Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 31 mai 2019

CONFERINȚELE PREOȚEȘTI DE PRIMĂVARĂ ÎN ARHIEPISCOPIA SIBIULUI

Conferinţă preoţească la Prejmer, judeţul Brașov
Preoții din protopopiatele Brașov, Bran-Zărnești și Săcele din Arhiepiscopia Sibiului s-au întâlnit luni, 20 mai, în localitatea Prejmer, județul Brașov, la sediul protopopiatului Săcele unde au participat la conferința de primăvară dedicată Anului omagial al satului românesc. Prima conferință preoțească din Arhiepiscopia Sibiului din acest an a fost prezidată de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, alături de care s-au aflat protopopii Dănuț-Gheorghe Benga, Gheorghe Colțea și Sorin Șerban. În cuvântul de binecuvântare IPS Mitropolit Laurențiu a evidențiat rolul pe care îl are Biserica în păstrarea păstrarea valorilor străbune în mediul sătesc și a adresat preoților rugămintea de a face orice este posibil pentru ca viața satelor în care activează să fie cât mai dinamică. „Trebuie să vedem acum în ce fel reconsiderăm satul românesc, să vedem ce a fost, ce este și ce ar trebuie să fie. Avem nevoie de a face o radiografie a satului românesc, de unde provenim și noi, satul pe care îl păstoriți și de unde proveniți și dumneavoastră. Ne dorim din partea dumneavoastră o implicare în a vedea cum vom reuși să contribuim la renașterea satului românesc”, a subliniat ierarhul. La această conferință a fost invitat și prof. dr. Ioan Prahoveanu care a prezentat comunicarea intitulată „Lumea satului românesc în trecut și astăzi”. Istoricul brașovean a vorbit despre satul românesc și provocările actuale ale vieții rurale. Preoții participanți au adus și ei mărturii despre satul românesc, fiind prezentate trei referate prin care s-a încercat evidențierea rolului pe care satul românesc l-a avut de-a lungul timpului dar și situația actuală din satele românești. Astfel, părintele Eduard Ionel Scorțea din Parohia Șirnea a vorbit despre „Satul românesc, vatra plămădirii, păstrării și promovării conștiinței naționale și ecleziale românești”, iar părintele profesor Cristian Muntean de la Parohia Brașov-Cetate 1 a prezentat referatul intitulat „Criza actuală a satului românesc și implicarea Bisericii Ortodoxe în atenuarea acestei crize”. În cele din urmă, părintele Petre Drăgan de la Parohia Purcăreni a prezentat referatul „Învățători și primari harnici devotați satului românesc din parohiile rurale din zona Brașovului”. La final au avut loc mai multe discuții și s-au adus mai multe mărturii despre pastorația în satele românești și specificul acesteia. De asemenea, cei prezenți au avut posibilitatea să admire o expoziție fotografică în care au fost suprinse viața și personalitățile din trecutul Prejmerului și nu numai. 
Conferinţă preoţească la Copșa Mică, judeţul Sibiu 
Clericii din Protopopiatele Sibiu, Mediaș și Agnita sau întâlnit miercuri, 22 mai, la conferința preoțească de primăvară organizată în localitatea Copșa Mică. Lucrările conferinței au fost prezidate de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului. Conferința preoțească a avut loc la Centrul social-cultural „Buna Vestire” din Copșa Mică, unde preoții din cele trei protopopiate menționate au avut posibilitatea să afle mai multe despre modul în care Biserica poate contribui la păstrarea specificului tradițional, cultural și spiritual din satul românesc. Alături de IPS Mitropolit Laurențiu s-au aflat consilierul administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului, pr. Ciprian Cândea, consilierul cultural eparhial, pr. lect. univ. dr. Emanuel Tăvală, inspectorul eparhial pr. Cătălin Mirișan, protopopul de Sibiu, Ioan Coșa, protopopul de Mediaș, Ovidiu Găban, protopopul de Agnita, Mihai Naicu. Tema conferinței a fost „Tradiție și spiritualitate în satul românesc”. Ierarhul i-a îndemnat pe preoți încă de la începutul întâlnirii să facă orice le este posibil pentru a dinamiza viața satelor în care slujesc și să păstreze patrimoniul cultural și spiritual din vechile vetre românești al Transilvaniei. În cadrul conferinței au fost evocate personalitățile satului transilvănean care au contribuit la propășirea neamului românesc. La această conferință a fost invitat și prof. univ. dr. Corneliu Bucur de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Domnul Corneliu Bucur a prezentat un referat intitulat „Lumea satului românesc în trecut și astăzi”, prin care au fost subliniate provocările actuale din viața rurală. Preoții și invitații au avut posibilitatea să viziteze mai apoi o expoziție de obiecte tradiționale românești și de obiecte de cult și religioase. Expoziția a fost organizată de Protopopiatul Mediaș într-unul dintre spațiile centrului gazdă. La finalul conferinței preoții au vorbit despre pastorația în mediul rural actual și au discutat provocările acesteia și soluțiile găsite la problemele vieții sătești din zilele noastre. 
Conferinţă preoţească în Gura Râului, judeţul Sibiu 
Satul Gura Râului din Mărginimea Sibiului a găzduit joi, 23 mai, conferința preoțească de primăvară a clericilor din Protopopiatul Săliște și Protopopiatul Avrig. Conferința preoțească a fost prezidată de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului. A treia conferință preoțească de primăvară din Arhiepiscopia Sibiului a avut tema „Învățători, preoți și primari harnici, devotați satului românesc din Mărginimea Sibiului”. În prezidiu s-au aflat, alături de IPS Mitropolit Laurențiu, consilierul administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului, pr. Cipriam Cândea, consilierul cultural eparhial, pr. lect. univ. dr. Emanuel Tăvală, protopopul de Săliște, Petru-Toader Damian și protopopul de Avrig, Vasile Gafton. Preoții prezenți au avut posibilitatea să asculte cuvântul de binecuvântare al IPS Mitropolit Laurențiu care a evidențiat unicitatea vieții satului românesc dată, în primul rând, de oamenii mari care s-au născut și au trudit în aceste comunități. La conferința preoțească a fost invitat Lucian Robu de la Muzeul „ASTRA” din Sibiu care le-a vorbit preoților despre patrimoniul cultural și spiritual de o valoare inestimabilă a satului românesc. Preoții au urmărit și un film realizat de muzeul sibian în care sunt evidențiate tradițiile, obiceiurile și specificul comunităților rurale despre care Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului vorbește atât de frumos prin exponatele sale. În ultima parte a conferinței au fost prezentate mai multe referate legate de tema întâlnirii, preoții evocând preoți, învățători și primari de seamă din satele județului Sibiu. Ultima conferință preoțească organizată în această primăvară în Arhiepiscopia Sibiului a avut loc vineri, 24 mai, la Veneția de Jos, județul Brașov. La această ultimă conferință din eparhie au participat preoții din Protopopiatul Făgăraș și din Protopopiatul Rupea.
Conferință preoțească la Veneția de Jos, județul Brașov
Lucrările conferinței au avut loc în biserica monument istoric din localitatea Veneția de Jos și au fost conduse de consilierul cultural din Arhiepiscopia Sibiului, pr. lect. univ. dr. Emanuel Tăvală. Alături de părintele Emanuel Tăvală s-au aflat protopopul de Făgăraș, Iulian Mihai Boac și protopopul de Rupea, Mircea Comșa. Preoții participanți au primit mesajul de binecuvântare al Înaltpreasfințitului Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului.
„Suntem la intereferența celor două protopopiate care s-au reunit astăzi aici. Din cadrul acestor protopopiate am avut mărturii legate de personalitățile preoților, dascălilor și primarilor gospodari, mărturii care au venit atât din partea părinților slujitori la sfintele altare, precum și din partea a doi cercetători din zona Rupea. Totodată am avut posibilitatea să analizăm astăzi, la fața locului, dacă am putea spune, situația de criză în care se regăsesc parohiile din mediul rural românesc, încercând să identificăm împreună cu părinții tineri care le păstoresc pe acestea și câteva soluții de ameliorare sau chiar de rezolvare a acestor probleme”, ne-a spus pr. Emanuel Tăvală.
Obiceiuri și tradiții
În cadrul conferinței preoțești de la Veneția de Jos au fost prezentate trei referate care au evocat personalitățile din satele românești ale Țării Făgărașului și din zona Rupea, precum și obiceiurile și tradițiile din aceste zone ale județului Brașov.
La final, preoții și ceilalți participanți au vizitat muzeul popular din localitate.


