Ne vom opri însă doar asupra unor teme ale cunoscutei balade populare, teme care anticipează (dacă luăm în
considerare ipotezele originii sale precreștine; la Miron
Scorobete – mai apropiat de noi) sau care oglindesc o
atitudine profund creștină în fața morții.
Viziunile simpliste și simplificatoare de azi asupra
Mioriței nu sunt noi. Le găsim și la Victor Eftimiu (în
1942, reluat de comuniști în 1948 și bineînțeles după 1990,
odată cu începutul noii încercări ce demolare a sufletului
românesc), viziune care propunea scoaterea baladei din
cărțile de citire din școli. Inclusiv conceptul de „spațiu
mioritic” al lui Blaga a fost contestat la vremea lui, iar
Nicolae Iorga nu avea să se împace niciodată cu imaginea pe care Blaga a conturat-o satului românesc în plenul
Academiei. Dacă ar fi să concentrăm obiecțiile la adresa
supra-cuvântătoarei miorițe, le-am putea concentra astfel:
că e vorba de un simplu conflict profesional între oieri pe
drumurile transhumanței, ori că ar fi expresia unui fatalism ancestral al românului, prelungit în resemnare și o
atitudine pasivă în fața pericolului, pasivism care ar împiedica progresul și dezvoltarea economică. Petru Ursache,
în prefața ultimei ediții a „Dosarului mitologic” amintit,
le numește pe toate acestea o regretabilă fundătură, ca și
cum am spune că experiența zeiței Iștar, drumul lui Orfeu
ori Epopeea lui Ghilgameș sunt simple aventuri, inutile
și cu final dezamăgitor [Petru Ursache, Miorița. Dosarul
mitologic al unei capodopere, Editura Eikon, 2015, p. 6].
În fața unei societăți care a pierdut sensul tradiției este anevoie să propui înțelegerea unor categorii ce provin
din straturile cele mai adânci ale gândirii mitice, dar vom
încerca totuși să o facem cu tot riscul (sau farmecul?)
de a vorbi în deșert. Pe larga plajă a moștenirii noastre
folclorice doar cineva deprins cu vederea lucrurilor inteligibile (cum spun Sfinții părinți), dincolo de cele naturale și imediate, ar mai putea distinge reacția ancestrală
a săteanului în fața marilor provocări existențiale, reacție
ancorată totuși în moștenirea mitică și mistică, mai mult
sau mai puțin conștientizată. În anii 1940 Lucian Blaga vorbea despre „satul-idee”, acel sat care se socotește
centrul lumii, un sat autentic, conștient, treaz, atemporal,
prelungit în mit. De aici, din acest centru, se deschide apoi
orizontul creației populare, cu tot belșugul ei de nuanțe și
subînțelesuri, prin situarea săteanului „pe linia de apogeu
a copilăriei”, spune Blaga în același discurs de recepție
la Academie, făcând diferențierea între copilăria la oraș,
„în cadru fragmentar și în limitele impuse la fiecare pas
de rânduielile civilizației” și copilăria la sat, „în zariștea
cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie”.
De cele mai multe ori pentru copil marginile satului erau
marginile lumii, erau marginile ființei, ale existenței, iar
dincolo de anumite granițe treceai de-a dreptul în lumea
metafizică a unor legi ce nu se mai supuneau legilor lumii,
treceai în mit și legendă.
Mai mult, anticipând viitoare obiecții aduse viziunii sale, Lucian Blaga își dă seama că acest sat-idee s-a pierdut,
că ceea ce cu o sută de ani în urmă trăia în conștiința fiecărui adult din sat, mai trăia în vremea lui doar în conștiința
copiilor și ne întrebăm noi astăzi, oare măcar în conștiința
copiilor mai există, sau s-a pierdut și de acolo? Blaga
se exprimă foarte limpede că e departe de el dorința de
a se menține în cadrul realizărilor sătești, ci el încearcă
să genereze în sânul intelectualității românești dorința
de a edifica o cultură românească majoră. Iar aceasta,
continuă Blaga, nu se realizează doar prin elanul geniului
creator, ci, mai degrabă, prin „posibilitățile imanente ale
unei matrici stilistice colective”, lucru pentru care s-ar
impune imperios un „examen stilistic al culturii noastre
populare”. Aici sunt temeiurile și esențele de la care ar
trebui să plece orice analiză și orice judecată a creației
noastre populare. Satul iese din mit și coboară în mit,
făcând abstracție de contextele temporare. Ființa satului
este atemporală, metafizică și transcende limitele imanente ale unei înțelegeri conjucturale, social-politice ori
ideologice.
Pr. Dr. Călin SĂMĂRGHIȚAN
