Cartea
părintelui George Remete poate fi desemnată, fără să exagerăm, ca fiind o altfel de lucrare, puțin neobișnuită față
de celelalte aparații semnate de către părintele profesor. Aceasta nu este o carte
cu „mii” de note de subsol și cu „sute” de autori în lista bibliografică, ci
este mai degrabă o carte de eseuri, o carte pe care dacă pui mâna să o citești,
„te îndrăgostești” la prima vedere. Puterea de sinteză, claritatea mesajului și
jovialitatea cuvintelor din această lucrare impulsionează pe cititor să ajungă
nu atât la „mintea” mesajului, cât la „inima” acestuia. Observăm faptul că
structura cărții este determinată de existența celor trei capitole sau părți: Minora,
Moralia
și Theologica.
Așadar, cartea pornește lin, ușor și crește în intensitate, ajungând spre final
la punctul culminant sau vârful de aisberg.
Abordarea
folosită de autor este una inedită, originală și nemaiîntâlnită, care prezintă
cu naturalețe mesaje atât filosofice, cât și teologice, izbutind, totodată, să
contextualizeze și să adapteze cuvântul la cerințele actuale ale societății în
care trăim. În viziunea părintelui George Remete, sensul vieții nu înseamnă
putere, onoruri sau gratificații, care, chiar dacă sunt plăcute pentru
majoritatea oamenilor, ele își pierd sensul într-un singur punct, și anume în
fața morții: „Maximul împlinirii omului
e moartea: să-ți găsești moartea ta, să faci din moarte suprema putere și
demnitate. Scopul și reușita vieții este moartea, adică o viață autentică este
pregătită morții. Este de crezut că numai o viață autentic lucrată poate
culmina într-o moarte nobilă sau autentică. În orice caz, dacă mormântul tău nu
va fi mai grăitor și mai puternic decât viața ta, atunci viața ta n-a fost
autentică. De fapt, mormântul tău este autentic dacă arată învierea: nimic mai viu
și mai transfigurat decât un mormânt autentic.” (Moartea mea – p. 61).
În a doua parte
a lucrării, intitulată Moralia, părintele profesor ne
invită, pe de-o parte, la aprofundarea unor teme care definesc noțiunea de
moralitate, iar, pe de altă parte, la o dezvoltare serioasă și pertinentă a acestora.
În continuare, menționez un pasaj lămuritor în acest sens: „Se pare că adâncul
ticăloșiei, al mizeriei umane și al răului nu este răutatea pe față sau mizeria
dezgolită, ci amestecul cu aparența bună, sau porcul întors la voma sa:
cunoscătorul care, având cunoștința binelui, face răul cu perversiune,
amestecând răul cu binele, încât nici el nu mai știe ce e bun și rău. Amestecul
grotesc și abject de bine și rău, căruia nu-i mai poate da nimeni de cap e
culmea răului. Autentic în amândouă și, cu adevărat, fals în amândouă! De multe
ori ne mirăm cum e posibil ca urâciunea
pustiirii să ajungă tocmai în locul
cel sfânt, ne mirăm cum ticăloșia, diabolicul, răul și negația pot să
atenteze frontal, radical și ființial la ființă, bine, adevăr și puritate
absolută. Tocmai acesta e secretul, punctul
pe i sau importanța acestei sintagme: urâciunea
pustiirii nu e urâciune adevărată dacă nu ajunge chiar în locul cel sfânt! Ea nu este cu adevărat
urâciune și nu-și merită numele decât dacă ajunge la acea măsură, dacă înfruntă
totul, dacă se opune pe față, dacă sfidează binele, puritatea, ființa și
absolutul” (Adâncul Răului – p. 88-89).
Ultima parte a
cărții, intitulată Theologica, demonstrează faptul că omul are șansa și
posibilitatea redobândirii paradisului pierdut. Această parte a lucrării are
meritul extraordinar de a ne înfățișa un discurs asemenea unui labirint, care este decriptat de
către autor prin interpretarea pertinentă și adecvată a mântuirii cuvintelor și
a ideilor pe care părintele profesor le așterne în această carte. Referindu-se
la omul fără Dumnezeu, autorul vorbește despre ispita ființei și a neființei:
„Omul fără Dumnezeu este un neant care-și gândește propria neființă. Sfântul
Siluan Athonitul zice că omul fără Dumnezeu este pământ și păcat. Numai prin Dumnezeu gândește și ajunge omul
ființă: Întru Lumina ta vom vedea lumină!
