancestrala rânduială a existenţei poporului român, „ca naţiune binecuvântată de Dumnezeu peste veacuri, ale cărui valori perene au fost aşezate tot timpul sub stindardul credinţei creştine” [Vezi aici lucrarea noastră Apologetica Ortodoxă – mărturisire şi apostolat, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, pp. 333-338]. De aceea, atunci când vorbeşte despre darul cel mai de preţ cu care Biserica încununează cultura şi spiritul naţional al poporului nostru, marele teolog român face trimitere la dogme ortodoxe. Rânduiala şi rostul lor nu este, prin urmare, acela de a îngrădi perspectiva de cunoaştere şi dezvoltarea intelectuală a unui popor, ci de a desemna „un contur generos pentru o viaţă normală” [Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie şi românism”, în vol. Ortodoxie şi românism, Opere complete VIII, Ed. Basilica, Bucureşti, 2004, p. 59].

În cele mai sus spuse am dorit să aducem în actualitate pilda de „filosofie creştină” cu care s-a încununat întotdeauna satul românesc. Marile noastre spirite religioase şi gânditorii de geniu, filosofii creatori de sistem şi rapsozii dorurilor strămoşeşti, reprezintă dovada concretă de valoare a satului românesc - arc peste timp. Apologia şi mărturisirea acestor valori perene în faţa unei societăţi înclinate spre secularizare şi globalizare este o datorie sfântă pe care noi, în calitate de slujitori ai Bisericii, trebuie să o împlinim.

Pr. Lect. Dr. Ioniță APOSTOLACHE

Feţele răului

În ,,Prăbuşirea Satanei” Rene Girard ne face atenţi că: ,,dacă nu-L imităm pe Iisus, modelele noastre devin pentru noi obstacole”. Mântuitorul prezintă realitatea pe care o aveau de înfruntat toţi adevăraţii ucenici: dacă aleg să-L urmeze trebuie să fie pregătiţi să înfrunte batjocura şi moartea, trebuie să meargă pe ,,calea Crucii”. Iar a-ţi înţelege ,,crucea” înseamnă a presimţi datele destinului tău, a-i descifra sensul, a-l înţelege. Aceasta pare a fi lucrarea vieţii spirituale: a introduce o ordine în ritualul propriei creşteri printr-o înaintare pas cu pas.

Rigoarea şi tenacitatea urmării lui Hristos ţine de exerciţiul virtuţii care nu s-ar consuma la nivel teoretic, ci ar îmbrăca forma slujirii prin credinţă. Omul se îndreaptă spre credinţă prin conştientizarea infinitului de care aparţine, dar pe care nu-l deţine asemeni unei posesiuni (pentru că ar implica puterea şi nu slujirea). Credinţa devine astfel un act total şi centrat al binelui personal, actul preocupării necondiţionate dar şi realitatea preocupărilor ultime. (Paul Tillich).

Aici se ascunde noutatea Evangheliei: exerciţiul comunităţii care transformă principiul puterii/ierarhic în cel al slujirii, după modelul Mântuitorului ce n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Mt. 20,28).

Păcat că mintea noastră religioasă a fost secularizată, iar simţurile au fost cumva ,,materializate”, au uitat să mai vadă în materie, splendoarea existenţei care este paradisul (H.R. Patapievici). De aceea vorbim azi de ,,feţele răului”. Pervertirea cugetării în stare de cădere implică şi o pervertire a simţurilor. Dacă simţurile nu sunt călăuzite de raţiune atunci acţionează contra firii şi spre răul ei, prin exagerarea pătimaşă a lucrării lor, abuzând de funcţia lor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul are un întreg comentariu la aceste ,,feţe ale răului”, în monumentala sa lucrare ,,Răspunsuri către Talasie”, tradusă şi comentată de eruditul părinte Dumitru Stăniloae.

Merită să zăbovim un pic asupra lor pentru a vedea în ce măsură mai suntem conştienţi de sursele care ne hrănesc răutăţile.

