Lect. Dr. Ciprian Iulian TOROCZKAI
Într-un ciclu
anterior am analizat câteva dintre provocările externe la care Biserica
Ortodoxă ar trebui să răspundă pentru eficientizarea misiunii sale în lume.
Aceste provocări sunt dublate însă și de anumite probleme de ordin „intern”, pe
care le prezentăm rezumativ în cele ce urmează.
1.
Conservatorismul și imobilismul tradiționalismului. Biserica Ortodoxă se
prezintă pe sine – și este, în general percepută așa și din exterior – ca o
„Biserică a Tradiției”. Dar înseamnă acest lucru tradiționalism, imobilism, conservatorism
(G. Crow 2010:13), în ultimă instanță, „literă moartă”? Răspunsul este negativ,
iar demonstrarea acestui fapt reclamă răspunsuri la alte întrebări: Ce e
Tradiția? Care este relația ei cu Sfânta Scriptură? De unde survine legătura
indisolubilă între Biserică, Evanghelie, Tradiție și misiune?
Unitatea e
dată de prezența Aceluiași Duh al lui Dumnezeu în Biserică, Trupul lui Hristos,
dar și în Scriptură și în Tradiție. Primul pas în realizarea misiunii l-a reprezentat
predicarea Evangheliei, care nu este altceva decât lucrarea de vestire a
Persoanei și a operei de mântuire a lui Iisus Hristos, Fiul cel veșnic al lui
Dumnezeu întrupat „la plinirea vremii”. Astfel, în Noul Testament prin Evanghelie
se înțelege „vestea cea bună” sau revelația lui Dumnezeu în persoana și
lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, mesajul sau conținutul acestei
descoperiri cuprins în predica și învățătura lui Iisus (vezi Mc. 13, 10, 14, 9
sau Rom. 2, 16), precum și propovăduirea acestui mesaj (Fil. 4, 3). Evanghelia
lui Hristos este „putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede,
iudeului mai întâi și elinului” (Rom. 1, 16; cf. Efes. 1, 13, I Cor. 15, 1-2).
Dar Evanghelia posedă o dimensiune universală, întrucât reprezintă „vestea
fericită a păcii și iubirii aduse de Dumnezeu pe pământ, destinată tuturor,
umanității întregi, de pretutindeni și din toate timpurile” (I. Bria 1994:160).
Încă de la
începutul Bisericii, prin Evanghelie s-a înțeles întreaga tradiție orală a
predicii lui Iisus Hristos. Consemnată apoi în scris, aceasta a devenit
normativă pentru învățătura Bisericii. Astfel, toți „evangheliștii” s-au
folosit de forma originală a Evangheliei – adică tradiția orală –, căreia Biserica
i-a dat o formă definitivă înainte de sfârșitul secolului I.
La fel cum
Mântuitorul Iisus Hristos Însuși se prezenta în Evanghelii ca fiind „învățător”
– rabbi (Mt. 19, 16, 23, 8, Lc. 9, 49, In. 1, 49), având ca principală
misiune predicarea Evangheliei (Mc. 1, 38), tot așa și cei aleși de El,
Apostolii, au de îndeplinit această misiune. „Învățătorul vostru este unul:
Hristos” (Mt. 23, 10), iar cei doisprezece aleși de El sunt investiți cu
puterea iertării păcatelor (Mt. 18, 18) și cu misiunea de a propovădui (Mc. 3,
14-19), pentru a fi „martorii” Săi „până la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8).
Și în ceea ce
privește conținutul predicii există identitate între mesajul lui Iisus Hristos
și cel al ucenicilor Săi. Pe de o parte, Iisus vorbește în sinagogi, angajează
discuții în contradictoriu cu cărturarii Legii, folosește metoda rabinică de
exegeză a Scripturii, dar, pe de altă parte, El nu pregetă să predice în mod
public, pe străzi, în case particulare, în aer liber, pe câmp, pe vârful
colinelor, pe țărmul lacurilor sau lângă Marea Galileii. Principala deosebire
față de învățătura omenească a fariseilor provine însă mai ales din aceea că
învățătura Sa vine din plinătatea lui Dumnezeu, pe care o vestește ca „trimis
de Dumnezeu” (In. 3, 34). Aceeași calitate de trimiși o au și Apostolii și
ucenicii acestora, care vestesc „vestea cea bună”, Evanghelia Împărăției lui
Dumnezeu (Mt. 4, 23) tuturor oamenilor. De reținut că ei posedă tot un cuvânt
„cu putere multă” ca și cuvintele rostite de Cuvântul veșnic, Fiul lui Dumnezeu
Întrupat. Acesta le și spusese: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și
sunt viață” (In. 6, 63). Cuvântul lui Iisus Hristos este plin de adevăr și de
iubire divină (Mc. 1, 22), iar aceeași putere o au și cuvintele propovăduitoare
ale ucenicilor Săi. Mesajul lor are puterea dumnezeiască de transformare a
sufletelor, pentru că în ele oamenii își găsesc răspuns la problemele vieții
lor spirituale (Ibid. p. 161).
După modelul
predicii Mântuitorului și a Apostolilor, în continuare predicarea Evangheliei
trebuie să urmărească naşterea şi transmiterea dreptei credinţe, deoarece
regula credinţei devine regula vieţii. Viaţa creştină autentică este posibilă
numai printr-un act de auto-identificare a fiecărei generaţii de credincioşi cu
practica de totdeauna a Bisericii, prin retrăirea în „comuniunea sfinţilor”, în
unitate de gândire şi viaţă cu predecesorii. De aici rezultă transmiterea
Tradiţiei ca exigenţă a misiunii.
