În cele trei decenii de la prăbușirea comunismului, Biserica
a fost liberă: o libertate fondată pe jertfa celor – mai ales tineri – care au
fost asasinați în timpul revoluției din ’89. Această stare – asociată treptatei
democratizări, deci regăsirii unor drepturi fundamentale, negate de fostul
regim totalitar – i-a permis și să-și fondeze propriile mijloace de comunicare
în masă: de la ziare și posturi de radio, până la o televiziune proprie, numită
Trinitas, nu Sf. Troiță... La fel, odată cu apariția internetului și,
ulterior, a rețelelor de socializare (social media), pastorația a mai
făcut un pas către modernitatea târzie, dominată de aceste spectaculoase
evoluții tehnologice: de la Patriarhia Română, până la Mitropolii și
(Arhi)episcopii, fără a uita puzderia de parohii – celula corpului eclezial –,
mesajul Evangheliei nu s-a mai mulțumit cu predica din fața ușilor împărătești
ale iconostasului sau cu orele de religie organizată la școală, ci a trecut în
eter, ocupând un spațiu virtual tot mai vast. Libertatea aceasta, prompt
adaptată la oportunitățile noului mileniu, a devenit oglinda vieții
bisericești, chit că – tot ea – a dublat discursurile ”oficiale”, sub
autoritatea Sf. Sinod, cu destule ilustrări abuzive ale unei Ortodoxii intrate
pe mâna unor persoane sau grupuri care vorbesc în numele ei, fără să dețină
necesara autoritate canonică, sacramentală sau teologică. Era, desigur,
inevitabil, de vreme ce democrația funcțională exclude cenzura. Biblia însăși e consultabilă online. Multe
portaluri ortodoxe au lămurit, pentru doritori, felurite aspecte alte Tradiției
răsăritene, propunând medalioane hagiografice, lecții omiletice, linii de
exegeză, texte patristice și filocalice sau explicații liturgice. Ne vom aminti
de aceste trei decenii ca despre o perioadă fastă, în care BOR s-a dezvoltat
deodată cu libertatea economică și de mișcare, neîngrădită de nimeni și de
nimic, în comunicarea ei cu poporul drept-credincios.
Iată că, de două luni, politica de carantinare a dus
la o situație pe care – aproape ironic, dacă e să evocăm aici latura ironică a
pedagogiei divine – nu am anticipat-o. Un greu de uitat Mare Post pascal,
străbătut cu bisericile golite de credincioși. Preoți și ierarhi singuri cu
Dumnezeul euharistic, mistic prezent în sfintele potire, un cler claustrat în
lăcașurile unde doar sfinții din icoane par să țină isonul, alături de
nevăzutele cete îngerești. Pe acest fundal deopotrivă insolit și întristător, cei
mai mulți slujitori ai altarului au recurs la soluția alternativă cea mai
comodă: transmiterea live a slujbelor, pe Facebook sau YouTube. În paralel,
ne-am „bucurat” (vine vorba) de impecabil-tehnicele transmisiuni „pe viu”,
asigurate de Trinitas TV.
Cum era de așteptat, au apărut și opiniile contrare,
deloc neîntemeiate. Sigur că e o soluție de avarie, deci temporară. Dar am
constat și eu (însoțit de familie și confirmat de prieteni) că tele-viața
liturgică e altceva și nicidecum suficient. Mergeam la Sf. Liturghie
făcând adesea greșeala (aproape inconștientă) de a-i cam neglija pe frații și
surorile din preajmă. Acum realizez că numai acea comuniune, într-o obștească
respirație a rugăciunii, e reală, eficientă, autentică și sfințitoare. Chiar
dacă, ascultând sfaturile preoților, am căutat să facem și din propria locuință
o capelă privată, una e să fii acolo, în casa lui Dumnezeu, și cu totul alta să
te reculegi pe o... canapea, în salon. Rău e și că, în imaginarul colectiv, s-a
consolidat în răstimp imaginea unor biserici goale. Tot rău e și că decizia
autorităților de a carantina lăcașurile și după 15 mai 2020 s-a luat cu
argumentul că ele sunt frecventate mai cu seamă de vârstnici, deși
nu e (doar) așa. Bine, în schimb, e că – de la distanța izolării impuse cu
poliția – mirenii au putut pricepe mai bine logica perfectă și simbolismul
profund al fiecăruia act de cult.
Desigur că se va reveni la „normal”, chit că s-au
înmulțit profeții cam precari ai sloganului „nimic nu va mai fi la fel”. Măcar
să ne fi schimbat, fiecare și cu toții, în creștini mai aproape de datoria
vieții noastre!
Teodor Baconschi