Ștefan MĂRCULEȚ


Ficțiunea, această istorie care ar fi putut să se întâmple, cronică de carte



„Istoria este o ficțiune care s-a întâmplat, în timp ce ficțiunea este o istorie care ar fi putut să se întâmple.” (Andre Gide) Mai ales atunci când vine vorba despre un scriitor atent, meticulos, care își face temeinic datoria de cercetare, afirmația lui Gide capătă sens.
Voi continua astăzi să fac cronică scrierilor unui psihoterapeut, Irvin D. Yalom, pe care îl consider remarcabil. De data aceasta nu mai este vorba despre o propunere diaristică, ci despre un roman în toată regula, mai mult decât atât, un bestseller care a fost și ecranizat, în anul 2007, în regia lui Pinchas Perry, cu Armand Assante și Ben Cross în rolurile principale. (coperta 4) Plânsul lui Nietzsche, din colecția Humanitas Fiction, are ca principală calitate faptul că s-a născut în urma unei duble experiențe – aceea a unui psihoterapeut cu o îndelungată carieră în lucrul la cabinet, dar și în predare (ca profesor la Stanford University), însoțită de o a doua, aceea a unui cercetător fidel și muncitor într-ale documentării ca pregătire pentru scrierea unei proze. Un alt punct forte al romanului prezentat mi se pare recuperarea istorică pe care o face autorul. Dincolo de ipoteza ficțională, aceea că psihoterapia ar fi putut lua naștere din dialogul între filozoful – părinte al lui Zarathustra și Joseph Breuer, medic și filosof – maestru al lui Sigmund Freud, perioada și capitala atent studiate și aduse în prim plan, Viena anului 1882, captivează prin farmecul de epocă și frământările culturale ce le caracterizează.
În luna octombrie a anului 1882, doctorul Joseph Breuer, aflat în vacanță în Veneția, primește o scrisoare care îl surprinde și în același timp îl intrigă: este somat la o discuție foarte importantă de către o doamnă sau domnișoară care pretinde că este în joc însuși viitorul filozofiei germane. Nu este necunoscută practica acestor scrisori în epocă, dimpotrivă, sunt celebre romanele epistolare ale secolului XIX. Este, de asemenea, cunoscută și vasta corespondență a scriitorilor și filozofilor acelor timpuri. Corespondența dintre mari nume ale istoriei europene constituie chiar domeniu de cercetare pentru lumea academică a secolului XXI. Unul dintre punctele de pornire ale romanului lui Yalom sunt scrisorile expediate către diverși prieteni sau cunoscuți de Friedrich Nietzsche. Perfect plauzibil este și faptul ca un renumit doctor vienez să fie solicitat să ajute una dintre mințile celebre ale secolului. Este cunoscută și atestată aproape permanenta stare de rău fizic a filozofului, fiind considerată de către unii cercetători chiar motiv al viziunii sale sumbre. Întreaga evoluție a cărții este, astfel, în opinia mea, plauzibilă.
Jocul nesfârșit între cele două tipuri de psihoterapie este în sine fascinant, tocmai datorită abordării din perspective diferite – cea a medicinei umane și cea a filosofiei. Un medic cu veleități de șaman/ pastor/ psiholog/ terapeut și un fiu de pastor/ filosof nihilist/ ucigaș de dumnezeu reprezintă o întâlnire memorabilă între două lumi care clădesc încă cel puțin alte câteva scenarii demne de pretenția (autorului) de terapie ante-psihoterapie. Dialogul îmbinat cu notele de ședință luate de fiecare dintre cei doi, cu scrisorile și răbufnirile unui Nietzsche umanizat, cu frustrările unui medic de succes care pare să nu mai poată evada din cotidian, toate acestea fac cititorul să intre într-o lume care nu îi permite să se plictisească sau să se întrebe cât adevăr istoric și câtă ficțiune găsește în romanul lui Yalom. La cele spuse mai sus, ingredientele unei lecturi savuroase, aș mai adăuga și marele plus al substratului teoretic pe care îl are un text care propune fantezia inventării unui domeniu astăzi cvasi-utilizat și profesionalizat nu numai înainte de vreme, ci și de către o personalitate ce, cu siguranță, și-ar fi adus din plin aportul la domeniu.
Iată, așadar, că ficțiunea, această istorie care ar fi putut să se întâmple, nu îi este nici străină, nici greu de realizat teoreticianului psihoterapiei existențiale, ceea ce nu este decât un argument în plus spre lectură.

 Pr. dr. Daniel Puia-Dumitrescu



Irvin D. Yalom, Plânsul lui Nietzsche, trad. din engleză, Luana Schidu, ed. Humanitas, București, 2016, 395 p.

George Remete, Leacuri contra evlaviei, București, Editura Paideia, 2018, 296 p.


Cartea părintelui George Remete poate fi desemnată, fără să exagerăm, ca fiind o altfel de lucrare, puțin neobișnuită față de celelalte aparații semnate de către părintele profesor. Aceasta nu este o carte cu „mii” de note de subsol și cu „sute” de autori în lista bibliografică, ci este mai degrabă o carte de eseuri, o carte pe care dacă pui mâna să o citești, „te îndrăgostești” la prima vedere. Puterea de sinteză, claritatea mesajului și jovialitatea cuvintelor din această lucrare impulsionează pe cititor să ajungă nu atât la „mintea” mesajului, cât la „inima” acestuia. Observăm faptul că structura cărții este determinată de existența celor trei capitole sau părți: Minora, Moralia și Theologica. Așadar, cartea pornește lin, ușor și crește în intensitate, ajungând spre final la punctul culminant sau vârful de aisberg.
Abordarea folosită de autor este una inedită, originală și nemaiîntâlnită, care prezintă cu naturalețe mesaje atât filosofice, cât și teologice, izbutind, totodată, să contextualizeze și să adapteze cuvântul la cerințele actuale ale societății în care trăim. În viziunea părintelui George Remete, sensul vieții nu înseamnă putere, onoruri sau gratificații, care, chiar dacă sunt plăcute pentru majoritatea oamenilor, ele își pierd sensul într-un singur punct, și anume în fața morții:  „Maximul împlinirii omului e moartea: să-ți găsești moartea ta, să faci din moarte suprema putere și demnitate. Scopul și reușita vieții este moartea, adică o viață autentică este pregătită morții. Este de crezut că numai o viață autentic lucrată poate culmina într-o moarte nobilă sau autentică. În orice caz, dacă mormântul tău nu va fi mai grăitor și mai puternic decât viața ta, atunci viața ta n-a fost autentică. De fapt, mormântul tău este autentic dacă arată învierea: nimic mai viu și mai transfigurat decât un mormânt autentic.” (Moartea mea – p. 61).
În a doua parte a lucrării, intitulată Moralia, părintele profesor ne invită, pe de-o parte, la aprofundarea unor teme care definesc noțiunea de moralitate, iar, pe de altă parte, la o dezvoltare serioasă și pertinentă a acestora. În continuare, menționez un pasaj lămuritor în acest sens: „Se pare că adâncul ticăloșiei, al mizeriei umane și al răului nu este răutatea pe față sau mizeria dezgolită, ci amestecul cu aparența bună, sau porcul întors la voma sa: cunoscătorul care, având cunoștința binelui, face răul cu perversiune, amestecând răul cu binele, încât nici el nu mai știe ce e bun și rău. Amestecul grotesc și abject de bine și rău, căruia nu-i mai poate da nimeni de cap e culmea răului. Autentic în amândouă și, cu adevărat, fals în amândouă! De multe ori ne mirăm cum e posibil ca urâciunea pustiirii să ajungă tocmai în locul cel sfânt, ne mirăm cum ticăloșia, diabolicul, răul și negația pot să atenteze frontal, radical și ființial la ființă, bine, adevăr și puritate absolută. Tocmai acesta e secretul, punctul pe i sau importanța acestei sintagme: urâciunea pustiirii nu e urâciune adevărată dacă nu ajunge chiar în locul cel sfânt! Ea nu este cu adevărat urâciune și nu-și merită numele decât dacă ajunge la acea măsură, dacă înfruntă totul, dacă se opune pe față, dacă sfidează binele, puritatea, ființa și absolutul” (Adâncul Răului – p. 88-89).
Ultima parte a cărții, intitulată Theologica, demonstrează faptul că omul are șansa și posibilitatea redobândirii paradisului pierdut. Această parte a lucrării are meritul extraordinar de a ne înfățișa un discurs  asemenea unui labirint, care este decriptat de către autor prin interpretarea pertinentă și adecvată a mântuirii cuvintelor și a ideilor pe care părintele profesor le așterne în această carte. Referindu-se la omul fără Dumnezeu, autorul vorbește despre ispita ființei și a neființei: „Omul fără Dumnezeu este un neant care-și gândește propria neființă. Sfântul Siluan Athonitul zice că omul fără Dumnezeu este pământ și păcat. Numai prin Dumnezeu gândește și ajunge omul ființă: Întru Lumina ta vom vedea lumină! Numai nimicul din om vorbește despre neființă și numai plinul din el vorbește despre plinătate. Atât timp cât omul e plin, adică deplin, atâta timp cât el este ființă, el vorbește numai despre ființă și plinătate. Iar dacă începe să creadă în nimic și neființă, atunci a început să intre în el neființa și nimicul, a început să se golescă. Nu vorbești despre bine și frumos dacă nu există în tine bunătate și frumusețe, nu vorbești despre rău și urât dacă nu sunt și în tine. Ceea ce cultivi, aceea ești” (p. 209).
Deși lucrarea de față este una polemică, cu  toate acestea înfățișează adevăruri pe care nu le putem contesta, sunt – am putea spune, fără să fim pleonastici în exprimare – niște adevăruri adevărate. Și, în acest, voi încerca să surprind tema revelației și a copilului, pe care autorul o prezintă într-un mod cu totul aparte: „Copiii sunt ochii lui Dumnezeu, iar mamele sunt inima lui Dumnezeu pe pământ. Copiii sunt ochii lui Dumnezeu, în două sensuri: (1) în sensul că, prin ei, Îl putem vedea pe Dumnezeu, și, de asemenea, (2) în sensul că, prin ei, vedem privirea lui Dumnezeu, observând faptul că suntem văzuți de Dumnezeu. În acest al doilea fel, ochii copiilor nu sunt angelici și serafici, ci sunt neîndurații ochi de gheață. Putem înțelege această calitate dumnezeiască a ochilor copiilor dacă înțelegem că orice condamnare umană poate fi recuzată; în schimb, dacă te-a condamnat un copil, ești pierdut. La condamnarea ochilor copilului nu mai există recurs. Ei sunt ochii lui Dumnezeu nu în sensul că noi îl putem privi pe Dumnezeu, ci mai ales în sensul că, în ochii copiilor, noi vedem cum Dumnezeu ne vede, că prin ea noi prindem privirea lui Dumnezeu care ne privește. După aceea vine și simțirea că noi putem să-l privim pe Dumnezeu. Chiar și numai așa, și nu-L poți evita pe Dumnezeu” (Copilul – p. 222-223).
Respectiva lucrare menționează câteva pagini despre regretabila adoptare a falsei evlavii, care este o formă denaturată a credinței, care nu mai ipostaziază fondul problemei, respectiv credința autentică, Prototipul, ci adoptă un mod sentimental și pietist evlavios: „Ce-L întristează mai tare pe Dumnezeu: nesimțirea celor ce nu vor să știe de El, sau șantajul sentimental al celor care, imediat ce sunt atinși de o suferință, se convertesc rapid la credință? Credința e precum viața: nu dulce, ci adevărată, reală și bună. Iar evlavia e manelizarea sau maneaua credinței, după cum turneele teologice sunt maneaua teologiei” (p. 249). Sfinții Părinți, când vorbesc despre evlavie, se referă la credință, la cunoașterea lui Dumnezeu. Autorul nu atacă, în cadrul lucrării sale, acea evlavie sănătoasă și chiar indispensabilă vieții omului, ci condamnă formele denaturate și falsificate ale evlaviei. Prin falsificarea evlaviei, autorul subliniază fundamentalismul bolnăvicios în diferitele sale ipostaze, fiind în asentimentul viziunii teologului Jaroslav Pelikan, care are o celebră frază, în acest sens: „Tradiția este credința vie a celor morți, iar tradiționalismul este credința moartă a celor vii”.
Cartea părintelui George Remete reprezintă pentru cultura teologică românească atât un catalizator de stare meditativă, cât și un suport veritabil pentru întărirea în credință și sporirea în virtute. Această carte, să știți, nu vă va sminti, deoarece știm de la Părinții Bisericii că doar smintiții se smintesc. Cartea de față constituie, de fapt, o lucrare de dezmințire a omului de astăzi.

