 |
| Pr. Dr. Cristian MUNTEAN |
Încep să-l cred din ce în
ce mai mult pe marele gânditor englez John Stuart Mill care scria în
,,Autobiografia” sa din 1873 că soarta omenirii nu poate să se îmbunătățească
semnificativ dacă nu are loc o schimbare fundamentală a modului ei de gândire.
Se pare că vremurile pe
care le trăim au declanșat, odată cu pandemia, zorii timizi ai unei societăți
umane a cărei esență ține de tehnologie, chiar dacă nu suntem încă pregătiți,
cultural sau spiritual, pentru lumea pe care o creăm.
Jamie Susskind, în cartea
sa ,,Politica viitorului”, încearcă să ne pregătească pentru marea ,,etapă
tehnologică” ce va schimba vechile moduri de gândire la fel de mult precum au
făcut-o, la vremea lor, revoluția industrială sau apariția scrisului. Ea ne va
afecta, se pare, nu doar calitatea de consumatori, ci și cea de cetățeni. N-ar
fi rău de vizionat, în acest sens, filmul ,,The social dilemma”.
Dacă ar fi să ne gândim la
,,tânărul bogat de azi”, ar fi imperios să ne întrebăm: la care ,,azi” ne
raportăm? Christos Yannaras, în jurnalul său de tinerețe: ,,Foamea și setea”,
are un eseu intitulat ,,Astăzi”, în care postulează ideea unui ,,astăzi” ca
așteptare a morții într-un spațiu permanent nesigur al zilei, un drum ce nu are
,,nici han și nici popas”.
Chiar dacă sunt multe
elemente care ar putea creiona chipul ,,tânărului bogat” de azi, timpul care
cuprinde acest posibil ,,azi” pare foarte nesigur și mișcător. Vorbim de un
tânăr angrenat în lumea vieții digitale a cărui viață socială va fi observată
și înregistrată sub formă de date care vor fi apoi selectate, stocate și
prelucrate cu ajutorul sistemelor digitale. Vorbim despre o lume în care forța,
supravegherea și controlul percepției vor fi însăși puterea. De aceea
,,nesiguranța zilei de azi”, de care vorbea Yannaras, pare un ,,element
permanent” nu doar al vieții sale din tinerețe, ci poate fi modelul de azi al
tânărului și bătrânului deopotrivă.
În tradiția greacă, tinerii
aristocrați care doreau să studieze cu profesori faimoși erau supuși unei
discipline pe care nu mulți o puteau duce la capăt. Este cunoscută școala lui
Pitagora despre care amintea Dionisie Laertios în „Viețile și doctrinele
filosofilor”, unde tinerii trebuiau să urmeze timp de cinci ani, în tăcere,
cursurile și numai după ce treceau de un examen puteau să-l audieze pe
Pitagora.
În viitor, tehnologia va
pune stăpânire pe lumea noastră și va fi inseparabilă de viața de zi cu zi (de
fapt este), dar va fi înglobată în structuri și obiecte pe care nu le-am
considerat niciodată înainte drept ,,tehnologie” (Jamie Susskind, Politica
viitorului, 2019).
Trăim cu sentimentul unui
război al tehnologiei împotriva umanității, cu toate că ni se repetă obsesiv că
totul este în folosul omului. Susskind ne face atenți la posibilitățile pe care
ni le oferă tehnologia de la modalitățile noi de lucru, de a călători, de a
face cumpărături, de a crea artă, de a ne proteja familia, de a ne menține în
formă sau de a ne perfecționa. În viitor vor putea apărea alte moduri de
exprimare de sine și autoperfecționare.
Întrebarea care se pune în
acest nou context este legată de interesul pe care ,,tânărul bogat de azi” l-ar
mai putea avea pentru cele spirituale și, implicit, pentru o relație personală
cu Mântuitorul Hristos.
Evanghelistul Matei îl
înfățișează pe acest tânăr preocupat și de cele spirituale într-o manieră
pământească. Împlinea poruncile din datorie și cu simț practic, un mod care nu
ne este străin nici nouă. De foarte multe ori nu ne ridicăm din formalismul de
tip fariseic și suntem mai atenți la literă decât la Duh, cu mulțumirea că am
împlinit ce ni se cere.
Mântuitorul ne pune la un
examen: să sesizăm propria nevoie (dacă este) pentru Împărăție și să ne
comportăm în consecință anulând ,,grijile” în favoarea bucuriei pentru viața
din lumea ce va să vină, încă din lumea de aici/azi. Poruncile amintite de El
vizează responsabilitatea pentru oameni. Ele se pot transfigura într-una
singură: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
Trăim, mulți dintre noi, cu
gândul că Împărăția lui Dumnezeu presupune niște beneficii suplimentare
adăugate la o viață confortabilă. Puțini înțeleg că ea (Împărăția) ar trebui să
ne solicite toată atenția și toate resursele de care dispunem pentru a o trăi ca
mod de viață.
Educația de azi prinde
contururi noi și pare să nu mai aibă timp de o relație personală între maestru
și ucenic. Ea a devenit un act de achiziție de informații/deprinderi, dar mai
puțin într-o paternitate pe care doar teologia nu a evacuat-o până acum. Cu
toate acestea, ar fi nedrept să nu semnalăm eforturile considerabile de a
schimba structura programelor școlare punând accentul de pe conținuturi pe
competențele și abilitățile învățăceilor.
Întrebarea tânărului de
azi: ,,ce să fac ca să moștenesc împărăția cerurilor?” este specială în
contextul unei lumi (poate) la fel de desacralizată, ca cea de pe vremea
Mântuitorului. Îndemnul Domnului ,,de a urma poruncile”, dacă vrea ,,să intre
în viață”, ne plasează în fața unei dileme existențiale legate de sensul
vieții.
În ,,Mitul lui Sisif”,
Alber Camus scria că nu există decât o singură problemă filosofică serioasă: să
știm că viața merită să fie trăită, dar astăzi se pare că problema se reduce
substanțial la întrebarea dacă viața poate avea un sens. Jean Grondin vorbește
despre sensul ei ,,direcțional” amintind de vorba pe care o rostea deseori
Heidegger că sensul vieții este sensul unei alergări spre moarte (Despre
sensul vieții, eseu filosofic, 2019).
De aici putem înțelege
maniera de lucru a Mântuitorului care-l invită pe tânăr ,,să intre în viață”
prin păzirea poruncilor, arătându-i că înțelegerea ei presupune eliberarea de
orice constrângere materială. A profita de viață înseamnă să dobândești un
anumit ,,simț” al ei, în care ai libertatea de a alege ,,sensul” fericirii
potrivit ordinii la care consimți prin propria cunoaștere.
Îndemnul lui Hristos rămâne
și azi la fel de viu și actual în ciuda unei lumi din ce în ce mai mult lipsite
de nevoia transcendenței.
