 |
| SF. SOFRONIE DE LA ESSEX |
Care este împlinirea nevoinţei? Ce este esenţial unui călugăr? Cuviosul Avva Siluan zice: „Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume”. Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens. Dar ce este un „rugător pentru lumea întreagă”? Ce este acea rugăciune pentru lumea întreagă, atât de iubită Cuviosului Siluan?
În cartea Facerii ne
este dezvăluit gândul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a
înfăptuit şi cerurile, şi pământul, şi tot ce este, printr-un singur cuvânt – „Să
fie…” – când ajunge la om altfel purcede: Se opreşte, cum ar fi, şi se
sfătuieşte „sfatul cel mai înainte de veci”: „Să facem om după chipul
Nostru şi după asemănare…” (Facerea 1, 28) – şi a făcut pe Adam. Şi Adam
era unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului său, purtând în trupul său toată
omenirea ce avea să fie.
Dar Dumnezeu, în al cărui
Chip l-a făcut pe om, nu este o Persoană singură („…chipul Nostru…”); şi
găseşte că: „nu este bine a fi omul singur; să-i facem ajutor…” (Facerea
2, 19), şi în cele din urmă, din trupul său, o scoate şi pe Eva, prin care avem
să ne naştem toţi cei ce am umplut pământul în cursul istoriei. …Şi totuşi: „Să
facem om…” – nu „oameni”, nu „omenire”, ci „om”. Deci
toată această omenire, toţi aceşti oameni, bărbaţi şi femei (ca să nu mai
vorbim de „mase”, de „gloate” şi alte asemenea lor, concepte care nicidecum
nu-şi au locul în viaţa adevărată a rugăciunii), fie ei „ca nisipul mării şi
ca iarba pământului” în număr, şi „ca stelele cerului” – toţi
aceştia suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este
un Dumnezeu; aceasta, totuşi, nu se va putea plini decât atunci când se va
desăvârşi în noi, în cele din urmă, în veşnicie, acea asemănare la care nu vom
putea ajunge până nu se va naşte şi mântui cel din urmă ce mai are a se naşte
din femeie (cf. Ev. 11, 40).
Această asemănare
însă trebuie desăvârşită mai întâi la nivel personal sau, cum îi plăcea
Părintelui Sofronie să întărească, ipostatic, asemănându-ne, fiecare
dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos-Omul; şi în aceasta şi stă lucrarea,
nevoinţa mântuirii fiecăruia. Iar asemănarea, după cuvântul lui Hristos: „Fiţi
desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri, desăvârşit este” (Mt.
5, 48) trebuie dusă la desăvârşire, la „măsura vârstei plinirii lui Hristos”
(Ef. 4, 13). Această măsură, Părintele o vedea în rugăciunea din Ghetsimani,
rugăciune la care mult cugeta şi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima
vreme a vieţii sale pe pământ.
Cuprinsul acestei rugăciuni
mântuitoare nu ne este dezvăluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfântul Luca
pomeneşte ceva din cele ce au urmat rugăminţii „să treacă paharul acesta”;
dar ştim că, în acea rugăciune, Hristos-Omul Se ruga pentru păcatele, pentru pierzania,
pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse sau ce avea să se
nască din Adam, ca pentru Sine Însuşi. În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit
de toţi, singur, era Unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în
Duhul Său toată omenirea ce fusese de la primul Adam şi ce avea să fie, până la
cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie. Căci „făcutu’s-a Omul, Adam
cel dintâi, întru suflet viu, iar Adam cel de pre urmă, Duh făcător de viaţă”
(1 Cor. 15, 45).
Aceasta este „rugăciunea
pentru lumea întreagă”, sau, iarăşi, cum îi plăcea Părintelui
Sofronie să spună – pentru „întreg Adamul”; rugăciune în care
omul îşi atinge culmea asemănării sale cu Hristos-Omul; unde trece de la
nivelul de „individ” la cel de persoană, de ipostas; adică
unde şi el devine un Adam, purtând în sinea sa, în rugăciune, întreaga omenire
– întreg Adamul, rugăciune pe care Părintele Sofronie, în ultimele sale zile, o
numise „Rugăciunea Ipostatică”.
Mântuirea omului nu se sfârşeşte la
asemănarea cu Hristos-Omul, fiindcă Hristos, în acelaşi timp, este Însuşi
Dumnezeu; iar omul, în măsura asemănării sale cu acel Om, cu Dumnezeu se
aseamănă. Şi aceasta nu ar trebui să fie de mirare, deoarece, atunci când
Dumnezeu hotăra „să facem om după chipul Nostru, şi după asemănare”, El
nu era întrupat în alt chip, ci se afla în starea Sa dumnezeiască, cea de mai
înainte de veci. De aceea, Biserica Ortodoxă şi înţelege mântuirea ca fiind
nimic mai puţin sau mai prejos decât îndumnezeirea omului; şi Ea singură are
înţelegerea adâncului acestei „taine… ascunse din veci întru Dumnezeu”
(Ef. 3, 9), şi smerita îndrăznire a o crede.
Am
vorbit de „înnoire” şi de arhimandritul Sofronie ca fiind unul dintre „înnoitorii”
veacului nostru. Dar, precum se va vedea în lucrarea de faţă, departe de a
pretinde la a înnoi, să zicem, chipul nevoinţei pentru „omul modern”
(expresie mult întrebuinţată astăzi), Părintele Sofronie repune vechile,
anticele temelii duhovniceşti ale nevoinţei în general şi, deci, în special ale
călugăriei, la locul lor, arătându-se, precum spunea despre el un stareţ din
Muntele Athos, ca „un cărturar învăţat întru Împărăţia Cerurilor”, care
ştie să „scoată din vistieria sa noi şi vechi” (Mt. 13, 52); şi aceasta,
într-o epocă unde omul mult prea uşor judecă şi trăieşte numai după efecte
exterioare. Şi această judecată şi trăire se observă nu numai în nevoinţă, în
monahism, în biserică, ci în toate domeniile vieţii şi ale culturii sale, omul
modern părând neputincios a pătrunde duhul şi sensul lucrurilor. Or, „Duhul
este Carele face viu; trupul nimic nu foloseşte” (Ioan 6, 63). „Trupul”,
sau, în general, forma exterioară trăieşte numai din duhul care îi dă viaţă.
Iar dacă duhul lipseşte, atunci şi forma sa supune stricăciunii, se
dezintegrează – de unde şi aceste forme noi, „moderne”, în arte sau în
arhitectură, de pildă, care nu sunt decât chipul dezintegrării celor
tradiţionale, sau „fireşti”, uneori până la a nu le mai putea
recunoaşte. Dacă însă forma se păstrează, este de notat că motivul, în general,
nu este unul esenţial, de trăire în duh, ci tot „exterior”:
o inerţie istorică de „a păstra”, spre exemplu; sau o oarecare nostalgie
a trecutului sau o consideraţie estetică arbitrară prin care se imită cu
mai multă sau cu mai puţină reuşită cele ale trecutului. În ambele aceste
cazuri ne vine să parafrazăm vechea zicală românească: „Duhul trece, formele
rămân”.
Mult
se vorbeşte astăzi despre „evoluţie”, ba chiar de „progres”;
iarăşi însă, fără a se observa nici duhul acestora, nici sensul
lor, nici către ce evoluăm sau progresăm. Teamă ne este că vremea a venit ori
să ne întoarcem la Duh şi la Adevăr, ori…
Învechitus-a
lumea, „ca o haină”; îmbătrânit-a Adam în păcatul său, a cărui curgere
îşi atinge astăzi străfundurile. „Încă puţin”, şi ajungem acolo unde
stihiile „ca un veşmânt se vor înveli şi se vor schimba” (cf. Ev. 1, 12)
de către mâna cea blândă, dar atotputernică a Domnului. Vremea este creştinului
cu adevărat a se înnoi, a-şi umple candela cu untdelemnul Duhului, căci „iată
vine Mirele în miezul nopţii” – întunericului acestui Veac; căci „trece
chipul lumii acesteia” (1 Co 7, 31). Iar „untdelemnul” Duhului este
– a face a se sălăşlui în om Cuvântul lui Dumnezeu – iar acel Cuvânt este
Hristos – Adevărul (Ioan 14, 6).
Tema
pe care am ales-o mi se pare cât se poate de actuală nu numai pentru cei pe
care îi numim nevoitori în înţelesul restrâns şi, ca să zic aşa, „profesional”
al cuvântului – călugări şi pustnici, de pildă – ci şi în general, pentru tot
creştinul. Mai mult decât atât, actualitatea şi „contemporaneitatea”
acestei teme rămân, în toate veacurile şi în fiecare epocă, nemicşorate, şi
aceasta prin însăşi firea vieţii în duh pe care o avem în vedere aici.
În
cazul de faţă, ţinând cont de aşteptările concrete ale auditorului, voi încerca
să vorbesc desprinzându-mă de ce s-ar putea numi „condiţionare academică”,
spre a nu da cuvântului meu un caracter intelectiv şi abstract. Aceasta, şi
pentru că, în viaţa adevărată a Bisericii, teologia este înţeleasă, mai presus
de toate, ca vieţuire [petrecere] în Dumnezeu. Teologia abstractă, ca ştiinţă
academică, deşi apare tot mai mult, în condiţiile istorice ale acestei lumi, ca
inevitabilă pentru Biserica lui Hristos, totuşi ascunde întotdeauna
în sine primejdia îndepărtării de adevărata viaţă în duh şi uşor poate conduce
către o „viziune filosofică” – cum spunea unul dintre filosofii ruşi –
care nu are putere a mântui şi a înnoi pe om. Nu aş vrea să petrec acest ceas
în chip neroditor, rămânând în afara vieţii – ci, dimpotrivă, dorinţa mea este
de a intra cât mai adânc posibil în viaţa însăşi. În afară de aceasta, în
măsura în care în lume creşte dinamica pierzaniei, cresc şi suferinţele
omenirii, dar, în acelaşi timp, creşte proporţional şi conştiinţa nevoii
imperioase de a le depăşi. Oricât de nejustificate ar fi aceste suferinţe,
fiind numai urmarea păcatului şi nicidecum condiţiile obiective – adică create
de Dumnezeu – ale vieţii noastre, ele alcătuiesc totuşi realitatea în care,
vrem, nu vrem, suntem cu toţii prinşi. În chip inevitabil toţi suferim: unii,
în înţelesul negativ, intrând în torentul larg al patimilor acestei lumi,
ceilalţi, în cel pozitiv, din iubire pentru semeni. Dar, întrucât sensul vieţii
noastre nu stă în suferinţe – care nu sunt decât vădirea nedesăvârşirii noastre
– suntem, fireşte, chemaţi a le depăşi, a ne mântui din ele – ceea ce în viaţa
omului raţional [înţelegător] devine nevoinţa cea de bunăvoie – asceza.
Nevoinţa,
asceza, ca trudă duhovnicească este de nedespărţit, nu numai de toate religiile
mari sau mai puţin mari cunoscute de istorie, dar şi de tot ce numim în general
cultură, chiar şi nereligioasă. Fiecare religie: iudaismul, budismul,
mahomedanismul, toate formele contemporane de panteism, teozofia, ezoterismul,
antropozofia şi alte curente mistice asemănătoare lor, şi, în sfârşit,
creştinismul nostru – toate îşi au cultura lor ascetică, fiecare deosebindu-se
de celelalte într-o măsură sau alta în virtutea diferenţelor de conştiinţă
dogmatică. Vom lăsa deoparte astăzi analiza comparativă, de altfel interesantă
în sine, a diverselor culturi ascetice şi dependenţa lor de conştiinţa
dogmatică pe care se întemeiază. Aş vrea să dau cât mai pe scurt şi, în acelaşi
timp, cât mai limpede o privire generală asupra nevoinţei ortodoxe şi îmi
propun aici a vorbi în calitatea mea de creştin ortodox.
Numim
creştini numai pe aceia care au primit pe Hristos ca fiind Adevărul şi
Dreptatea absolute, ca singur Dumnezeu-Făcător şi Dumnezeu-Mântuitor. Şi
respingem toate tentativele de a-l pune pe Hristos în rândul celorlalți „întemeietori
de religii” sau „marilor maeştri ai lumii”, fie El chiar la loc de
cinste. Creştinismul ni se înfăţişează în toată exclusivitatea sa şi în nici un
caz nu-l privim doar ca pe o „tradiţie” în rând cu celelalte tradiţii şi
culturi ascetice. Noi ne întemeiem în cuvintele lui Hristos precum: „Pre
Tatăl nu-L cunoaşte nimenea fără numai Fiul şi căruia va voi Fiul să-i
descopere” (Matei 11, 27), „Nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin Mine”
(Ioan 14, 6), „Că de nu veţi crede că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”
(Ioan 8, 24) şi altele ca acestea.
Poruncile
lui Hristos sunt oglindirea în lumea noastră a vieţii veşnice, dumnezeieşti şi,
în acelaşi timp, calea către ea. Orice viziune, cât de înaltă ar părea ea şi
chiar dumnezeiască, dacă este în afara lui Hristos, pentru noi nu este lumina
dumnezeirii. Pornind de la aceste premise, noi chiar definim sensul
şi ţelul nevoinţei ortodoxe ca fiind păstrarea poruncilor lui Hristos, năzuinţa
de a face aceste porunci să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre
fiinţe. Şi, dacă veţi întreba, care anume porunci, atunci răspunsul va fi
următorul: prima poruncă – „Şi să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată
tăria... iar a doua, asemenea acesteia: să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi
pre tine”. Căci, după cuvântul lui Hristos, „într-aceste două porunci
toată legea şi proorocii atârnă” (Marcu 12, 30-31; Matei 22, 39). Şi aşa,
ţelul şi sensul nevoinţei creştine odată definite, să trecem la o privire mai
în amănunt a formelor pe care le îmbracă această viaţă în Dumnezeu când ea
trece în lucrare a noastră, omenească.
Ceea
ce înţelegem prin asceză poate fi definit pe scurt ca nevoinţă şi lupta
raţională [înţelegătoare] şi de bună voie duse pentru atingerea desăvârşirii
creştine. Însă desăvârşirea, aşa cum o gândim noi, nu încape în firea cea
creată a omului, şi de aceea nu poate fi atinsă prin simpla dezvoltare a
posibilităţilor acestei firi limitate, luată în sine însăşi. Desăvârşirea
noastră se află numai în Dumnezeu Însuşi şi este darul Duhului Sfânt (Matei 5,
48). De aici se vede că asceza ca atare, la creştini, niciodată nu poate deveni
ţel; ea este numai mijlocul, numai înfăptuirea libertăţii şi raţionalităţii
[înţelegerii] noastre pe calea atingerii darului lui Dumnezeu.
Ca
nevoinţă raţională [înţelegătoare], asceza noastră, în dezvoltarea ei, devine o
ştiinţă, o artă, o cultură. Dar, iarăşi zic, oricât de înaltă ar fi această
cultură, luată în aspectul ei omenesc, ea nu are decât o valoare foarte
relativă. Posturile, înfrânările, privegherile, viaţa aspră, sărăcia înţeleasă
ca neagonisire, ca lipsa vrerii de „a avea”, ca libertate faţă de
puterea lumii materiale asupra noastră; ascultarea, ca biruinţă asupra voinţei
egoiste, „individuale” şi ca una dintre cele mai înalte şi minunate
expresii ale iubirii noastre de Dumnezeu şi de aproapele, însingurarea ca
urmare a căutării cămării lăuntrice unde să putem „a ne ruga tatălui în
taină”; învăţarea întru cuvântul lui Dumnezeu, nu în sens „exterior”,
aşa-zis al cunoştinţei academice, ci ca adăpare din acel duh al vieţii în har
şi al cunoştiinţei de Dumnezeu, tăinuit în Sfânta Scriptură şi în scrierile
Sfinţilor părinţi; întreaga-înţelepciune ca învingere a impulsurilor trupeşti,
„necuvântătoare” şi, în general, a „complexului trupesc” prin
vieţuire [petrecere] în amintirea de Dumnezeu; bărbăţia, îndelung-răbdarea şi
smerenia; compătimirea şi milostenia, ca expresii ale iubirii de Dumnezeu şi de
aproapele; credinţa, tot aşa, ca o nevoinţă a dragostei – toate acestea pot şi
trebuie să devină nevoinţă raţională [înţelegătoare] şi de bună voie a omului;
dar, până nu a venit lucrarea atot-întăritoare a harului dumnezeiesc, până
atunci, toate acestea rămân simplă lucrare omenească şi, în consecinţă,
pieritoare. În virtutea acestui fapt, toată lucrarea nevoinţei noastre conduce
către contopirea voinţei şi vieţii noastre cu voinţa şi viaţa lui Dumnezeu
Însuşi. Înfăptuirea lor se atinge cu precădere prin rugăciune, şi de aceea
rugăciunea este culmea tuturor străduinţelor ascetice; ea este centrul de la
care toate celelalte faceri îşi trag puterea şi întărirea.
Drd Horia-Nicolae RATZ
