Teodor BACOSNCHI
De-a lungul celor trei decenii de când și-a redobândit libertatea,
Biserica noastră s-a străduit să se adapteze acestei mari responsabilități.
Paradoxal, vremea dictaturii a pus BOR într-un colț sever supravegheat – unde
numai continuitatea discretă a cultului părea să mai conteze (cu titlu de
favor), pe când democrația i-a înmulțit datoriile față de societate. Libertatea
de acțiune și reacțiune a supus toată suflarea creștină – cler și popor – la un
proces de maturizare bine-venit. Ortodoxia nu mai era un produs de vitrină
prăfuită, strivit de ideologia unui stat ateu și totalitar, ci redevenea un
element al identității naționale, un loc al vieții spirituale neconstrânse, un
martor viu (și adesea un protagonist) al transformărilor istorice prin care a
trecut România. Era ca și cum un imens organism duhovnicesc, amorțit de rutina
unor interdicții absurde, ieșea treptat dintr-o lungă hibernare. Mai totul (de
la misiune, pastorație și serviciu social, până la teologie, dialog ecumenic
internațional și educație religioasă) a străbătut acest lung proces de
înzdrăvenire și decantare, primind forme noi, pe fondul stabil al tradiției
redescoperite. Nu lipsită de importanță, dimpotrivă, s-a dovedit chestiunea
relației Biserică-Stat, dar și aceea a „politicului” ca atare.
O vreme, BOR a reluat ideea
interbelică potrivit căreia preoții pot face politică militantă, ca membri ai
unor formațiuni politice și chiar ca parlamentari. Am putea rezuma această
primă fază evocând prezența pitorească în legislativ a masivului arhimandrit
Simeon Tatu, stareț al mânăstirii Plumbuita... Ulterior, Sf. Sinod a dorit să
evite posibilul conflict de interese: Evanghelia e o chemare universală spre
mântuire, nu una colorată partizan! A fost deci interzisă participarea directă
a clerului la viața „de partid”. Ceea ce, se înțelege, a oprit candidaturile
clericale, fără să suspende „preferințele” locale pentru cutare partid,
candidat sau lider deja ales. Linia dintre necesara sinergie Biserică-Stat și
implicarea partizană a fost adesea permeabilă. Percepându-se pe sine ca
păstrătoare a Sfintei Tradiții apostolice, dar și a celei (de asemenea
sacralizate) a Neamului – cu majusculă –, Biserica și-a folosit frecvent
influența spirituală pentru a înclina balanța către acei politicieni care, formal
și adesea ipocrit (căci strict tactic), asumau tema identității românești și
păreau favorabili confesiunii majoritare. La un moment dat, acest repertoriu
s-a banalizat, căci nu mai găseam în clasa politică decât patrioți desăvârșiți
și creștini tare evlavioși, cu tot cu accentele lor populiste (și adesea
caragialești). Pe de altă parte, așa cum am avut adesea ocazia de a nota, BOR a
înțeles – cu un admirabil simț patriotic – imperativul de a valida moral și
„geopolitic” drumul țării spre NATO și UE. Nu doar că nu s-a opus, dar a
binecuvântat acest nou destin, intrând astfel în rezonanță cu majoritatea clară
a poporului nostru.
Așa s-a scurs spre pensie –
sau spre lumea cealaltă – o întreagă generație, căreia i-a luat locul o alta,
slab catehizată, urbană, conectată, dependentă de tehnologie, pro-occidentală,
dornică de progres și justiție socială, mimetică și (așa cum e normal) frenetic
angajată într-o mitologie a schimbărilor accelerate. Deși avem destui tineri
credincioși și respectuoși cu Tradiția, avem și mulți alții care au preluat din
Occident ideologii de stânga, cu accente vădit anti-clericaliste și chiar
anti-creștine. E un tragic neînțeles în miezul acestor evoluții: i-am lăsat
(uneori chiar pe copiii noștri) să reducă taina creștinismului la o caricatură
și la câteva stereotipuri ostile, de extracție postmodernă, neomarxistă și
utopic-iacobină. Cum această nouă generație (fragmentată sub diverse nume de
cod: mileniali, Z etc.) va fi cea care conține in nuce viitorul
Ortodoxiei românești, se cade să ne trezim și să onorăm așteptările sale prin
dialog inteligent, creație apologetică, autocritică existențial asumată și
deschidere netrucată, pentru a salva esențialul. În noile condiții – dictate de
eșecul simbolic al referendumului pentru familia „tradițională” –, chestiunea
politică se reformulează dramatic: nu a sosit, oare, timpul ca Biserica noastră
să stimuleze o forță moderat-conservatoare, creștin-democrată și
pro-occidentală, adică scutită de influențe autoritariste, anti-liberale și anti-europene,
preluate din spațiul post-sovietic? Se cheamă că suntem prea pesimiști dacă
anticipăm că, fără cristalizarea unui asemenea pol politic, vom pune rapid în
pericol deopotrivă creștinismul și democrația? Iată întrebarea etapei,
formulată succint, în acest colț de venerabilă gazetă transilvană... Ea
reflectă o frământare lucidă, care-și așteaptă grabnic răspunsul, pentru a
prezerva decența, pacea socială și vivacitatea dreptei credințe în România de
mâine.