Sf Maxim e convins că lipirea de latura văzută a lumii prin simţire şi căutarea plăcerii ce o poate aceasta oferi trupului, precum şi fuga de durerea ce poate proveni din ea dau naştere tuturor patimilor, ca tot atâţia cleşti prin care ne ţine suprafaţa sensibilă a lumii prinşi de ea. Seva care hrăneşte toate ,,feţele răului” este iubirea trupească de sine pe care omul încearcă să şi-o satisfacă prin toate mijloacele. Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi, fuga de durere alt şir. Între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă necontenită, un adevărat cerc vicios ce nu poate fi biruit decât printr-o sărire în afara acestui cerc. Sf Maxim ne face atenţi că e necesar să stai neclintit şi la ispita plăcerii şi la ameninţarea durerii ca un ac de balanţă imobilizat. Aceasta e starea de nepătimire.

Fiecare om, dacă stă prin credinţă în legătură cu Hristos, poate câştiga această imunitate. În contact cu lumea cade omul, într-o atitudine faţă de ea trebuie să se şi ridice.

Sf. Maxim vorbeşte de două faze importante ale urcuşului duhovnicesc al omului: prima ar fi cea a curăţirii de patimi şi dobândirea virtuţilor, care nu suprimă simţirea dar o face să devină liberă de plăcere şi durere, iar ce-a de-a doua ar fi vederea raţiunilor divine în lume, ce reprezintă o nouă ridicare a omului de la raţiunea discursivă, care e proprie mai mult fazei virtuoase, la cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii.

Doar aşa putem identifica răul ca mişcare nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Cu cât omul se îngrijeşte mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strânge în jurul său neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât sporesc legăturile neştiinţei cu atât se accentuează ,,experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute”.

Este uimitor cât de actual devine un scriitor bisericesc de secol VII prin profunzimea cu care ne descoperă mulţimea patimilor stricăcioase din viaţa noastră. Este un manual de autocunoaştere ce porneşte de la constatarea că: deşi suntem de aceeaşi fire ,,ne mâncâm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele”.

Sfântul Maxim ne avertizează: căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel – spune Sf. Maxim – când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine şi fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune.

Sfântul Maxim grupează aceste ,,feţe” ale răului în trei categorii după cauza care le generează. Astfel, prima categorie este determinată de plăcerea de iubire trupească de noi înşine. Atunci naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de arginţi, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul în nori, moleşala, pornirea de-a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta.

Când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea de minte a răului, calomnia, bârfirea, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea de suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii.

Iar cea de-a treia categorie e determinată de celelalte motive ce amestecă plăcerea şi durerea dând perversitatea (întâlnirea părţilor contrarea ale răutăţii): făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec.

Felurimea ispitelor şi dibăcia ispititorului pot fi biruite doar prin adunarea în sinele înfrânt al celui smerit, spun Părinţii.

Într-o lume ce a pierdut busola moralităţii printr-un relativism sub toate formele, există, totuşi, o mare nevoie de a fi vindecaţi de toate ,,relele” ce ne bântuie. Simţim acut nevoia de a ierta şi de a fi iertaţi, de a ne ridica după ce am căzut ca şi nevoia unei autentice pocăinţe.

Răul nu se identifică cu ipostasul vreunei realităţi – spune părintele Stăniloae – ci e un mod greşit de comportare faţă de realităţi, care vine dintr-o intrare a omului în relaţie cu un lucru înainte de a fi crescut la capacitatea unei relaţii juste.

Cheia unei vieţi aşezate ţine de practicarea virtuţilor ce par a fi concentrate într-o apoftegmă a Părinţilor: ,,Un bătrân a fost întrebat: - de ce se râzboiesc demonii cu noi atât de mult? Deoarece ne lepădăm armele, a răspuns bătrânul, iar prin arme înţeleg: nedorinţa de mărire, smerenia, nedorinţa de înavuţire şi răbdarea”.

Poate ar trebui să înţelegem că ,,finalitatea” noastră ţine de efortul real şi armonios între ,,lumea de aici” şi ,,lumea de dincolo”, raport al cărui termen ultim este mântuirea şi a cărei realitate sunt faptele: ,,Nimic nu-i mai sărac decât mintea aceea care filosofează pentru fapta bună, neavând lucrare” (Sf. Isaac Sirul).

Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN

116 ani de la moartea lui Zaharia Boiu (n. 4 martie 1834 – 6 nov. 1903)

Propovăduirea Evangheliei Mântuitorului Hristos constituie o datorie esențială a slujirii preoțești. De mai bine de două milenii de creștinism, pentru slujitorii Bisericii de pretutindeni, predica a constituit instrumentul indispensabil și incomensurabil în renașterea spirituală a creștinilor. Prezentul demers istorico-omiletic este motivat de ceea ce Părintele Academician Mircea Păcurariu în volumul ,;Cărturari sibieni de altădată” mărturisea: ,,una din străzile principale ale Sibiului poartă numele acestui strălucit teolog, pedagog, poet, ziarist și militant pentru drepturile românilor ardeleni. Ar fi interesantă o anchetă în rândul celor care locuiesc pe strada respectivă, ca să se vadă câți dintre ei știu cine a fost Zaharia Boiu. Dintre locuitorii Sibiului – chiar și intelectuali – numărul celor care ar ști ceva despre el ar fi cu totul insignifiant. Doar în rândul teologilor numele său este pomenit cu venerația pe care o merită”[1].

Anul acesta pe 6 noiembrie, se împlinesc 116 ani de la moartea lui Zaharia Boiu și avem datoria morală se ne aducem aminte de el și nu numai, în gândurile noastre sau în scris. Căci ,,ignoranța noastră vizavi de istorie ne determină să o falsificăm (Gustave Flaubert). Rândurile de față le dedic preoților și dascălilor care și-au adus contribuția, în mod real, la ceea ce înseamnă Școală și Biserică de-a lungul anilor.

Subiectul de față descrie personalitatea părintelui Zaharia Boiu (n. 4 martie 1834 – d. 6 nov. 1903), a operei sale (predici, studii, disertații, poezii,) cât și a ethosului propovăduirii sale. Meritul acestuia l-a constituit faptul că s-a pus în slujba idealului național, pe toate planurile de activitate: religios, social și cultural, iar spre sfârșitul veacului XIX și al celui următor și-a închinat întreaga lui activitate (pastoral-misionară și universitară în domeniul omileticii) mărețului ideal al întregirii neamului, pentru care n-au cerut simbrie, ci a suferit cu răbdare tot ceea ce au îndurat apostolii și propovăduitorii de idealuri[2].

Zaharia Boiu este o figură ecclesiastică, un slujitor dedicat lui Dumnezeu. În cele de mai jos, voi prezenta și câteva date ale arborelui genealogic al familiei sale:

1.      Mihail Boiu, (a urmat cursuri bisericești) preot paroh la Bodogaia (scaunul Odorehei)

2.      Moise Boiu, 8 mai 1800, la Hetiur, mama sa fiind Maria Drăghici (sighișoreancă), a urmat cursurile bisericești și a fos preot paroh.

3.      Zaharia Boiu sr. În anul 1823 s-a căsătorit cu Ioana Pălușan ((†1885). La data de 2 octombrie 1828 a fost hirotonit preot capelan protopopesc; în anul 1833 ajunge preot paroh; în 1836 ajunge pe postul de preot-învățător. La 4 decembrie 1848, Mitropolitul Andrei Șaguna îl unge pe Zaharia Boiu sr. ca protopop.

4.      Zaharia Boiu jr. (pseudonim: Eugen Silvan; E. Savin, se mai semnează: B...iu), poet, preot, pedagog, publicist.

Câteva date istorice privind personalitatea lui Zaharia Boiu

Fiul lui Zaharia Boiu sr., s-a născut pe data de 1 martie 1834, în localitatea Sighișoara, județul Brașov. Este unul dintre primii absolvenți ai Gimnaziului german din Sighișoara (1854). După susținerea examenului de maturitate, cu mențiunea ,,eximio modo”, între 1854 și 1855 funcționează ca învățător în Săcele, județul Brașov. Din 1855-1857 a urmat cursurile Institutului teologic din Sibiu, pe atunci cu numai doi ani de studii, fiind coleg cu Ion Popescu, viitorul profesor și apreciat pedagog. Îndată după terminarea studiilor, Mitropolitul Andrei Șaguna i-a numit pe amândoi profesori suplinitori în ,,secțiunea pedagogică” a Institutului sibian. După doi ani, deci în 1859, tot amândoi au fost trimiși pentru studii de specializare la Universitatea din Leipzig (Lipsca)[3]. La întoarcerea din Leipzig, este profesor titular la secţia pedagogică a Institutului Diecezan din Sibiu (1861-1870). În secția ,,teologică” a predat doar Omiletică, iar în anii școlari 1863-1865 l-a suplinit pe Nicolae Popea la Isagogie și Exegeza Sfintei Scripturi, dar a predat mai mult la secția ,,pedagogică”; redactor al ziarului Telegraful Român (1863-1865), catihet la Liceul de Stat din Sibiu (1865-1875). Membru onorar al Reuniunii învăţătorilor români din dieceza Caransebeşului (1871). Preot-paroh în Sibiu-Cetate (1863)[4], protopresbiter (1867), „asesor consistorial” (consilier eparhial) al Arhiepiscopiei Sibiului (1870-1902). Membru corespondent al Academiei Române (1877-1903), secretar I şi redactor al revistei Transilvania (1892-1895); membru în Sinodul eparhial al Sibiului şi în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului.