Numai nimicul din om vorbește despre neființă și numai plinul din el vorbește
despre plinătate. Atât timp cât omul e plin, adică deplin, atâta timp cât el
este ființă, el vorbește numai despre ființă și plinătate. Iar dacă începe să
creadă în nimic și neființă, atunci a început să intre în el neființa și
nimicul, a început să se golescă. Nu vorbești despre bine și frumos dacă nu
există în tine bunătate și frumusețe, nu vorbești despre rău și urât dacă nu
sunt și în tine. Ceea ce cultivi, aceea ești” (p. 209).
Deși lucrarea de
față este una polemică, cu toate acestea
înfățișează adevăruri pe care nu le putem contesta, sunt – am putea spune, fără
să fim pleonastici în exprimare – niște adevăruri
adevărate. Și, în acest, voi încerca să surprind tema revelației și a
copilului, pe care autorul o prezintă într-un mod cu totul aparte: „Copiii sunt
ochii lui Dumnezeu, iar mamele sunt inima lui Dumnezeu pe pământ. Copiii sunt ochii lui Dumnezeu, în două sensuri: (1)
în sensul că, prin ei, Îl putem vedea pe Dumnezeu, și, de asemenea, (2) în
sensul că, prin ei, vedem privirea lui Dumnezeu, observând faptul că suntem
văzuți de Dumnezeu. În acest al doilea fel, ochii copiilor nu sunt angelici și
serafici, ci sunt neîndurații ochi de
gheață. Putem înțelege această calitate dumnezeiască a ochilor copiilor
dacă înțelegem că orice condamnare umană poate fi recuzată; în schimb, dacă
te-a condamnat un copil, ești pierdut. La condamnarea ochilor copilului nu mai
există recurs. Ei sunt ochii lui Dumnezeu nu în sensul că noi îl putem privi pe
Dumnezeu, ci mai ales în sensul că, în ochii copiilor, noi vedem cum Dumnezeu ne vede, că prin ea noi prindem privirea lui
Dumnezeu care ne privește. După aceea vine și simțirea că noi putem să-l privim
pe Dumnezeu. Chiar și numai așa, și nu-L poți evita pe Dumnezeu” (Copilul – p.
222-223).
Respectiva
lucrare menționează câteva pagini despre regretabila adoptare a falsei evlavii,
care este o formă denaturată a credinței, care nu mai ipostaziază fondul
problemei, respectiv credința autentică, Prototipul,
ci adoptă un mod sentimental și pietist evlavios: „Ce-L întristează mai tare pe
Dumnezeu: nesimțirea celor ce nu vor să știe de El, sau șantajul sentimental
al celor care, imediat ce sunt atinși de o suferință, se convertesc rapid la
credință? Credința e precum viața: nu dulce, ci adevărată, reală și bună. Iar evlavia
e manelizarea sau maneaua credinței,
după cum turneele teologice sunt maneaua teologiei” (p. 249). Sfinții Părinți, când vorbesc despre evlavie, se
referă la credință, la cunoașterea lui Dumnezeu. Autorul nu atacă, în cadrul
lucrării sale, acea evlavie sănătoasă și chiar indispensabilă vieții omului, ci
condamnă formele denaturate și falsificate ale evlaviei. Prin falsificarea
evlaviei, autorul subliniază fundamentalismul bolnăvicios în diferitele sale
ipostaze, fiind în asentimentul viziunii teologului Jaroslav Pelikan, care are
o celebră frază, în acest sens: „Tradiția este credința vie a celor morți, iar
tradiționalismul este credința moartă a celor vii”.
Cartea
părintelui George Remete reprezintă pentru cultura teologică românească atât un
catalizator de stare meditativă, cât
și un suport veritabil pentru întărirea în credință și sporirea în virtute. Această carte, să știți, nu vă va sminti,
deoarece știm de la Părinții Bisericii că doar smintiții se smintesc. Cartea de
față constituie, de fapt, o lucrare de dezmințire a omului de astăzi.
Diac. Asist.Univ.Dr. Răzvan Brudiu