„Geniul
Ortodoxiei constă în concepţia ei dinamică despre Tradiţie”, afirma Pr. Ion
Bria. Tot el atrăgea atenția asupra sensului dublu pe care îl are aceasta: 1) întreaga
operă a lui Iisus Hristos în timp, adică mesajul Apostolilor trimis
Bisericii (I Cor. 11, 23) – „credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna” (Iuda 3); 2) modul de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti în
istoria Bisericii, nu ca simplă trecere de la o generaţie la alta, ci ca o
„succesiune în care Biserica, în acelaşi timp, continuă şi înnoieşte credinţa
de la început (In. 16, 13)”. „În acest sens, Tradiţia nu este o altă sursă a
Revelaţiei, alături de Sfânta Scriptură, ci principiul, criteriul şi mediul ei
permanent. Biblia şi Tradiţia formează un ţesut, sau două şuviţe ale unei
frânghii de rezistenţă, nu două verigi succesive ale unui lanţ” (Ibid. p.
401).
„Predicați
Crezul!” – spunea cu tărie părintele Florovsky, după care își leagă propria
mărturisire de unitatea indisolubilă dintre cuvântul Evangheliei și cel al
Tradiției – care exprimă în fapt aceeași realitate mântuitoare a lui Hristos:
„Ce ar trebui să predic eu contemporanilor noștri într-un veac ca acesta? Nu
este loc de îndoială: Îl voi predica pe Iisus Hristos Cel Răstignit și Înviat.
Voi predica și voi împărtăși tuturor celor care mi-au fost încredințați mesajul
mântuirii, așa cum mi-a fost înmânat mie de tradiția neîntreruptă a Bisericii
universale. Nu voi ezita. Cu alte cuvinte, voi predica «învățăturile Crezului»”
(G. Florovsky 2006:34). Așadar, „simbolurile de credință erau gândite în mod
deliberat a fi scripturale”, deși, pe de altă parte, tocmai din acest fapt
poate să survină dificultatea receptării de către omul modern. Dar tocmai în
acest punct relevanța Tradiției vii devine și mai puternică, ea fiind singura
cale prin care Evanghelia poate rămâne vie: „Păzesc și îmbrățișez dogmele
credinței întru cunoștință și din toată inima, deoarece am înțeles prin
credință adecvarea și relevanța lor perenă la toate epocile și împrejurările,
inclusiv la o vreme ca aceasta de față. Și cred că tocmai aceste dogme ale
credinței pot impulsiona o generație disperată ca a noastră, spre a ne
recâștiga curajul și viziunea creștină” (Ibid. p. 40-41).
Tradiţia
arată că Biserica are o „biruinţă asupra timpului” – ceea ce înseamnă că ea nu
poate fi acceptată decât în cadrul Bisericii. Tradiţia este „mărturia Duhului”,
„memoria lăuntrică, mistică a Bisericii”, datorită faptului că prin ea se
stabileşte o legătură vie cu ziua Cincizecimii. În mod paradoxal, Tradiţia nu
este însă „numai vocea trecutului, ci şi cea a eternităţii”; fidelitatea faţă
de Tradiţie înseamnă „nu numai acord cu trecutul, ci, într-un anumit sens, libertate
în raport cu trecutul, ca faţă de un criteriu formal exterior” (C.
Toroczkai 2008:263). În Sfânta Tradiție se împletesc așadar trecutul, prezentul
și viitorul.
Revelaţia
este păstrată numai în Biserică – orice cunoaştere autentică este posibilă doar
în „mediul Tradiţiei”, care este Biserica (G. Florovsky 2005:172). Dacă în
Biserică credinţa este vie, atunci şi Tradiţia – „conştiinţa unui organism viu”
– trebuie să fie neîntreruptă şi inepuizabilă. Acţionând ca un germen,
„Tradiţia este mărturisirea Duhului care revelează şi reînnoieşte continuu
acest mesaj (al mântuirii, n.n.) pe care l-a depozitat în Biserică” (Ibid. p.
58-59). „Atât Scriptura cât şi Tradiţia au fost date numai înlăuntrul
Bisericii”; „experienţa Bisericii nu a fost epuizată nici în Scriptură, nici în
Tradiţie; se oglindeşte în ele numai” (Ibid. p. 59). La rândul ei, „Scriptura
a fost dată în Tradiţie”, şi în sensul că ea se cere neîncetat
explicată, se descoperă în teologie, intercondiţionându-se reciproc cu
experienţa vie a Bisericii.
Biserica, Trupul viu al lui Hristos, „are din punct de vedere
mistic întâietate şi este mai deplină decât Scriptura… Hristos S-a arătat şi
încă ne apare înainte nu numai în Scriptură; El ni Se descoperă în chip
neschimbat şi neîntrerupt în Biserică… În vremea creştinilor primari,
evangheliile nu erau încă scrise şi nu puteau fi singura sursă de cunoaştere.
Biserica acţiona conform Duhului Evangheliei şi, ceea ce este mai mult,
Evanghelia s-a născut în Biserică, în Sfânta Euharistie. În Hristosul
Euharistiei au învăţat creştinii să-L cunoască pe Hristosul Evangheliilor, şi
astfel Chipul Său a devenit viu în inima lor” (Ibid. p. 60-61).