Diac. Asist.Univ.Dr. Răzvan Brudiu

SATUL în tezaurul nostru folcloric – temei și orizont al sufletului românesc (II)

Imagini pentru pr calin samarghitanNe vom opri însă doar asupra unor teme ale cunoscutei balade populare, teme care anticipează (dacă luăm în considerare ipotezele originii sale precreștine; la Miron Scorobete – mai apropiat de noi) sau care oglindesc o atitudine profund creștină în fața morții. Viziunile simpliste și simplificatoare de azi asupra Mioriței nu sunt noi. Le găsim și la Victor Eftimiu (în 1942, reluat de comuniști în 1948 și bineînțeles după 1990, odată cu începutul noii încercări ce demolare a sufletului românesc), viziune care propunea scoaterea baladei din cărțile de citire din școli. Inclusiv conceptul de „spațiu mioritic” al lui Blaga a fost contestat la vremea lui, iar Nicolae Iorga nu avea să se împace niciodată cu imaginea pe care Blaga a conturat-o satului românesc în plenul Academiei. Dacă ar fi să concentrăm obiecțiile la adresa supra-cuvântătoarei miorițe, le-am putea concentra astfel: că e vorba de un simplu conflict profesional între oieri pe drumurile transhumanței, ori că ar fi expresia unui fatalism ancestral al românului, prelungit în resemnare și o atitudine pasivă în fața pericolului, pasivism care ar împiedica progresul și dezvoltarea economică. Petru Ursache, în prefața ultimei ediții a „Dosarului mitologic” amintit, le numește pe toate acestea o regretabilă fundătură, ca și cum am spune că experiența zeiței Iștar, drumul lui Orfeu ori Epopeea lui Ghilgameș sunt simple aventuri, inutile și cu final dezamăgitor [Petru Ursache, Miorița. Dosarul mitologic al unei capodopere, Editura Eikon, 2015, p. 6]. În fața unei societăți care a pierdut sensul tradiției este anevoie să propui înțelegerea unor categorii ce provin din straturile cele mai adânci ale gândirii mitice, dar vom încerca totuși să o facem cu tot riscul (sau farmecul?) de a vorbi în deșert. Pe larga plajă a moștenirii noastre folclorice doar cineva deprins cu vederea lucrurilor inteligibile (cum spun Sfinții părinți), dincolo de cele naturale și imediate, ar mai putea distinge reacția ancestrală a săteanului în fața marilor provocări existențiale, reacție ancorată totuși în moștenirea mitică și mistică, mai mult sau mai puțin conștientizată. În anii 1940 Lucian Blaga vorbea despre „satul-idee”, acel sat care se socotește centrul lumii, un sat autentic, conștient, treaz, atemporal, prelungit în mit. De aici, din acest centru, se deschide apoi orizontul creației populare, cu tot belșugul ei de nuanțe și subînțelesuri, prin situarea săteanului „pe linia de apogeu a copilăriei”, spune Blaga în același discurs de recepție la Academie, făcând diferențierea între copilăria la oraș, „în cadru fragmentar și în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizației” și copilăria la sat, „în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie”. De cele mai multe ori pentru copil marginile satului erau marginile lumii, erau marginile ființei, ale existenței, iar dincolo de anumite granițe treceai de-a dreptul în lumea metafizică a unor legi ce nu se mai supuneau legilor lumii, treceai în mit și legendă. Mai mult, anticipând viitoare obiecții aduse viziunii sale, Lucian Blaga își dă seama că acest sat-idee s-a pierdut, că ceea ce cu o sută de ani în urmă trăia în conștiința fiecărui adult din sat, mai trăia în vremea lui doar în conștiința copiilor și ne întrebăm noi astăzi, oare măcar în conștiința copiilor mai există, sau s-a pierdut și de acolo? Blaga se exprimă foarte limpede că e departe de el dorința de a se menține în cadrul realizărilor sătești, ci el încearcă să genereze în sânul intelectualității românești dorința de a edifica o cultură românească majoră. Iar aceasta, continuă Blaga, nu se realizează doar prin elanul geniului creator, ci, mai degrabă, prin „posibilitățile imanente ale unei matrici stilistice colective”, lucru pentru care s-ar impune imperios un „examen stilistic al culturii noastre populare”. Aici sunt temeiurile și esențele de la care ar trebui să plece orice analiză și orice judecată a creației noastre populare. Satul iese din mit și coboară în mit, făcând abstracție de contextele temporare. Ființa satului este atemporală, metafizică și transcende limitele imanente ale unei înțelegeri conjucturale, social-politice ori ideologice. 

