Sunt din ce în ce mai convins că viaţa liturgică este
condiţionată de starea duhovnicească a credinciosului şi implicit de calitatea
inimii sale.
Nu mai ştiu sigur cine spunea că tragedia omului
contemporan este aceea că vieţuieşte în afara inimii sale prin tot ceea ce
trăieşte diurn fie că vorbim de gânduri, muncă sau rugăciune.
Prezenţa liturgică ne dă prilejul de a pătrunde în inima
noastră şi de a ne întoarce la ea precum fiul risipitor la casa tatălui său,
conştienţi că raţiunea tuturor strădaniilor noastre duhovniceşti este cea de a
ne reaminti că lumea aceasta e trecătoare. Numai lucrarea pe care o săvârşim în
inima noastră ne va însoţi în veşnicie.
De aceea procesul de vindecare sufletească a omului ar
trebui să fie grija fundamentală a Bisericii pentru că suferinţa sufletească
există în omul în care nu funcţionează cum trebuie activitatea minţii (nous)
înlăuntrul său. Adică atunci când mintea omului e plină de gânduri, rele şi
bune deopotrivă.
Părinţii spun că oricine nu a trecut de curăţirea
sufletului de patimi şi nu a ajuns la starea de luminare cu ajutorul Harului
Duhului Sfânt este suferind sufleteşte. Suntem tentaţi să credem că această
stare de curăţire este intangibilă omului contemporan că vorbim de un ,,maximalism”
duhovnicesc neverosimil omului din lume. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm:
care este creştinul ortodox normal? Răspunsul ar fi imediat: cel curăţit şi
luminat! Cel care face ca drumul între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul lui
(al omului) să fie viu.
Paul Evdochimov ne face atenţi că există anumite
corespondenţe între fazele fiecărei vieţi spirituale ca şi în ritmul
diferitelor vârste. Iar a-ţi înţelege ,,crucea” înseamnă a intui datele
destinului tău, a-i descifra sensul şi a-l înţelege, în definitiv. Pentru că
lucrarea vieţii spirituale presupune înaintarea pas cu pas şi vădeşte ritmul
propriei creşteri.
Omul ,,curat şi luminat” este cel care a pătruns curajos
în propriile adâncuri întunecate exersând puterea judecăţii de sine printr-o
vedere foarte realistă a stării proprii. Sintagma socratică: ,,Cunoaşte-te pe
tine însuţi!”, este revelatoare şi în viaţa Pustiei: ,,nimeni nu poate să
cunoască pe Dumnezeu dacă mai întâi nu s-a cunoscut pe sine”.
Această ,,cufundare”, spunea Evdochimov, trebuie făcută
ca un ,,scafandru ascetic" având ca reazem duhul deosebirii duhurilor ca
să-ţi cercetezi adâncurile populate de năluciri şi să-ţi vezi în chip simţit
voinţa păcătoasă şi moartea care te aşteaptă. Şi nu poţi să ajungi la această
stare decât cu smerenie. Nu poţi să-ţi cercetezi ,,adâncul propriu” fără
smerenie. Ea este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem
vedea la noi înşine. Iar cel ce spune că e smerit se pare că e doar un biet
înfumurat.
Smerenia înscrie credinţa în existenţa de zi cu zi şi-i
conferă o realitate de bun simţ prin îngrijorarea de a nu-ţi pierde viaţa în
iluzii, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al
patimilor. (Olivier Clement)
Interesant de observat la Sfinţii Părinţi că virtutea
smereniei nu înseamnă a te schimba pe tine într-un anume fel, ci a te menţine
la măsura dată de Dumnezeu. Noi confundăm adesea smerenia cu un fel de umilinţă
gratuită sau cu o formă ipocrită prin care ne arătăm, de fapt, mândria.
Această ,,măsură dată de Dumnezeu” presupune o metanoia continuă
cu ajutorul vieţii duhovniceşti. De fapt omul duhovnicesc este un sfânt care
mărturiseşte despre sine că e păcătos. Care dintre noi mai spune azi, cu toată
inima, că e păcătos, având conştiinţa păcătoşeniei sale?
Omul care ni se propune azi este tipul de ,,mitocan
cosmetizat”, pe care nu-l dibuieşti dintr-o ochire. Are Adina Coman în volumul
,,Povestea preaiscusitului Dom’ Scârţ şi a cutiei cu scrisori”, portretul
acestui tip de mitocan, din care am să citez câteva rânduri: ,,E adeseori
instruit, dar nu şi educat, are ceva artificial în comportament; nu face
lucrurile după cuviinţă, cum se cer, inovează, face mereu alte reguli...nimic
nu e ,,suficient de”...pentru a fi admirat, acceptat, aprobat, totul este
criticabil...nu e niciodată vinovat de ceva – e îndreptăţit să facă lucrurile
care i se reproşează; e inadecvat în mod spontan şi perseverent – critic când
se cere să fie admirativ, familiar când se cere să fie reverenţios, frivol,
când se cere curtoazie, glumeţ, când se cere sobrietate, pompos, când se cere
modestie...ţâfnos şi reactiv la nimicuri, nepăsător, când se cere intervenţie/luare
de poziţie...”, textul e mult mai lung şi mai dezvoltat. Cu greu reuşesc să nu
mă regăsesc într-o formă oarecare în profilul mitocanului cosmetizat.
Imaginea lui ne e la îndemână şi o folosim de multe ori
fără să realizăm că ne defineşte şi pe noi.
La sihaştrii, smerenia este arta de a afla care ţi-e
locul: omul care a ajuns să cunoască măsura neputinţei sale, a ajuns la
desăvârşirea smereniei.
E o temă la care am putea medita mai profund făcând
drumul dintre chemare şi răspuns mai verosimil prin smerenie.
Pare încurajator răspunsul pe care avva Antonie îl
primeşte la întrebarea: Oare cine se va mântui? – Smerenia, dar cât de greu ne
este s-o avem?
Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN
