De-a lungul timpului, istoria unei
biserici din mediul rural poate fi descoperită urmărind atât existența
cotidiană a unei parohii cât și istoria satului românesc iar cele câteva
rânduri din acest material se doresc a fi o evocare a unor realități la care suntem
martori dar pe care, poate din pricina societății tot mai aglomerate, ne
aplecăm cu greu asupra lor; astfel încât, pot trece pe lângă noi oameni sau
situații ce țin de frumusețea uitată a vieții sau de bucuria liniștirii.
Tuturor ne este cunoscută sintagma (metafora,
de fapt): „veșnicia s-a născut la sat” dar puțini știu că ea semnifică și
percepția relației dintre timpul acțiunii și timpul rodirii. Astfel, putem face
o analogie cu un fapt practic, cu cel al pământului cu care țăranul român are o
legătură personală: poți să organizezi totul foarte bine din punct de vedere
tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindină mare,
cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânța semănată
și recolta scontată este o legătură spirituală trăită existențial în rugăciune,
răbdare și speranță. Este vorba de un timp al așteptării, al binecuvântării și
al rodirii pe care țăranul îl înțelege altfel decât muncitorul sau inginerul
care apasă pe buton în fabrică și obține imediat rezultatul dorit sau
programat. Cred că, părintele Stăniloae
avea dreptate când spunea că țăranul român vede prezența harică și ocrotirea
milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu
în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai”.
În Elogiul satului românesc, Lucian Blaga ne vorbește despre satul
aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui
Dumnezeu și al morților, un loc unde se vindecă setea de mântuire, iar satul a
dat acestui pământ febra eternității fiind mediul cel mai potrivit și cel mai fecund
al copilăriei.
În lumea satului, a țăranului român
o calitate de bază este statornicia, iar Ernest Bernea, spunea că ţăranul român „nu stătea cu chirie”, el nu se muta
din locul de care era profund legat prin trecut şi rădăcini. Este o situaţie cu
totul diferită de cea din viaţa modernă urbană, în care omul este forţat să-şi
schimbe continuu locuinţa sau, dacă are o casă, nu poate avea parte
de tihnă din cauza înrobirii faţă de bănci şi a dependenței de
împrumuturi. În plus, spre deosebire de casa omului modern, casa ţăranului
era ieftină – fiind construită din materiale ecologice. În mentalitatea vechiului
sat, părăsirea moştenirii părinteşti era considerată o greşeală, o rupere de
trecut, de un „tezaur familial” care,
prin părăsire, era sortit dispariţiei, iar adaptarea la o viaţă lipsită de
rădăcini era extrem de dureroasă. Satul românesc e prezent astăzi în tot ce are
autentic în acei oameni care s-au născut sau nu la țară, dar care, indiferent
de spațiul pentru care au optat să-și trăiască vremelnicia, poartă în sufletele
lor pecetea omeniei, a ospitalității, a cuviinței, ce își au rădăcinile în
satul autentic românesc de odinioară. Acest odinioară nu s-a născut brusc, ci
este un amestec de spiritualitate creștină, de Evanghelie predicată și pusă în
faptă, intrată în sufletul comunităților care au avut o șansă mai mare de a
deveni o familie, o comuniune.
Satul romanesc are un caracter de
străvechime: întreg felul lui de a fi, organizarea lui lăuntrică, în gesturi
imemoriale și gânduri colective care însoțesc aceste gesturi, este
nepulverizată pe unități individuale autonome, ci dimpotriva puternic închegată
în sistem de obiecție cu tradiții difuze. De aceea, pe deasupra oamenilor, care
vremelnic îl alcătuiește, satul, ca atare, are o ființă socială vie, care
singură, în totalitatea sa, cuprinde înțelesul ultim al vieții sale, precum și
tehnica ducătoare la scopurile ei. Un adevărat axis mundi, după expresia lui
Mircea Eliade, în care se întâlneşte cerul cu pământul, îngerii şi sfinţii cu
oamenii, oamenii între ei, dar şi vii cu morţii. Un univers întreg. În jurul
sfântului locaş gravita toată viaţa comunităţii, doarece sfintele sărbători îşi
au obârşia în cuvântul psalmistului: „Tocmiţi sărbătoare cu ramuri umbroase
până la coarnele altarului” (Psalmul 117, 27).
Astăzi, asistăm la o realitate tristă dar trebuie să fim sinceri și să
admitem că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă
parohială, sau preotul nu locuiește în sat, ci la oraș și face naveta la sat,
există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puţină
solidaritate între oameni, mai puţină comuniune și mai puţină bucurie. În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică și în
zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de
întrajutorare frăţească și mobilizând oamenii credincioși să-i ajute pe cei mai
săraci, situaţia spirituală și socială a parohiei este diferită. Deci, actul
religios nu are numai o consecinţă cultică sau spirituală, ci el influenţează
și viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate,
după cum sublinia PF Părinte Patriarh Daniel.
Așadar, putem spune că preotul
satului românesc rămâne în „centrul lumii” cu orizonturi cosmice ce se
prelungesc în mit dar el trăiește împreună cu a sa comunitate în „centrul lumii
duhovnicești”, o lume în fața căreia se pleacă cu pioșenie și cu mulțumire
într-o rugăciune către Dumnezeul ca Cel ce pe toate le stăpânește și Care are
față de toți și toate grija Tatălui. Prin toate cele menționate aici am dorit
punctarea unor adevăruri mai puțin știute de lumea de la oraș, angrenată într-o
fugă continuă după cele lumești, de care se leagă uitând să privească în sus și
să nu mai fie stăpânit de cele de jos.
Ștefan Claudiu Raicu