Pr. Dr. Călin SĂMĂRGHIȚAN

Despre frumusețea neuitată a satului românesc


Imagine similarăDe-a lungul timpului, istoria unei biserici din mediul rural poate fi descoperită urmărind atât existența cotidiană a unei parohii cât și istoria satului românesc iar cele câteva rânduri din acest material se doresc a fi o evocare a unor realități la care suntem martori dar pe care, poate din pricina societății tot mai aglomerate, ne aplecăm cu greu asupra lor; astfel încât, pot trece pe lângă noi oameni sau situații ce țin de frumusețea uitată a vieții sau de bucuria liniștirii.
Tuturor ne este cunoscută sintagma (metafora, de fapt): „veșnicia s-a născut la sat” dar puțini știu că ea semnifică și percepția relației dintre timpul acțiunii și timpul rodirii. Astfel, putem face o analogie cu un fapt practic, cu cel al pământului cu care țăranul român are o legătură personală: poți să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindină mare, cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânța semănată și recolta scontată este o legătură spirituală trăită existențial în rugăciune, răbdare și speranță. Este vorba de un timp al așteptării, al binecuvântării și al rodirii pe care țăranul îl înțelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe buton în fabrică și obține imediat rezultatul dorit sau programat.  Cred că, părintele Stăniloae avea dreptate când spunea că țăranul român vede prezența harică și ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai”.
În Elogiul satului românesc, Lucian Blaga ne vorbește despre satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților, un loc unde se vindecă setea de mântuire, iar satul a dat acestui pământ febra eternității fiind mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei.
În lumea satului, a țăranului român o calitate de bază este statornicia, iar Ernest Bernea, spunea că ţăranul român „nu stătea cu chirie”, el nu se muta din locul de care era profund legat prin trecut şi rădăcini. Este o situaţie cu totul diferită de cea din viaţa modernă urbană, în care omul este forţat să-şi schimbe continuu locuinţa sau, dacă are o casă, nu poate avea parte de tihnă din cauza înrobirii faţă de bănci şi a dependenței de împrumuturi. În plus, spre deosebire de casa omului modern, casa ţăranului era ieftină – fiind construită din materiale ecologice. În mentalitatea vechiului sat, părăsirea moştenirii părinteşti era considerată o greşeală, o rupere de trecut, de un „tezaur familial” care, prin părăsire, era sortit dispariţiei, iar adaptarea la o viaţă lipsită de rădăcini era extrem de dureroasă. Satul românesc e prezent astăzi în tot ce are autentic în acei oameni care s-au născut sau nu la țară, dar care, indiferent de spațiul pentru care au optat să-și trăiască vremelnicia, poartă în sufletele lor pecetea omeniei, a ospitalității, a cuviinței, ce își au rădăcinile în satul autentic românesc de odinioară. Acest odinioară nu s-a născut brusc, ci este un amestec de spiritualitate creștină, de Evanghelie predicată și pusă în faptă, intrată în sufletul comunităților care au avut o șansă mai mare de a deveni o familie, o comuniune.
Satul romanesc are un caracter de străvechime: întreg felul lui de a fi, organizarea lui lăuntrică, în gesturi imemoriale și gânduri colective care însoțesc aceste gesturi, este nepulverizată pe unități individuale autonome, ci dimpotriva puternic închegată în sistem de obiecție cu tradiții difuze. De aceea, pe deasupra oamenilor, care vremelnic îl alcătuiește, satul, ca atare, are o ființă socială vie, care singură, în totalitatea sa, cuprinde înțelesul ultim al vieții sale, precum și tehnica ducătoare la scopurile ei. Un adevărat axis mundi, după expresia lui Mircea Eliade, în care se întâlneşte cerul cu pământul, îngerii şi sfinţii cu oamenii, oamenii între ei, dar şi vii cu morţii. Un univers întreg. În jurul sfântului locaş gravita toată viaţa comunităţii, doarece sfintele sărbători îşi au obârşia în cuvântul psalmistului: „Tocmiţi sărbătoare cu ramuri umbroase până la coarnele altarului” (Psalmul 117, 27).
Astăzi, asistăm la o realitate tristă dar trebuie să fim sinceri și să admitem că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuiește în sat, ci la oraș și face naveta la sat, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puţină solidaritate între oameni, mai puţină comuniune și mai puţină bucurie. În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică și în zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de întrajutorare frăţească și mobilizând oamenii credincioși să-i ajute pe cei mai săraci, situaţia spirituală și socială a parohiei este diferită. Deci, actul religios nu are numai o consecinţă cultică sau spirituală, ci el influenţează și viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate, după cum sublinia PF Părinte Patriarh Daniel.
Așadar, putem spune că preotul satului românesc rămâne în „centrul lumii” cu orizonturi cosmice ce se prelungesc în mit dar el trăiește împreună cu a sa comunitate în „centrul lumii duhovnicești”, o lume în fața căreia se pleacă cu pioșenie și cu mulțumire într-o rugăciune către Dumnezeul ca Cel ce pe toate le stăpânește și Care are față de toți și toate grija Tatălui. Prin toate cele menționate aici am dorit punctarea unor adevăruri mai puțin știute de lumea de la oraș, angrenată într-o fugă continuă după cele lumești, de care se leagă uitând să privească în sus și să nu mai fie stăpânit de cele de jos.
           
     
 Ștefan Claudiu Raicu

Portul popular românesc din Mărginimea Sibiului reflectat în fotografii etnografice


Fotografia este asemeni unei pagini scrise sau unui text vorbit. Studierea colecţiilor de fotografii existente în muzee sau în alte instituţii de cultură au scos la iveală documente iconografice de o mare valoare documentară. Astăzi, din fotografii ne privesc ţărani simpli, îmbrăcaţi în elegante costume populare, de sărbătoare sau purtate zi de zi. Pentru prezentarea de faţă ne-am oprit la descrierea piesele care compun portul popular de sărbătoare al românilor din Mărginimea Sibiului (costumul femeiesc şi bărbătesc), prezenţi în imaginile realizate de fotograful Emil Fischer începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea. Portul popular femeiesc În portul popular de sărbătoare din Mărginimea Sibiului, piesele care compuneau ansamblul gătelii capului la femei erau: cârpa neagră, sovonelul, pahiolul şi velitura. Cârpa neagră se purta în copilărie, la tinereţe şi la bătrâneţe, având deiferențe de mărime, culoare, și decor, ca mod de îmbrobodeală şi folosinţă. Asăzi se poartă cârpe negre, simple, fără ornamentație sau decor, cu ciucuri înnodaţi la margini. În primii ani ai secolului XX, pentru găteala capului miresei era folosit sovonelul, ulterior înlocuit cu pahiolul și voalul cumpărat (în perioada interbelică). Pahiolul (ţesătură din borangic foarte fină, simplă, țesută în două iţe din fire albe de mătase şi învărgată cu dungulițe subţiri din mătase neagră şi fir auriu) era specifică miresei, menţinându-şi existenţa în portul popular din Mărginimea Sibiului până în zilele noastre. Velitura a fost broboada care marca, mai mult decât celelalte piese ale costumului popular, trecerea tinerei mirese în rândul femeilor căsătorite. Cămășile femeieşti, numite ii, lucrate din pânză subţire (la fel ca în toate zonele sud-carpatice), erau confecționate din 2 foi şi jumătate (una şi jumătate pentru piept, una pentru spate). Mânecile aveau fiecare câte un clin, iar gura iei se afla în partea stângă, la femei, şi în faţă, la copile. Iia era împodobită cu broderii pe „beată” (guler), pe piept şi pe mâneci. De-a lungul timpului ornamentaţia s-a redus, treptat, la folosirea unei singure culori – negru –, cu urme discrete de galben, albastru şi roşu. La începutul secolului XX, iile cu „beată” aveau peste umăr „altiţe”, iar în lungul mânecii, două rânduri de „ciocănele”, late de 2 cm, ce se terminau la „fodori” (volănaşe). Pe partea din față iiei erau cusute două, şi mai apoi 4 sau 5, rânduri de modele, asemănătoare „ciocănelelor”. Printre acestea erau „şirele”, motive reprezentând frunzuliţe şi floricele stilizate. Dintre cusăturile decorative frecvent utilizate se disting: „boniceii”, „zăluţele”, „muştele”, „lănţuşele”, „păhărelele”, „cârceii” sau strugurii. În combinații cu mult bun gust, aceste motive formau şiruri numite „altiţe”, „spărturi”, „lănceţuri”. Iile femeilor trecute de 50 de ani aveau pe piept doar două „umbrejii”. Pe la 1900 ornamentarea iilor a trecut în mâna săliştenilor. Modelele s-au îmbogăţit cantitativ și calitativ. Treptat, pieptul şi mânecile cămășii s-au umplut cu „altiţe” dispuse la distanţe egale cu lăţimea lor (cca. 2 cm). În mătasea neagră s-au introdus vagi „împunsături” cu galben și „bulion” (roșu), să încălzească cusătura. Lăţimea mânecilor s-a redus considerabil, iar pe marginea „fodorilor” s-a cusut dantelă. Iia sălişteană a rămas una din cele mai reușite piese ce constituie portul popular românesc de sărbătoare. S-au păstat coloritul cămăşii, de o sobrietate rafinată și motivele cusute cu negru şi puţin fir aurit pe fond alb. Tot în partea superioate a coprului se purtau pieptarele. Deoarece în decursul timpului pieptarele nu au suferit modificări majore, se pot stabili unele diferențe între două regiuni ale Mărginimii Sibiului: satele din jurul Săliştii şi ele din împrejurimile localității Poiana Sibiului. Diferenţele în croi şi ornamentaţie pot fi duse chiar și mai departe de aceste zone. Cu toate acestea, elementele comune pieptarelor din Mărginimea Sibiului au fost date de unitatea materiei prime folosite la confecționare (pielea albă) şi de existenţa a două tipuri de croi (cele de purtat zilnic și cele de îmbrăcat la diferite evenimente sau sărbători). La Sălişte, la lucru, femeia purta un pieptar „înfundat”, iar în zi de sărbătoare un pieptar „spintecat” (care, datorită decorului bogat, se numea şi „pieptar naţional”). Ornamentaţia se realiza în două tehnici și anume: 1. aplicaţii şi împletituri fine de meşină roşu-deschis şi de „sirom” (piele subţire colorată); 2. cusături foarte fine cu lânică şi mătase neagră, galbenă şi verde. La „gură” pieptarul avea ciucuri din mătase. În Poiana Sibiului, dar şi la Jina, pieptarul „despicat” se numea şi pieptar „poienăresc” și se deosebea de cel din Sălişte prin dimensiunile sale mult reduse (asemănător unei veste scurte, strânsă pe piept). Poalele albe, încreţite şi simple, lungi până spre pământ, nu aveau nicio ornamentaţie. Astăzi, poalele purtate de femeile din Mărginimea Sibiului sunt tot albe, dar plisate mărunt, cu tiv cu „găurele”. Peste poale se îmbrăca şurţul, ţesut în 4 iţe din două foi de lână. Neagru sau „vânăt”, şurţul avea la marginea de jos ciucuri scoşi din ţesătură. La costumul purtat în zilele noastre, şurţul a fost eliminat definitiv din portul popular de sărbătoare, fiind înlocuit cu două catrinţe negre din postav. Catrinţele se purtau atât în faţă, cât şi în spate și aveau deosebiri mai ales în ceea ce priveşte ornamentația: catrinţa din faţă avea ciucuri și dantelă la tivul de jos (numită „colţi”) și la margini; cea din spate avea marginile doar festonate pentru a nu se destrăma. În ceea ce priveşte decorul lor propriu-zis, ambele aveau o ornamentaţie similară, cu deosebire că unele registre decorative lipseau la catrinţa din spate. În partea de sus se găseau „cheutori” pentru şiret („baiere de legat”). 
Delia VOINA