A publicat mai multe manuale didactice pentru învăţământul „poporal” românesc, volume de predici, studii de pedagogie, dizertaţii la adunările generale ale Astrei, cuvântări, schiţe biografice, dări de seamă. Debutează cu poezie în Telegraful român (1853). Colaborează la periodicele: Tribuna, Transilvania, Telegraful român, Minerva, Foaia ilustrată. A primit premiul Academiei Române pentru cuvântările sale bisericeşti (1900).

Zaharia Boiu în lumina familiei sale și a cunoscuților

,,Fantasia i se vede vie. Sentimentul nobil, gustul în formare și arta în drumul desvoltării. Un talent tiner, care promite românimei încă un poet”[5]. Cu aceste cuvinte îl carcateriza prim-redactorul ziarului, ,,Telegraful Român”, Aron Florian, în 3 ianuarie 1853, când a apărut cea dintâi poezie anonimă a tânărului, Zaharia Boiu, elev al clasei a VII-a.

La un an după moartea lui Zaharia Boiu, a apărut volumul de poezii intitulat: Frunze de laur. Poesii din anii 1877-1878, publicate în anul 1904, la Sibiu. Volumul debutează cu o prefață deosebită, semnată de unul dintre fii părintelui Zaharia Boiu, pe nume: Ioan-Baptist Boiu, (absolvent de teologie și filosofie, la Sibiu, în 1890, preot în Sibiu).

Iată cum îl aprecia tânărul Ioan pe tatăl său Zaharia, la un an după moartea sa: ,,Autorul poesiilor presente nu mai este între cei vii... Odinioară asesor consistorial, protopresbiter, membru al Academiei Române, prim-secretar al ,,Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român”, membru onorar al societăților academice ,,Petru Maior” (Budapesta), ,,Carmen Sylva” (Graz), ,,Andreiu Șaguna” (Sibiiu) etc., - după o viață laborioasă de ani 70, dedicată binelui obștesc, s’a mutat la cele eterne în 6 Novembrie 1903)”[6]. În continuare, spune acesta: ,,Nu póte fi problema acestor șiruri de-a aprecia activitatea publică a lui Zaharia Boiu. Cine va scrie istoria desvoltării nóstre culturale-naționale pe cei din urmă 50 ani, va aminti póte și meritele acestui ,,distins bărbat și celebru scriitor”, cel-ce a fost ,,podóba bisericei sale și fala amvonului român de peste Carpați” (așa cum l-a numit Dimitrie A. Sturdza)”[7]

Continuând firul prelegerii lui Ioan Baptist Boiu, cu siguranță cel mai îndreptățit și atent la descrierea figurii reprezentative a ceea ce a însemnat cu adevărat Zaharia Boiu, ca soț (soția sa: Caliopi Damian), ca tată a patru fii (Romul Boiu (doctor); Ion Baptist Boiu (profesor, preot la Sibiu); Olimpiu Boiu (inginer de Viena); Anastasiu Boiu (director de bancă, senator, fost prefect de Sibiu), și ca preot-profesor, ulterior, rămâne fiul Ioan Baptist, care i-a urmat vocația atât ca profesor cât și ca preot.

Cripta familiei

Boiu (Cimitirul Municipal Sibiu)

Formarea unui sistem de învățământ însemna formarea oamenilor, căci fără învățători și profesori bine pregătiți nu existau șanse de reușită. Șaguna a format o adevărată ,,școală”, cum arată Petru Șpan în cartea sa despre mitropolit, însemnând aceasta pregătirea unor tineri pentru misiunea importantă și de durată de ridicare a poporului prin cultură, pentru slujirea cu competență și pasiune a cuvântului lui Dumnezeu[8].

