Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 29 iulie 2013

În căutarea unui pământ al făgăduinţei

Drd. Dragoş Boicu

Începutul acestui an a adus pe marile ecrane din România un film care devine pe zi ce trece mai actual, şi anume: Promised Land (Tărâmul făgăduinţei – 2012), câştigător al menţiunii speciale din partea juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (2013). Eşecul proiectului Nabucco şi discursul politic autohton care insistă pe independenţa energetică a statului român readuc în discuţie problema exploatării gazelor de şist de către grupul american Chevron. Tocmai această chestiune constituie subiectul de fond al scenariului redactat de către John Krasinski şi Matt Damon, pornind de la textul lui Dave Eggers.
Filmul, regizat într-o manieră inconfundabilă de către Gus Van Sant, se concentrează pe evoluţia lăuntrică a lui Steve Butler (Matt Damon), un prădător corporatist al cărui loc de muncă îl face să aibă puternice mustrări de conştiinţă.
Omul nostru se pricepe să vândă şi, mai ales, să se vândă: să fie amabil, să se prezinte drept persoana potrivită şi motivată să vândă şi să facă acest lucru cu conştiinţa împăcată. Provenit dintr-un orăşel nimicit de recesiune, protagonistul, angajat de un colos energetic, are convingerea că întregul demers este perfect legitim: „Nu vând gaz natural, ci singura cale de a-şi reveni din situaţia lor […] Sunt un om bun […] Nu sunt un tip rău…”.
Poate ar trebui menţionat că acest film, cel puţin din punctul meu de vedere, nu are ca obiectiv să fie pro sau contra exploatării gazelor de şist prin fracţiunea hidraulică ori prin alte procedee mai mult sau mai puţin dăunătoare (pentru acest subiect le recomand amatorilor documentarele GasLand – 2010 şi GasLand II – 2013, în regia lui Josh Fox), ci se focalizează pe maniera în care personajul poate creşte şi îşi poate depăşi anumite limite morale.

Argumentul cel mai evident şi omis în zecile de recenzii parcurse este scena din toaleta publică care deschide şi închide filmul, în mod analog scenelor folosite de către regizorul Taylor Hackford pentru a încadra ascensiunea halucinantă a lui Kevin Lomax în The Devil’s Advocate (1997).
Deşi înţelege că ademenirea unor ţărani săraci în angrenajul colosului energetic nu este cea mai onorabilă profesie din câte există, Steve îşi îndeplineşte lucrarea cu seriozitate chiar şi atunci când oferă mită. Scopul lui este să facă din mica aşezare un loc prosper, un tărâm al făgăduinţei. De parcă i-ar fi lipsit, problemele încep atunci când locuitorii oraşului se grupează în jurul unui experimentat om de ştiinţă, retras în mica lor comunitate. Pe lângă dubiul semănat în conştiinţa oamenilor, misiunea lui Steve este sabotată de reprezentantul unei asociaţii ecologiste, Dustin Noble (John Krasinski), care intră pe sub pielea locuitorilor şi îi atrage de partea lui într-o mişcare de rezistenţă în faţa demonului corporatist. Antiteza dintre personaje este adâncită şi de numele celor doi: Butler (majordom, slujbaş), respectiv Noble (aristocrat, nobil, excepţional). Astfel, dacă Steve, potrivit zicalei nomen est omen, poate fi privit ca paradigma angajatului slugarnic, Dustin devine simbolul eroului care salvează situaţia. Dar spre deosebire de corporatistul diabolizat ecologistul nu pare să aibă scrupule şi se foloseşte de orice mijloc disponibil pentru a submina credibilitatea lui Steve şi a colegei lui, fiind în ultimă instanţă o imagine în oglindă a acestora: versiunea ceva mai enervantă, mai volubilă şi mai eficace a unui comerciant prietenos care îi farmecă pe localnici cu stilul său direct.
Pe măsură ce se scurg minutele este tot mai evidentă intenţia lui Gus Van Sant de a pune în valoare personajele, care, în cele din urmă, umbresc întreaga acţiune. Parcă nici nu mai contează dacă filmul este orientat în favoarea sau împotriva exploatării gazelor de şist, problemele ecologice şi economice pălind în faţa conflictului moral cu care ajunge să se confrunte protagonistul. Urmând o cale presărată de indicii, Steve crede că a descoperit calea de a dovedi impostura lui Dustin care a falsificat informaţii pentru a-i atrage pe localnici de partea lui. Dar chiar atunci când crede că a reuşit să îl demaşte pe inamicul său, eroul are surpriza de a afla că Dustin nu este decât un alt reprezentant al corporaţiei pentru care lucra şi el, trimis special pentru a-i seduce pe locuitori şi pentru a-i dezamăgi apoi pentru ca aceştia, treziţi în cele din urmă din mirajul ecologist, să îmbrăţişeze soluţia mai puţin fericită, dar oferită cinstit de către gigantul energetic.
Simţindu-se trădaţi, localnicii reacţionează precum se anticipase, însă Steve, care resimte şi mai acut această trădare, cedează în faţa micii comunităţi, încercând să fie cât se poate de cinstit cu sine şi cu cei din jur. Devenit el însuşi victimă a manipulării şi jignit de lipsa de loialitate, eroul este pus în situaţia de a-şi căuta un nou reper şi joacă totul pe cartea onestităţii, refuzând compromisul. Discursul cu nuanţe moralizatoare este plasat cumva neverosimil în finalul filmului şi rupe chiar ritmul expunerii, fiind precedat de o nouă scenă în toaleta publică care ar echivala cu ieşirea din rolul de slujbaş şi îmbrăţişarea adevăratei lui naturi – aceea de a fi un om bun.
La urma urmei, Pământul făgăduinţei nu este un topos, un loc în spaţiu, ci este o stare, un mod de a fi, un thropos dominat de liniştea lăuntrică şi pacea conştiinţei. Conflictul moral al protagonistului este atât de puternic încât, inevitabil, ajungi să îţi pui întrebări sinistre, gen: Ce ai fi dispus să faci pentru o bucată de pâine? Până unde eşti dispus să îşi falsifici conştiinţa? Care este limita până la care eşti dispus să te minţi şi care este valoarea pentru salvarea căreia ai renunţa la toate? Iar după ce încerci să răspunzi sincer încolţeşte marea întrebare: Mai contează mustrarea de conştiinţă când ai o familie de întreţinut sau este doar un moft al unui ego incapabil să îşi asume responsabilitatea faţă de cei dragi?