Satul şi ţăranul român – o monedă cu două feţe


Ţăranul român – şi nu numai el – nu face abstracţie de la acest mod de a vedea lucrurile. „Reprezentarea lumii fenomenale a cerut un efort intelectual, dar ca acesta să se producă a trebuit să aibă loc emoţii puternice; impulsurile şi emoţiile nu au organizat nimic, dar ele au putut provoca organizarea”(BERNEA, 1997, p. 278). Întâi emoţia şi apoi organizarea pe considerentul gândirii.
            Ceea ce înseamnă că produsele vieţii şi civilizaţiei ţărăneşti şi nu  numai produsele în sine ci şi procesele sau drumul pe care un produs l-a parcurs până la elaborarea sa finală, se compun nu numai din strategie intelectuală ca urmare a combinatoricii gândirii. Gândirea şi judecata ţărănească sunt eclatant prezente, dar modelând conţinutul emoţional al multiplelor şi variatelor elemente care compun mediul de viaţă spaţio-temporal şi cauzal al satului românesc. Emoţia apare la intersecţia ţăranului român cu tot ceea ce-l înconjoară şi cu semnificaţiile pe care i le conferă locului şi timpului pe care le trăieşte în registru propriu. Iar el, pe baza emoţiei, munceşte „conceptual” la consolidarea propriei lui mentalităţi care ia forma tradiţiei populare româneşti, corespunzând şi cu acele categorii estetice pe care Călinescu le vedea ca pe nişte virtuţi ale creaţiei şi cântului popular.

            Cred că neopozitiviştii care-şi pun astfel de întrebări ca cea de la începutul materialului nostru văd doar o parte din adevăr, unilateral ştiinţifică, adică partea produsului ţărănesc elaborat şi finit, fără să ţină însă cont de întregul proces al elaborării produsului respectiv şi care acoperă o acoladă de timp de cele mai multe ori extinsă inter-generaţional. Mai mult decât atât, ţăranul român  reprezintă o personalitate psiho-somatică extrem de complexă, motiv pentru care contribuţiile etnopsihologice sunt esenţiale (ŞEULEANU, 1994, p. 12 şi 14).
            Se pare că atunci când se apleacă asupra mentalităţii şi produselor populare, ştiinţei îi lipseşte câteva antene prin care să poată percepe acele intuiţii si date emoţionale fără de care rezultatul cercetării este reducţionist, impietând asupra realităţii existenţiale concrete (BERNEA, 1997, p. 268).
E ca şi cum atunci când vezi un om clătinându-se pe picioare zici că e băut. Şi, într-adevăr, un om băut se clatină pe picioare; dar nu oricine se clatină pe picioare e şi un om băut. Poate fi şi bolnav. Aceasta e o lupă reducţionistă.  
            Dacă până acum am schiţat câteva cuvinte despre anumite necesităţi de îmbunătăţire metodologică la nivelul cercetării universului valoric al satului românesc şi al ţăranului român, în ce-a de-a doua parte a abordării noastre vom vedea mai aplicat cum se reflectă o astfel de perspectivă metodologică asupra unor fapte concrete.    

           
II. Emoţie – sens – ordine în viaţa ţăranului român
           
Conform definiţiei general acceptate, emoţiile pot avea un efect mobilizator sau dezechilibrant asupra persoanei. Asta depinde de raportul lor cu raţiunea organizatoare. Ele dispun de impuls, de pasiune, iar rolul raţiunii rezidă în gestionarea lor într-o anumită direcţie dorită sau spre un anumit sens.
Constantin Noica spune că „tot ce ni se întâmplă, şi de altfel tot ce se întâmplă universalului, trebuie să capete o aşezare şi un echilibru, trebuie să fie în ceva, deasupra a ceva, cu ceva, spre ceva. Dar un miracol, îndrăznim să spunem, al limbii române face ca o singură prepoziţie să le înglobeze pe toate celelalte…este prepoziţia „întru”, care cuprinde şi face posibile… toate celelalte prepoziţii, în spaţialitatea lor exactă” (NOICA, 2008, p. 174).
Aşadar, ţăranul român caută un sens şi o ordine în toate lucrurile care îl înconjoară imediat sau cosmic. Asta o face pentru a-şi disciplina fricile şi, în general, emoţiile care altfel l-ar năpădi şi i-ar face viaţa un calvar. Emoţiile vin dintr-un depozit inconştient.

Din unghi freudian, emoţiile se cuantifică dedesubtul pragului conştient al vieţii persoanei şi rămân acolo în stare latentă. Tot ceea ce ne produce frică şi tot ce ne produce plăcere dar nu este acceptat din punct de vedere al conduitei sociale, se sedimentează în inconştientul personal al fiecărei persoane. Se pare că fantezia, visele şi chiar unele intuiţii sunt poduri între conştient şi inconştient. Ele aşteaptă doar ocazia existenţială favorizantă şi astfel îşi fac apariţia. Dacă nu sunt conştientizate, adică dacă nu este clarificată originea şi mesajul lor, ele rămân la pândă şi izbucnesc ori de câte ori au ocazia.
După Jung, alături de inconştientul personal mai este un inconştient colectiv, un fel de moştenire arhetipală a tuturor experienţelor umane din toate locurile şi timpurile. Aceste experienţe, zice Jung, se transmit ereditar şi nu au fost niciodată conştientizate de către persoana care le moşteneşte. Aceasta spre deosebire de inconştientul personal care conţine lucruri pe care persoana le-a putut conştientiza şi care apoi au dispărut din conştiinţă fiind uitate sau refulate (JUNG, 2003, p. 53).

Toate aceste lucruri, populează şi universul interior al ţăranului român care prin efortul de a da un sens evenimentelor şi situaţiilor din viaţa sa, îşi ordonează existenţa şi-şi domoleşte adâncurile emoţionale ale unui trecut ancestral (inconştientul colectiv) sau mai apropiat (inconştientul personal). „În cazul poporului român, chiar atunci când îi cercetăm viaţa şi formele tradiţionale, suntem în faţa unei societăţi evoluate. Dar nu e mai puţin adevărat că în interiorul său s-au păstrat elemente şi forme foarte vechi, de înaintea erei noastre, bogate zăcăminte depuse în timp, ceea ce face ca fenomenul ca atare să intereseze etnologia şi, în cazul nostru, etnopsihologia” (BERNEA, 1997, p. 280). 
Pentru a-şi linişti viaţa, ţăranul român i-a fixat nişte cadre care corespund legii sau rânduielii şi care se constituie în cauze explicative la tot ceea ce-i provoacă teamă sau disconfort existenţial. Uneori există şi riscul ca aceste legi să nu corespundă logicii clasice.