Dr. Petru Șpan consacră scurte prezentări unor personalități care au contribuit la punerea în practică a proiectelor șaguniene și în același timp au dus mai departe ceea ce au învățat în ,,Școala lui Șaguna”: Nicolae Popea, Ioan Popescu, Nicolae Cristea, Dr. Daniil P. Barcianu, Dr. Ioan Crișan, Visarion Roman, George C. Bellissimus, Moisi Bota, Ioan Tuducescu, Emeric Andreescu și nu în ultimul rând Zaharia Boiu.

 Iată, de pildă, cum îl caracteriza pe acesta: ,,era un profesor excelent, mai ales în tratarea de materii istorice. Își știa povesti atît de frumos și de fluent, încât te captiva de la primul cuvânt ce-l rostea. Știa, prin umorul său plăcut și printr-o înfățișare simpatică, impunătoare, să-ți lege atenția cu așa putere, încât puteai să-l asculți cu ceasul. Nu mai puțin maestru era în punerea de întrebări, o chestie capitală în învățământ. Peste tot, era un cap luminat și foarte clar”[9].

La îndemnul lui Andrei Șaguna s-au scris peste 25 de manuale, unele fiind întocmite chiar de el însuși. Elaborarea manualelor a fost ea însăși o școală. Zaharia Boiu este autorul unui Abecedar pentru școalele populare române, (1862) cu 92 de pagini; în anul următor a tipărit o nouă ediție, dar și o Manuducere pentru învățători la întrebuințarea Abțdariului (94 p.; ed. a II-a în 1865). În anii următori au apărut noi ediții ale Abecedarului, ajungând, în 1886, la cea de-a 14-a ediție (Petru Șpan susținea că ar fi fost editate 15 ediții).

Opera lui Zaharia Boiu.

Încă din primii ani de activitate la Sibiu, Zaharia Boiu se implică și în viața culturală a românilor ardeleni. S-a făcut cunoscut între contemporani ca autor de manuale didactice, ca orator și conferențiar, ca poet, ca traducător[10]. Îndată după întoarcerea din Leipzig, Mitropolitul Andrei Șaguna l-a încredințat așa cum am menționat mai sus, cu alcătuirea manualelor.

Au urmat așadar și alte volume Academia Română. Disertaţiune cetită în adunarea generală a Asociaţiunei transilvane ce s-a ţinut în Haţegu la 4/16 augustu 1891, Sibiu, 1891; Odă la jubileul de 25 ani al Academiei Române (1/13 aprilie 1891), Sibiu, 1891; Odă la iubileul de 25 ani al suirei pe tron a Majestăţii Sale Regelui Carol I al României, 10/22 mai 1891, Sibiu, 1891; Sunete şi resunete. Cercări poetice, Sibiu, 1862, 104p.; Abcdariu pentru scoalele populare-romîne, Sibiu, 1861, 1862, 1863, 1865, 1866, 1870 (IX), 1874 (XI), 1886 (XIV).  Elemente de geografia pentru scolele populari române greco-orientali, Sibiu, 1869, 1869, 1872;  Elemente de istori’a naturei şi fisica pentru scolele populari române greco-orientali, Sibiu, 1869, 1873 (III), Elemente de istori’a patriotica şi universale pentru scolele populari române greco-orientali, Sibiu, 1869, 1870, 1872; Manuducere pentru înveţători la întrebuinţarea Abţdariului, Sibiu, 1862, 1865; Catechismul mic al biserecei ortodoxe orientale pentru usul şcolelor elementare române, Sibiu, 1897 (ed. a II-a, în 1901); Cuvânt bisericesc la alegerea de protopresbiter al tractului greco-oriental al Sibiului (15/27 martie 1883), Sibiu, 1883; Cuvântări funebrale şi memoriale, Sibiu, 1889; Cuventu bisericescu la parastasu celebratu de Associatiunea transilvana pentru Mitropolitulu Andreiu Baronu de Şagun’a, Sibiu, 1876; Odă dedicată preasânţiei sale părintelui episcop al Caransebeşului Ioan Popasu la iubileul seu sacerdotal de 50 ani, 9 martie 1887, Caransebeş, 1887; Seminţe din agrul lui Christos. Cuvântări la duminecele de preste an; Tomul II,, X+327p.; Cuventări bisericeşti pe toate duminecile, prasnicele şi sărbătorile de preste an, precum şi la casuale bisericesci, publice şi private; Cuvântări bisericești la înmormântări, parastase și alte festivități funebrale. Adaus la texturi biblice pentru cuvântări funebrale, 4f.+354 p. (premiată la Academia Română în 1900, Sibiu, 1898/1899. Memorandul Conferinței generale române din 1881 (dus la Viena de fiul său ing. Olimpiu Boiu), Sibiu, 1881;

            În concluzie:

Viața și activitatea lui Zaharia Boiu au avut ca imbold cuvintele mitropolitului Andrei Șaguna, care spuneau: ,,Pe românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deștept și cu voie cătră tot ce e adevărat, plăcut și bun să-i atrag!”[11] și ,,ca să fiu tuturor tată în înțelesul cel adevărat”[12].

Cu alte cuvinte studiul de față reflectă ,,dimensiunea operațională a măiestriei pedagogice care presupune prezența tactului pedagogic și a talentului pedagogic – specific lui Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei și insuflat lui Zaharia Boiu cât și discipolilor săi. Ars docendi – arta de a învăța pe alții”[13].

Pr. Drd. Răsvan Ioan-Remus

Bibliografie

1.      Erdei, Miron Propovăduirea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania în prima jumătate a sec. al XX-lea, Editura Cogito Oradea, Oradea, 2001.

2.      Moceanu, Conf. Dr. Ovidiu, ,,Andrei Șaguna – Întemeietorul. 195 de ani de la naștere”, în R.T., Anul XIII (85), Nr. 3, Iulie-Sept., 2003.

3.      Păcurariu, Pr. prof. univ. dr. Mircea, Cărturari sibieni de altădată, Cluj-Napoca, 2002.

4.      Păcurariu, Pr. prof. univ. dr. Mircea, Dicționarul teologilor români, ed. I, București, 1996.

5.      Păcurariu, Pr. prof. univ. dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1994.

6.      Popea, Nicolae, Archiepiscopul și mitropolitul Andreiu baron de Șaguna, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1879.

7.      Streza, Prof. dr. Ciprian, ,,Conștiință națională, unitate și emancipare în Transilvania”, în R.T., (2018), Nr. 3.

8.      Șpan, Dr. Petru, Școala lui Șaguna, Sibiu, 1909.

9.      ***, Gazeta Transilvaniei 119, 24/12 februarie 1848.

10.   Bănuț, A.P., Zaharia Boiu, în ,,Țara Bârsei”, an. VII, 1935, nr. 1.

11.   Boiu, Ioan Baptist, în ,,Prefața” volumului Frunze de laur. Poesii eroice din anii 1877-1878”, Tiparul Tipografiei arhidiecesane, Sibiu, 1904.

---

[1] Pr. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 131.

[2] Miron Erdei, Propovăduirea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania în prima jumătate a sec. al XX-lea, Editura Cogito Oradea, Oradea, 2001, p. 17.

[3] Prof. dr. Ciprian Streza, ,,Conștiință națională, unitate și emancipare în Transilvania”, în R.T., (2018), Nr. 3, p. 100.

[4] Ana Cosma, Scriitori români mureșeni. Dicționar biobliografic, Târgu-Mureș: Biblioteca Județeană Mureș, 2000, p. 22.

[5] A.P. Bănuț, Zaharia Boiu, în ,,Țara Bârsei”, an. VII, 1935, nr. 1, pp. 51-56.

[6] Ioan Baptist Boiu, în ,,Prefața” volumului Frunze de laur. Poesii eroice din anii 1877-1878”, Tiparul Tipografiei arhidiecesane, Sibiu, 1904, pp. 3-7.

[7] Ibidem, p. 3.

[8] Conf. Dr. Ovidiu Moceanu, ,,Andrei Șaguna – Întemeietorul. 195 de ani de la naștere”, în R.T., Anul XIII (85), Nr. 3, Iulie-Sept., 2003, p. 10.

[9] Dr. Petru Șpan, Școala lui Șaguna, Sibiu, 1909, p. 38, apud. Pr. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată..., p. 131.

[10] Pr. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată..., p. 132.

[11] Nicolae Popea, Arhiepiscopul și metropolitul Andreiu baron de Șaguna, Tiparul tipografiei archidiecesane, Sibiu, 1879, p. 40.

[12] Gazeta Transilvaniei 119, 24/12 februarie 1848, apud. Prof. dr. Ciprian Streza, ,,Conștiință națională, unitate și emancipare în Transilvania”..., p. 100.

[13] Sorin Cristea, Dicționar de pedagogie, Ed. Litera internațional, Chișinău-București, 2000, p. 18.