Din veacul VII d. Hristos, când apare în Peninsula arabică, și
până azi, islamul–a treia formă istoric organizată a monoteismului – n-a
încetat să coabiteze cu religia creștină și cea iudaică, așa cum n-a ezitat să
le persecute și să le înlocuiască, de îndată ce împrejurările militare sau
economice i-au permis o asemenea politică. În arhivele noastre există toate
felurile de urme ale acestei învecinări dinamice, de la idealizata pace
inter-religioasă din Andaluzia mozarabă, trecând prin lichidarea creștinismelor
de matrice siriacă (întinse în primul mileniu până în India și China) sau prin
conflictele armate din perioada post-imperială a Occidentului, dintre care
acela israelo-palestinian nu s-a stins nici azi. Sunt istorici care pun căderea
Bizanțului pe seama coabitării civilizaționale dintre creștinismul ortodox și
islam, în contrast cu tot mai dramatica alienare a Răsăritului față de
creștinismul latin (mai ales după Cruciada a IV-a). Obiect de polemică
istoriografică este și rostul islamului în salvarea și transmiterea în Apus a
filozofiei și științei eline antice: unii uită că tocmai căderea
Constantinopolului și exodul spre Italia a elitelor bizantine au prilejuit de
fapt această recuperare, decisivă în dezvoltarea ulterioară a spiritului
renascentist. Lăsând deoparte gâlceava savanților, constatăm că ne gândim
așezarea modernă (în democrație și în blocul euro-american) ținând mereu cont
de ce se petrece în islam. Or el a încetat să mai fie o religie pan-arabă: a
cucerit în ultimele veacuri părți însemnate din Asia centrală și Asia-Pacific.
Acolo are cel mai mare număr de credincioși. Mai nou (după căderea URSS)
islamul se extinde în zone tot mai largi din Africa subsahariană.
Există și un islam european, rezultat prin imigrația de după al
II-lea Război mondial, când statele apusene au preluat, în scopuri zis
temporare, de reconstrucție economică, mai multe milioane de arabi și turci:
muncitorii ”oaspeți” au rămas acolo, și-au regrupat familiile și au primit
cetățenie, bucurându-se, democratic, și de moschei sau școli coranice. Atunci
când o Constituantă de înțelepți a redactat preambul Tratatului de la Lisabona,
tocmai prezența acestor comunități islamice de pe continent a eliminat din text
orice referire la rădăcinile iudeo-creștine ale civiliziației noastre. O elită
politică secularizată, deistă sau chiar agnostică, a preferat să nu genereze
”tensiuni” sau ”discriminări”: n-a avut curajul, de pildă, să spună că avem
rădăcini culturale în toate cele trei monoteisme (pentru că ar fi deformat
adevărul istoric), dar nici nu și le-a asumat expressis verbis pe
celelalte două. De aici a apărut în dezbaterea publică din noile state-membre
UE percepția că Vestul (nucleul fondatorilor) e un teritoriu apostat –
exact așa cum îl văd imamii sunniți sau șiiți! Michel Houellebecq a scris
recent romanul Supunere, distopie despre o Franță unde islamiștii
moderați au preluat guvernarea... Iar noi, în loc să ne consolidăm ancorarea
occidentală, cădem adesea în plasa iluziei că nu mai există creștini în statele
occidentale (deși există cu duiumul, ce-i drept, stânjeniți nu prin deficit
democratic – nimeni nu le-a interzis formal drepturile – ci prin ofensiva
corectitudinii politice, în numele căreia tot trecutul european e pus sub
semnul crimei, și deci al datoriei de a le repara, prin compensații egale). Eu
unul văd aici o capcană. După cum notam mai sus, islamul vine din Asia. În două
decenii, populația Federației Ruse va cuprinde o treime de musulmani. Prin
Dughin și ideologia panslavistă (eurasianică), vom auzi multe voci din lumea
ortodoxă susținând o antantă între tradiția răsăriteană și acest islam
conservator, împotriva „Occidentului decandent și necredincios”. De fapt, le
auzim deja. Susțin că această linie de gândire ”strategică” e anti-națională.
Reamintesc și aici faptul că elitele românești moderne au avut un singur
obiectiv major: dezvoltarea țării în sânul Europei.
Nu
voi obosi să pledez pentru latinitatea constitutivă a Ortodoxiei românești. A o
pune în discuție sau chiar o nega înseamnă a bloca evoluția organică și
legitimă a națiunii noastre.
Teodor Baconschi