De exemplu, să luăm legenda facerii lumii cu ariciul şi cu albinuţa. Pentru frumuseţea limbii o voi cita in extenso: „Ci-că la început, când a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, s-a brodit de a făcut pământul mai mare decât cerul şi nu încăpea pământul subt cortul cerului, nu se mai vedea nici soarele, nici picătură de ploaie sau fulg de zăpadă. Ce să facă Dumnezeu ca să dreagă lucrurile. Să ceară sfat de la arici. Cheamă pe albină şi o trimite la arici. Albina se duce şi-i spune: „Uite, nene arici – cum o fi zis ea pe-acolo – m-a trimis Dumnezeu să te întreb: cum ar putea să bage tot pământul subt cer?” „Şi tocmai la mine te-a trimis, la un ghemuit ca mine? Da’ ce ştiu eu, zice ariciul cu supărare. Du-te, de-i spune, că nu mă pricep eu la d-al de astea!” Albina plecă, dar în loc să iasă pe uşă, se aşeză pe clanţa uşii, iar ariciul crezând că a rămas singur începe a dondăni: „Hm, el, Dumnezeu, după ce şi-a bătut joc de mine şi m-a făcut aşa de ghemuit şi de urât, cum ar pofti să-l învăţ cum să micşoreze pământul. De ce nu mi-a dat putere multă să strâng pământul în labe până s-o încreţi, să se facă munţi şi văi, să vezi atunci cum încape!” Sbîîîr! atunci şi hoţoaica de albină de pe clanţa uşii şi fuga cu vestea la Dumnezeu”…Astfel făcu Dumnezeu munţii şi văile” (BLAGA, 1972, pp. 224 – 225).
            Dincolo sau dincoace de orice logică, pe ţăranul român nu l-a interesat dogmatica creştin-ortodoxă care învaţă despre atotputernicia şi atotştiinţa divină. Pentru sistemul lui de credinţe, faptul că Dumnezeu este sensul explicativ suprem a tot ceea ce există nu este în contradicţie cu improvizaţia unei slăbiciuni a Creatorului care ar avea nevoie de înţelepciunea ariciului pentru modelarea lumii. Pentru ţăran, învăţământul suprem al parabolei este că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi, în consecinţă, orice se întâmplă sub cer şi sub soare este sub ştiinţa şi legea Lui. Altfel spus, ordinea pe care El o stabileşte la nivelul obiectiv de existenţă a lumii şi pe care ţăranul român o percepe ca pe o lege universală, îi dă acestuia din urmă senzaţia ordinii şi siguranţei subiective. Că se poate crea ceea ce noi astăzi am putea considera ca fiind o contradicţie logică sau dogmatică, acesta este ultimul lucru la care ţăranul român se gândea (BERNEA, 1997, pp. 281 – 283). 
           
Zilele trecute discutam cu o bătrânică de aproape nouăzeci de ani din satul Felmer, comuna Şoarş, de lângă Făgăraş. Se văita de una de alta şi zicea din timp în timp: „Doamne ajută-mă!”, „Doamne ia-mă la Tine!” Am întrebat-o despre suflet şi ce crede că se întâmplă cu sufletul după ce moare. „Să duce în pământ, maică, odată cu trupul”, mi-a răspuns. Ce să-i mai spun eu de eshatologie şi despre filosofia creaţională a trupului şi sufletului şi ce se întâmplă cu ele până la Judecata finală şi după aceea. Însă vocea ei fermă şi ochii plini de sens atunci când spunea „Doamne ajută-mă!”, m-au lămurit. Ea credea pur şi simplu şi, cu toate argumentele mele, nu cred că-i mai putea adăuga ceva. Acesta e ţăranul român de azi şi de ieri, aceasta e credinţa lui şi aceasta e tradiţia lui. 
            Pentru el, sensul vieţii reprezenta şi încă reprezintă prioritatea supremă, indiferent de forma pe care acest sens o avea. „Va fi fiind” un sens al vieţii îşi spunea românul, pentru care tot ceea ce i se întâmpla în viaţă nu depăşea dificultăţile de acceptare a unui „tragic difuz”. Totul era atenuat şi măsurat de credinţa sa în Dumnezeu. Pentru român „lumea asta nu-i a mea, ceaialaltă nici aşa”(NOICA, 2008, p. 166).
Nu mai conta forma şi conţinutul informaţional oficial al acestei credinţe într-un stăpân al lumii. Pentru el e suficient de liniştitor să ştie că lumea are un Stăpân, tot aşa cum în Biserica din mijlocul satului şi în jurul căreia comunitatea se coagula, trăia, moştenea şi transmitea mai departe valori, idei, credinţe…sub chip de jocuri, doine, poezii, strigături, bocete… .  
            Putem concluziona odată cu Bernea, spunând: „În acest întreg al lumii, o realitate complexă, dar nu infinită, ordonată, dar nu statică, provocatoare de întrebări şi nelinişte, dar nu de durere morbidă, în acest întreg al lumii şi vieţii plin de mister, dar nu fantomatic, ţăranul român a putut descifra la nivelul lui tot ce punea în evidenţă această realitate obiectivă, larg dotată, în dialog cu una subiectivă. (BERNEA, 1997, p. 285)”
            Cauzalitatea din spatele lumii şi al vieţii ţăranului român depăşea cu multe nuanţe necesitatea existenţială oarbă. În mod obiectiv, Dumnezeu e la cârma tuturor lucrurilor şi această obiectivitate răspunde nonsamavolnic subiectivităţii umane care o atenuează pe prima prin acţiune ritualică şi obicei tradiţional. Astfel, universul emoţional al ţăranului român se liniştea şi, Dumnezeu ştie, poate că chiar mai mult decât atât.  



Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

CANDID M. MUȘLEA (1846-1934) (II)

Ecouri în presă 

Din Revista Politică – Suceava, 1889, Nr. 17: „Încheerea cursului de industrie casnică şi de albinărit ţinut la Frătăuţul Nou”: „Încheiat 10/20 Iulie, cu slujbă la biserică servind păr. Porumbescu. Cuvântare. Apoi, la şcoală expoziţie cu ‚institutoriul dl. Candid Muşlea din Braşov’. (...) Obiectele urmau să fie expuse şi la Cernăuţi, la ‚Soc. de cultură’ şi la Suceava, la Soc. Şc. Română, fiindcă aceste soc-ţi (societăţi, nn. AG) au subvenţionat numitul curs într-un mod destul de mănos. (...). La ora 3 discursul institutorului Muşlea în întregime. Îi mulţămeşte învăţatorului Emilian Isopescu din Frătăuţul vechi, în termeni aleşi şi călduroşi... întregul public erup
ea în strigăte repeţite de ‚să trăiască dl Muşlea’. Concert. După concert – La razele soarelui apunătoriu – se fotografiară cursanţii de industrie într-un grup cu părintele Porumbescu şi institorii din Braşov[Avea, evident, şi deosebite talente practice. În curtea surorii sale din Rodbav a aranjat STUPINA lu’naşu. ]. Teatru, cină”. – „ (...) la noi aice e acum- crede-mă, un specimen de tot drăguţ de viaţă naţională. Patruzeci şi doi de inşi şed jur împrejur în odaia şcolii cu paie ori papură în mâini şi mânuţe (...)”. Apoi aici, Candid Muşlea, împreună cu ginerele său face un adevărat spectacol patriotic, cântă, recită, antrenează şi bucură o societate care se simte marginalizată. Murăroiu -coinstructor, ginerele lui Mușlea, cântă chiar o impresionantă „Doină”. – Leca Morariu, op. cit.: „Oh, dară la noi aice e acum –crede-mă, un specimen de tot drăguţ de viaţă naţională! Petruzeci şi doi de inşi şi inse şed jur împrejur în odaia şcolii, cu paie ori papură în mâini şi mânuţe, lucră cu ochii şi gândire aţintită la ele; (...) Se pune apoi bravul Muşlea, pe scaun, în mijlocul odăii, Murăroiul lângă el şi întonează un „Deşteaptă-te române”, 42 de guri şi guriţe li urmează (...). Iară apoi rondul pe la lucrători şi lucrătoare, împrejur, şi iarăşi şed ambii şi intonează: N-am nici cuvinte, nici pot a-ţi spune/ Cât de frumoasă e patria mea;/Dar, şi iubita ce-o am pe lume/E tot atâta de frumuşea!/O rugăciune le ceruri sboară/ Îmi ridic vocea la Dumenezeu,/Mă rog atuncea pentru-a mea ţară/ şi pentru tine, îngerul meu./Trăiască ţara, patria-mamă,/ Trăiască toţi, cu mic , cu mare (...)” Legătura sa, și a familiei sale, cu Rodbavul 1910. O nuntă la a doua cununie în Rodbav, nănaș, cu soția, cumnata, nepoata – poeta Ecaterina Pitiș – și trei dintre feciorii săi. Unii au păstrat legătura cu Rodbavul până în anii 1980. 1912. La o altă nuntă din Rodbav, la „jocul miresii (...) la propunerea tatălui meu, învățător pensionar Candid Muşlea, s-a făcut în favorul ziariştilor noştri o mică colectă la care au contribuit următorii: (...)”, scrie etnograful de numai 12 ani Ion I. Mușlea. „Banii colectaţi se vor trimite băncii Ardeleana”. 1913. Carte postală cu imagine bine explicată, de la Sfințirea bisericii Tocile din Brașov, 1913, trimisă în Rodbav fără a o introduce în plic, astfel tot satul lua la cunoștință de evenimentul dat, dar și de ...statutul excepțional al unuia dintre fii săi, preotul „6 Didi”, Candid C. El însuși asocia acestui gest cuvintele: Deșertăciunea deșertăciunilor, căruia orice tată îi poate cădea victimă.

