Pr. Dr. Cristian MUNTEAN
Una din temele mele recurente este cea legată de
întâlnirea cu aproapele și de necesitatea dialogului ca măsură a unui posibil
dialog spiritual. Și unde te poți întâlni mai lesne decât în proximitatea unei
,,cine” la care te împărtășești de prezența/bucuria celuilalt.
Am trecut printr-o perioadă de ospețe care mai
de care mai bogate gastronomic, ne-am făcut loc printre mulțime de meseni
(cunoscuți și necunoscuți), am socializat protocolar dar, parcă, n-am reușit
să ne împărtășim de prezența celuilalt. Și chiar dacă am fost prezenți la mese
familiale, parcă rutina întâlnirii nu ne-a dat senzația bucuriei prezenței.
Ce mai reprezintă azi o cină? Poate fi una de
afaceri în care ne căutăm un posibil partener economic, poate fi una de
familie, în care singura interacțiune este legată de conexiunea la internet,
sau poate fi una romantică, în care cei doi își caută frumusețea mărturisirii
împreună.
Participarea la o cină reprezintă ceva mult mai
profund. Este, în primul rând, o formă de comunicare/comuniune prin excelență.
A împărți hrana cu cineva este o formă de comuniune care implică o relație.
Nimeni nu împarte hrana cu dușmanul. A participa la o cină presupune și o
invitație care implică dorința unei întâlniri.
Dincolo de aspectele legate de relație este și o proiecție spre
viitor atât a relației înseși, cât și a pregătirii ingredientelor necesare
unei reușite convivialități. În acest sens, gătitul devine o ,,metaforă
euharistică” (Rubem A. Alves) pentru că face real ceea ce este ireal, face
prezent ceea ce este absent. De aceea și bucătarul devine o ,,ființă eshatologică”.
Cred că s-ar impune, în acest context, lectura unei admirabile cărți a
teologului și psihanalistului sud-american, de origine evreiască, Rubem A.
Alves: ,,Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică”,
în care ni se amintește că bucătăria e un loc al transformărilor într-un spațiu
definit. Gătitul desființează spațiul. Mirodeniile și gusturile latente
înăuntru sunt obligate să iasă afară. Dulcele, acrul, amarul, săratul sunt
silite să intre în combinații inexistente. Totul este o nouă creație (R.A.
Alves).
Teologul sud-american ne dă și cheia: ,,Fiecare
masă cină este o revelație, visele bucătarului date celor care o mănâncă:
euharistie”, pentru că o cină este ,,sufletul bucătarului transformat în
mâncare”.
Pornind din acest punct, ne-am putea reevalua cu
toții poziția față de invitația la cină și, implicit, față de gazdă. În
definitiv, bucătarul nu gătește pentru el, ci pentru alții. Bucătarul mănâncă
bucuria pe care o vede pe fața celorlalți atunci când mănâncă, iar acea bucurie
e o declarație tăcută de dragoste și o cuminecare de bucuria mesenilor.
Actul cuminecării/împărtășirii este, de fapt,
actul primirii lui Hristos prin gustare sub forma Sfintelor Taine, dar poate
exprima, într-un sens mai larg, întreaga viață a Bisericii, care este una de
continuă cuminecare cu Dumnezeu, prin cuvânt, prin imagine-icoană, prin
căutare, prin toată încărcătura harică, pe care Biserica o poartă către om prin
actul de cult. Astfel, Biserica devine bucătăria vieții duhovnicești, acest
spațiu de experimentare/transformare a oamenilor cu prezența dumnezeiască.
Cu cât omul se împărtășește mai profund de
realitatea Bisericii lui Hristos, cu atât participă mai profund la viața pe
care Însuși Hristos dorește să i-o împărtășească. Iar actul prin excelență al
,,grefării” duhovnicești este cel liturgic/euharistic.
Într-o lucrare absolut remarcabilă a teologului
și filosofului Christos Yannaras: ,,Abecedar al credinței”, ni se atrage
atenția că primii ucenici ai Mântuitorului aveau conștiința chemării la o
,,întrunire în unitate”, la o ecclesia, explicând că ceea ce-i unește nu e
acceptarea unor principii sau valori teoretice, ci acceptarea chemării care le
schimbă radical viața: ,,transformă indivizii, monadele izolate într-un trup
unitar, în Ecclesia”.
Astfel, Biserica este întrunire la Cina
Euharistiei. Nici instituție religioasă, nici ierarhie administrativă, nici
clădiri, nici birouri. Este poporul lui Dumnezeu adunat la ,,frângerea pâinii
și binecuvântarea potirului (Yannaras). Iar unitatea acestui nou popor al lui
Dumnezeu este dată de participarea la Cina Domnului, actul de acceptare a
Noului Legământ, pecetluit cu sângele jertfei pe cruce a lui Hristos.
Dar, vorba părintelui Ioachim Parr, în fiecare
zi trecem pe lângă Dumnezeu, neobservându-L, fiindcă nu Îl cunoaștem și, prin
urmare, nu-L putem vedea. Parcă ne‑am pierdut aptitudinea de a vedea. E greu să
înțelegem că lumea din jur există pentru noi, ca să-L dobândim pe Dumnezeu, să
le slujim semenilor și să ne iubim unii pe alții. De aceea refuzăm cu atâta
nonșalanță invitația la Cină.
Trupul și Sângele lui Hristos sunt lumea,
creația, dar nu în stare de răzvrătire pentru existență autonomă. Sunt
existența creată ca ofrandă adusă lui Dumnezeu, ca afirmare a mulțumirii
adresate iubirii făcătoare de viață a Tatălui. Acestei realități îi suntem
părtași prin împărtășire.
Frumos, spunea Yannaras, că împărtășirea este
retrăirea și reînnoirea relației creatului cu necreatul care se realizează
,,în Trupul și Sângele lui Hristos”. Pâinea și vinul nu sunt obiecte neutre
care slujesc spre hrănirea și supraviețuirea individualității muritoare, ci
sunt creația care se comunică și se împărtășește ca relație dătătoare de viață
cu Tatăl, sunt creatul în unitate de viaţă cu necreatul, sunt Trupul și
Sângele lui Hristos, așa cum ne-a încredințat El Însuși.
Doar actul împărtășirii transformă existența
noastră autonomă în viața cea adevărată, în care acceptăm să existăm numai
iubind și fiind iubiți.
Dar, pentru aceasta, avem nevoie (preoți și credincioși) de o
reașezare în duhul Bisericii, conștienți de chemarea la întrunirea în unitate
sau, mai precis, de importanța unui răspuns afirmativ la invitația la cină,
pentru că ,,fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”.
Pr. Dr. Cristian MUNTEAN
