BIOGRAFIE
Învățăturile unui tată către fiul său: „Acolo e rău,
aici nu-i bine, ce să ne facem dragă Ionele? Eu ştii ce
mi-am propus? Să-i mulţumim lui Dzeu de toate. Să avem
răbdare şi să ne vedem de treabă, căci Dzeu nu ne lasă.
De multe ori am fost atât de strâmtorat şi lipsit, dar nădejdea de la Dzeu n-am pierdut-o şi nici că m-a uitat şi
nu m-a lăsat. Aşa şi tu, dragă Ionele, pune-ţi nădejdea în
Dzeu şi mergi în drumul tău”.
În aceste condiții, deci numai cu această credință
neștirbită și prin entuziasmul, știința și buna sa credință
de dascăl niciodată desprins de ruralitate, a reușit copilulțăran dintr-un sat mixt predominant săsesc, cu un număr
de români care nu depășeau cu mult o sută-două de
credincioși ortodocși -lipsiți de bunuri materiale, el, dar
în acei ani numai el, să fie bine școlarizat, să devină însuși
un ferment în educarea semenilor, un model capabil să-i
antreneze pentru însușirea noutăților vremii etc. Dimensiunea reală a împlinirilor sale, ca învățăcel, dascăl până la
bătrânețe, suplinind pe cei plecați la război, activist inovator, este revelată cu dreptate prin fapte, dar neapărat luând
în considerare condițiile concrete de viață ale comunității.
Dacă reușește să aibă roade, ele sunt mai valoroase decât
unele strălucitoare ale altora – creițarul văduvei! –, ale
celor ce au beneficiat de un substrat material temeinic, un
mediu generos în bunuri materiale și oameni deja aleși,
școliți și umblați în lume.
CANDID, fiul lui Moise și al Ioanei MUȘLEA
(Mâjlea) [Vezi studiul nostru preliminar menționat în Bibliografie.] s-a născut într-o familie de țărani gospodari, în
24 August 1846, după călindarul vechi. Naşă i-a fost Varvara Langa şi preot botezătoriu Ioan Bonea. În ziua nașterii
sale, trecuseră doar două zile de la magistrala descălecare
la Sibiu a lui Andrei Șaguna, ca vicareș general -în 21 August 1846 călindarul vechiu. Această împrejurare, firește,
extrem de bine conștientizată de familie, va marca viața
tuturor mușleștilor rodbăveni și apoi risipiți în lume.
Educația școlară.
A urmat întâi școlile română și germană din sat și Vaida
Recea. Ajunge la școli strict șaguniene din Sibiu-Josefin și
Rășinari. Plecare sa la școli mai înalte este parte integrantă
din (1) politica șagunienă, (2) aspirația, voința și statutul
economico-social al familiei și a altor împrejurări. Dintre
acestea din urmă, una ar fi potențiala întâlnire a sătenilor
cu însuși Andrei Șaguna în vizitațiune, când, printre altele,
căuta și prunci buni de școală. Ori măcar cu Nicolae Popea,
atunci cu atribuții de administrare protopopească în protopopiatul Nocrich, în care a dominat însă consistorialul sibian
Ioan Panovici. Pe acest subiect, printre localnici au circulat
mai multe variane de amintiri, povești devenite legende.
Ajunge prin alte școli comunale, apoi normale și în final
în Brașov. În lumea acestei societăți braşovene ambițioase
el nu era un oarecare fecior de ţăran. A se vedea tabloul
lui Mișu Pop, iar în viaţa socio-maritală este un tânăr căutat. Un nivel şi mai înalt al vieţii sociale -la care nici nu
a râvnit- i-a fost limitat, în anul 1874, printr-o căsătorie
mai modestă din punct de vedere material, dar cu o domnişoară Pitiş, Ecaterina, urmaşa unor negustori de rang
din ai lui Din și preoți Pitiș:Voina, Bonifație etc..
1884.
Un episod caracterizant pentru expresia demnității
sale rurale, reprezentativitativ pentru toată dăscălimea, care
ocupă câteva pagini din TR, se referă la un brașovean -dintre numeroși alții, orgolioși la vedere- acesta cerându-le să
facă inspecții cu deplasări neplătite, deși lefile lor erau minimale. Risca inamiciţii periculoase prin dezvăluirea clară
a unor adevăruri, pentru unii supărătoare, mai ales că erau
și ironice: „când i se va mai întâmpla [unuia din oficiali, nu
prea dedat cu lectura!] să se împedece de vr’o corespondenţă nevinovată [din jurnale], ca cea din Nr 31 al Telegrafului
Român din a.c., ear de totuşi se va împedeca [va ajunge și
el să citească ceva !], îl rugăm prea frumos să caute să aibă
de basă adevărul, dreptatea (...)”. Candid răspunde unui
preopinent, răspicat, pentru văzul şi auzul public, satisfăcând nemulţumiri ale unei tagme socio-profesionale tot mai
conştientă de sine – dăscălimea: „simplu, din aceste cuvinte
(...) poate vedea ori ce om nepreocupat (neinteresat. nn, AG)
aroganţa, mistificarea adevărului, dispreţul pentru învăţători (...)”, ei, cei onorați cu epitetele de opincar şi venetic.
Adaugă o imputaţie, deși subtilă, deosebit de gravă despre
contrarii săi: „când vin cu cuietanţiele după ratele lunari ale
salariului (...) îl rugăm încă a ne solvi salariile mai regulat
şi creiţărece”, adică bani numărați până la unul. (Subl. n)
Având de mult cualificaţiunea recerută, abia după cinci
ani de la acest episod, prin Decret învățătoresc semnat
de Dr. Ilarion Pușcariu, a devenit „Înveţetoriu definitiv
la şcoala elementară greco-orientală română din oraşul
Braşov”, în anul 1889, la 43 de ani; a fost reconfirmat în
anul 1908, după noile legi maghiare. În timpul şi imediat
după Războiul reîntregirii a trudit mai departe ca institutor, cu sau fără plată, tinerii fiind pe front, căzuţi, dispăruţi,
fugiți în România. Copilele din Braşovul său românesc se
adunau în jurul bătrânului institutor, regăsindu-se parcă
într-un spaţiu familiar, dar triste şi cuminți.
În anul 1887 se remarcă la o expoziție națională din
Țară, de la Craiova, primește o Diplomă de argint și o
alta (ex aequo) de aur (vezi la Distincții). În 1889 se află
între românii din același imperiu: din Bucovina austriacă,
în Frătăuții Vechi a lui Iraclie Porumbescu.
Ana GRAMA