 Ana GRAMA

Apa cea Vie


       Să facem un exercițiu de imaginație. Suntem în plină pustie, într-o țară ostilă. În arheologia căreia sunt ascunse artefactele propriei existențe. Pe o căldură toridă. Hămesiți de foame, dar mai ales arși de sete. Niciun protocol de interdicții ori sistem de morală socială nu ne poate ține departe de galantarele cu roade ale pieței cetății și nicio interdicție nu ne-ar putea ține rupți de singurul izvor cu apă al cetății. Cam așa era cu Hristos și ucenicii Săi în ziua în care-l surprinde Evanghelia cu femeia samarineancă. Siharul nu era un oraș mic. Era centrul unei regiuni ostile iudaismului într-atât încât își construise propriul templu de închinare. Care se vedea din locul ce ținea tradiția lor unită cu a iudeilor: fântâna Iacov. Un teren din Samaria aparținuse cândva lui Iosif, cel vândut de frații săi. Nu întâmplător, așadar, Hristos vine la această vână de apă. Nu doar din sete, ci și din nevoia de a restaura o memorie. Cel ce avea să fie vândut de frații Săi vine să bea apă din pământul celui vândut de frați. Cine își aduce aminte de povestea vieții lui Iosif știe că frații săi îi înscenează moartea, făcându-l dintâi pierdut într-o fântână seacă apoi vânzându-l (Facere 37.28-36). Știe și că, nevinovat, Iosif va fi aruncat de Putifar în temniță (Facere 39.20-23) de unde doar duhul profetismului său, tâlcuitor veridic de vise, îl va readuce la viață, mai mare peste grânele Egiptului. Cel Care se apropie acum de Fântâna lui Iacov este Noul Iosif. Cel ce va fi vândut de frați, căutat la poalele Crucii doar de cel mai tânăr dintre Apostoli, Ioan, așa cum Iosif va fi căutat de cel mai tânăr dintre frați, Ruben. Și tot o temniță va fi locul în care-i vor ascunde viața. Ceea ce-L deosebește pe Hristos de Iosif, fundamental și definitiv, este Dumnezeirea Sa și Crucea Golgotei – ce tocmai am lăsat-o timpului în urmă. Înviat, Domnul Hristos tot la pâine își cheamă frații, la Pâinea Vieții, Trupul Său. Pe care cei intrați în Sihar astăzi ca să cumpere mâncare nici nu o intuiesc însă.
      La pragul fântânii, femeia samarineancă. Azi îi știm numele: Fotini. Atunci era o femeie temătoare că un bărbat iudeu i se adresează. Dialogul este unul dintre cele mai frumoase din Evanghelie. Domnul cere apă, femeia se ascunde după regulile prin care pedepsești neavenitul: îi pomenești obrăzniciile prin care neamul lui se ține departe de neamul tău („pentru că iudeii nu amestecă cu samarinenii”, Ioan 4.9). Iisus își descoperă darul de a fi dăruitorul Apei celei Vii. Apei Vieții. Femeia primește și dovada că Cel Care îi vorbește este altfel de iudeu decât cei obișnuiți. Mai întâi aduce un argument de ordin tehnic: cum ar putea El dărui cuiva apă de vreme ce nu are găleată. Căci femeia știe că apa vie este apa din adânc, aceea care face atingere râului ce curge în măruntaiele fântânii, care leagă fântâna de răul freatic. Domnul intră în jocul ei. O trimite după bărbat, apoi îi descoperă că știe că a avut cinci bărbați și acesta ce-l are nu este al ei... Un amănunt ce ține de ordinea intimă a femeii. Copleșită, îl recunoaște de Prooroc și-i pune întrebare de prooroc. Este întrebat Domnul unde este mai primită rugăciunea. Pe muntele Samariei (Gharizim) ori în Ierusalim. Pentru răspunsul dat de Mântuitorul este așezată Evanghelia aceasta în contextul așteptării Pogorârii Duhului Sfânt: „Vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește” (Ioan 4.23), după ce îi subliniase că „mântuirea vine prin iudei”. Discuții atât de adânci încât par cu adevărat cuvinte vii, din pânza freatică a teologiei dumnezeiești. Când Domnul spune „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și adevăr” (Ioan 4.24) femeii i se activează memoria culturii ei în credință și mărturisind că așteaptă pe Mesia cel care se cheamă Hristos obligă parcă pe Hristos să spună: „Eu sunt, cel Ce vorbesc cu tine” (Ioan 4. 26). Dinaintea femeii acesteia înțelepțite prin dialog, ca printr-un examen, Hristos se descoperă mai amplu decât dinaintea ucenicilor cuminți, cărora nu întotdeauna le iese nota de trecere la examinare. Până la urmă femeia devine Apostol în Sihar și în toată Samaria. Vestirea ei aduce roadă. Dialogul ei cu Hristos, întrerupt de apostolii ce aduc de mâncare, uimește pe aceștia. Domnului îi trecuse și de sete și de foame pentru că așa cum noi ne hrănim din cuvintele Sale și El se odihnește în cuvintele noastre. Descoperindu-se ca Mesia întrupat femeii, Domnul împlinește aceeași arătare dumnezeiască, în fond, ca arătarea dinaintea femeilor mironosițe. Aici, desigur, Trupul Său nu este transfigurat de Înviere. Dar nici nu cere hrană ori apă. După Înviere insistă să mănânce și să bea tocmai pentru a le dovedi că nu este o nălucă, o simplă arătare scăpată din lanțurile morții. Ci sfărâmătorul iadului.
            O femeie povestind cu un Străin la ghizdul fântânii. Subiect de tablou, de nuvelă ori... bârfă. Toate sunt transfigurate prin harul Evangheliei într-una dintre cele mai frumoase întâlniri între înțelepciunea lui Dumnezeu și istețimea omului. Un om păcătos, femeia avusese cinci bărbați și cel pe care-l avea nu era al său, dar dispus să afle, să cunoască adâncurile de înțelepciune ale Celuilalt. Dispusă să intre în dialog cu Străinul Acesta, femeia intuiește că e ceva mai mult în El decât un simplu bărbat. O va simți aceasta și femeia cu Mirul din Nain, nici ea foarte cuminte. Și înaintea unor astfel de femei, Hristos își vădește înțelegerea pentru zbaterea umană de a intra în rânduială și a se așeza pe Cale. Cum ar fi putut cunoaște Calea de vreme ce ea nu le fusese vestită? De secole, funcționarii lui Dumnezeu îi învățau regulile de circulație și semnele de circulație, dar nu le vestiseră și nu construiseră Calea pe care toate acestea să aibă sens. Iar Calea nu putea să se împlinească fără de Întruparea lui Hristos. În Duminica trecută, pe malul unui izvor taumaturgic, un om paralizat îl cheamă pe Hristos la el cu nădejdea. Aceeași nădejde și aici, la limita dintre pustie și săturare de apă, căci femeia știe că Mesia va veni să vestească toate. Apa cea vie a nădejdii ce umple de răcoare toate vasele așteptării. Inteligența bărbatului de la Vitezda și istețimea luminoasă a femeii din Sihar, motive bune să înțelegem că doar cercetarea în credință, aprinși de nădejde și luminați de dragoste a Adevărului ne face creștini. În freatismul Bisericii, chipurile acestor doi oameni ce întâlnesc un Străin și pleacă acasă cu un Prieten rămân icoanele vii ale dialogului cu Dumnezeu. În fraze scurte, realiste, limpezite de așteptare, hrănite de nădejde... În timp ce femeia se întoarce în cetate vestind pe Domnul („veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” – Ioan 4. 29), Ucenicii par dezorientați („Nu cumva I-a adus cineva de mâncare?” – Ioan 4. 33). Este raportul între credința vie, venită din auzirea vuietului Apei vii ce urcă în arterele podmolului așteptării lui Mesia și credința cuminte, ce încă mai creștea după deprinderi culturale anterioare. Duhul Sfânt va sparge tiparele aceste și le va așeza împreună, spre lărgirea Împărăției lui Dumnezeu. Întrebarea femeii rămâne: Nu cumva acesta este Hristosul? Gustase din răcoarea Apei celei Vii...

Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN NECULA

Cum să-ți găsești locul



Rectorul Universității bucureștene, dl Mircea Dumitru,  a organizat câteva dezbateri despre starea Europei și m-a invitat să le vorbesc studenților despre dimensiunea religioasă a continentului în zilele noastre. De observarea acestei dinamici se ocupă diverse laboratoare sociologice, unități ale Comisiei Europene, institute de cercetări, think-tank-uri, ONG-uri și, firește, înșiși creștinii din feluritele state-membre, existențial preocupați de faptul religios. Dispunem de statistici actualizate, de sondaje, analize academice umaniste sau teologice, dar și de libertatea de mișcare grație căreia dialogăm cu felurite comunități, laice, ecleziastice, monastice, așa cum ne confruntăm argumentele cu tabăra atee, agnostică, radical-progresistă. Pe scurt, tabloul continental e vibrant și schimbător, deschis spre sinteze și controverse, expus la neînțelegeri și generalizări, dar și la clarificări oneste și bilanțuri de etapă judicioase. În democrație, pluralismul e firește centrifugal și fragmentator. Dar arhiva, muzeul, patrimoniul in situ și mărturisirea vie combat zilnic amnezia (mai mult sau mai puțin ”organizată” ideologic). Pornind de la conștiința acestui context policrom, le-am vorbit studenților despre o Europa christiana care merită cunoscută detaliat, fără etichetări sumare. Ideea că Vechiul Regim (adică Europa pre-revoluționară) ar fi fost compact creștină și că modernitatea e inevitabil ostilă religiei trebuie corectată prin cunoaștere istorică, răbdare epistemologică și deschidere binevoitoare.
În Spania mozarabă a veacului X, regii de Castilia și Leon își rezolvau rivalitățile ploconindu-se la curtea somptuoasă a califului de Cordoba. Bizantinii și latinii s-au ciondănit mereu pe chestiuni dogmatice, luptându-se în fundal pentru supremație jurisdicțională și politică. Bazileii au negociat constant cu Bagdadul și Damascul islamizate, așa cum țarii bulgari s-au aliat uneori cu arabii sau otomanii, contra romeilor. Schisma protestantă și ofensiva Contra-reformei tridentine au generat războaie confesionale cu greu resorbite sub deviza cuius regio, ejus religio. Cronica noastră bimilenară e punctată de conflicte, dezbinări și vanități dizolvante. Așa că nici contrastul actual dintre statele post-comuniste, noi membre UE, și ”nucleul dur” de state-fondatoare UE, regrupate orgolios pe conturul fostului imperiu carolingian, nu trebuie văzut ca o noutate catastrofică. Situația, ce-i drept, e paradoxală: europenii occidentali post-belici au ales partide creștin-democrate și s-au bucurat de libertatea credinței. Generația lui Mai 1968 a rupt contractul social bazat pe valorile Evangheliei și a extins drepturile omului într-o cheie rebelă, secularizantă. În schimb, generația post-comunistă, crescută în dictatura ateismului științific (și a persecuției fățișe față de Biserică) a revenit la credință, socotind-o ca parte a identității naționale și europene. Altfel spus, resurecția faptului religios s-a produs acolo unde golul spiritual fusese cel mai dramatic. Acum, din pricina efectului de ”bulă” social media, mulți polonezi, unguri sau români sunt tentați să reia teza ”cruciadei” răsăritene contra imigrației (care afectează doar statele apusene mai dezvoltate) și să apere Occidentul de el însuși, dându-i lecții de morală, sau militantism creștin. Această atitudine riscă să fractureze unitatea profundă a UE, mai ales după Brexit. Și să dea apă la moară populismului xenofob, la pachet cu eurasianismul promovat de Kremlin. Cred că trebuie să cultivăm moderația realistă și să ne folosim libertatea democratică de a-L mărturisi pe Hristos (inclusiv prin misiunea ortodoxă în societățile apusene, unde trăiesc peste patru milioane de români). Nu vom afla planul Lui Dumnezeu cu popoarele Europei dacă facem eroarea de a confunda religia cu ideologia, fie ea conservatoare. Civilizația europeană, înrădăcinată în Revelație, va supraviețui dacă ne vedem laborios de propriile comunități, în duh irenic și cu nădejdea că Pronia va inspira atât politicienii, cât și electoratele, salvând cu decență și curaj ce-i de salvat. Să facem ce ne stă la îndemână, spre binele comun, fără a ne supraestima forțele și ambițiile ”continentale”.

Teodor Baconschi

Prin acest semn vei învinge! Sfinții Împărați Constantin și Elena

Imagine similară   Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena au fost niște aleși ai lui Dumnezeu întro anumită perioadă din istoria Bisericii noastre. Cu ei s-a încheiat perioada prigoanelor împotriva Bisericii noastre și s-a deschis perioada libertății. Noi observăm acum, roadele libertății de după ’90 și nu le prea putem stăpâni. Ne scapă uneori de sub control și suntem atât de convinși că trăim libertatea și drepturile democratice. Biserica a făcut experiența aceasta în secolul al IV-lea prin acești mari împărați, pe care i-a pus alături de Apostoli. Trebuie să spunem că toată această lucrare săvârșită de împăratul Constantin s-a datorat mamei sale, împărăteasa Elena. Ea l-a readus pe drumul pe care Dumnezeu i-l rânduise, de a fi ales al Său. Ea l-a încreștinat și, după ce a cunoscut creștinismul, a devenit cel mai aprig apărător al creștinismului în perioada de început a Bisericii. Istoria ne prezintă peste zece valuri de prigoane împotriva Bisericii. Prima prigoană a fost produsă de nebunul împărat Nero, care a dat foc Romei pentru a fi inspirat să scrie poezii și a dat vina, apoi, pe creștini. Au urmat multe alte persecuții puse în aplicare de diverși alți împărați romani, dar a rânduit Dumnezeu ca la începutul secolului al IV-lea, în anul 312, să se întâmple minunea. Aceasta a avut loc atunci când împăratul Constantin, înaintea luptei sale cu Maxențiu, a văzut că stelele de pe cer s-au așezat în formă de cruce și deasupra era scris, tot cu ajutorul astrelor cerești: Prin acest semn vei învinge / In hoc signo vinces! Mesajul acesta și l-a asumat ca fiindu-i adresat lui și a dat ordin ca oștirea sa să fie însemnată cu semnul Crucii, cu semnul biruinței și astfel el a învins, devenind apoi împărat. A realizat o lucrare ce a marcat tot cursul istoriei, fiind vorba de emiterea unei legi, Edictul de la Milano, din 313, prin care a dat libertate creștinilor, alături de celelalte religii păgâne. Dreptul acordat prin acest edict este un început al Bisericii creștine, care, acum, era liberă să se dezvolte. Doar în libertate se pot dezvolta lucrurile și se pot realiza lucrurile binecuvântate de Dumnezeu. Tot de împăratul Constantin este legat un eveniment care stă la baza evoluției Bisericii din punct de vedere al organizării sale atât administrative, cât mai ales doctrinare, pentru că în anul 325 a avut loc Primul Sinod Ecumenic. Semnul Crucii este, de fapt, puterea care se revarsă în lume, care se întruchipează, care se materializează în viața noastră. Sărbătoarea din 21 mai, a Sfinților Împărați Constantin și mama sa Elena, ne aduce și mai aproape de sufletul nostru semnul Crucii pentru că, în icoana lor, ei sunt legați de acest semn al biruinței. Mama sa, după ce creștinismul a primit libertate, și-a îndreaptat atenția spre Ierusalim, pentru a căuta Crucea Mântuitorului Hristos. Trecuseră deja 300 de ani, nu se mai știa exact unde este, dar cu multă credință și perseverență a căutat și a găsit cele trei cruci îngropate. Până azi se păstrează, sub Biserica mare a Învierii de la Ierusalim, o peșteră unde au fost îngropate cele trei cruci. Fiind ele îngropate, nu se mai deosebeau una de alta. La 14 septembrie noi sărbătorim Înălțarea Sfintei Cruci, tocmai găsirea Crucii de către Împărăteasa Elena, prin acea minune pe care Dumnezeu a rânduito prin sfinții Lui. De atunci, prin intermediul Sfintei Elena, Crucea Mântuitorului este venerată în toată lumea, ea fiind împărțită în diverse locuri pentru folosul creștinilor. Îi cinstim pe cei doi sfinți, întocmai cu Apostolii, pentru că datorită lor Biserica creștină a primit darul lui Dumnezeu, din rânduiala Lui. 
Venind în actualitate, privindune pe noi, cei ce putem să ne închinăm liber azi semnului Crucii, se cuvine să ne considerăm ca niște chemați într-o oștire sfântă, care e Biserica lui Hristos, o armată a biruinței ce are ca stindard acest semn al biruinței, care e semnul Sfintei Cruci. Dar și într-o comunitate a vestirii Învierii Mântuitorului Iisus Hristos prin faptele noastre și viața dăruită nouă, prin dragostea pe care noi o arătăm lui Dumnezeu, pentru ca să primim binecuvântarea Sa, și prin dragostea pe care o arătăm față de cei din jur. Dacă noi vom încerca să fim mai cuminți, mai înțelepți, mai buni, Dumnezeu își va îndrepta mila spre noi. Dacă noi vom continua să privim doar sper noi înșine și spre interesele noastre proprii, atunci Dumnezeu Își va întoarce fața Sa de la noi, precum spune și psalmistul: De-ți întorci Tu fața Ta, toate se ofilesc. Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce. Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate cele revărsate asupra noastră și să folosim acest dar al lui Dumnezeu de a iubi, de a sta împreună ca prieteni și de a sta înaintea lui Hristos după har, ca prieteni ai lui Hristos, acest dar al prieteniei fiind cel mai de preț dar pe care l-a oferit Hristos prima dată ucenicilor Săi. 

† LAURENŢIU,
 Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului