Că sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești…

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Suntem obişnuiţi ca în fiecare duminică şi sărbătoare să urcăm câte o treaptă a călătoriei noastre cu Hristos, căutând să înţelegem, din textul Sfintei Evanghelii rânduite mesajul pe care Dumnezeu ni-L transmite. Când privim calendarul bisericesc observăm că duminicile sunt rânduite într-o ordine, pentru ca pregătirea noastră duhovnicească, în şcoala lui Hristos, să se poată realiza continuu. Iată, că după Pogorârea Duhului Sfânt avem două duminici închinate sfinţilor: prima, a tuturor sfinţilor şi cea de-a doua, a tuturor sfinţilor români, instituită de către Sfântul Sinod în 1992 şi care are menirea de a prelungi sărbătorirea din duminica precedentă. Acest lucru se datorează faptului că Pogorârea Duhului Sfânt este ziua întemeierii Bisericii lui Hristos, iar scopul Bisericii este sfinţirea credincioşilor ei. Nici o Biserică ce nu are sfinţi nu este o Biserică vie, sfinţitoare. Dacă ar trebui să dăm definiţia sfinţeniei, raportându-ne la Dumnezeu, am putea spune că ea este „acordul dintre voinţă şi fiinţă”, care se împlineşte în mod deplin numai în Dumnezeu. Dumnezeu este deja în fiinţa Sa tot ceea ce doreşte voia Sa, este deplinătatea sfinţeniei şi reprezintă modelul desăvârşit pentru om. Dobândirea asemănării cu Dumnezeu, pe calea sfinţeniei, prin conlucrarea cu harul Duhului Sfânt, este ţinta vieţii noastre pe acest pământ.

Pe fiecare dintre sfinţii Bisericii îi prăznuim în mod obişnuit pentru sfinţenia vieţii fiecăruia în ziua trecerii lor la Domnul, însă în cele două duminici de după Cincizecime noi aducem cinstirea cuvenită tuturor sfinţilor, având în vedere şi faptul că pe mulţi dintre ei nici nu îi cunoaştem.
Sfinţenia este lucrarea deosebită pe care Hristos a lăsat-o în Biserica Sa, prin pogorârea Duhului Sfânt, Care lucrează în noi şi cu noi prin Sfintele Taine. Noi participăm în fiecare duminică şi sărbătoare la marea Taină ce se petrece în cadrul Sfintei Liturghii, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, devenind hristofori. Pe drumul desăvârşirii împreună cu Hristos, dobândind asemănarea cu Dumnezeu, cei plăcuţi lui au dobândit viaţa veşnică şi au fost rânduiţi în cetele sfinţilor. Suntem bucuroşi că Biserica noastră, instituind duminica sfinţilor români, aduce cinstire nu numai sfinţilor români canonizaţi, ci şi tuturor aleşilor lui Dumnezeu care au trăit pe meleagurile patriei noastre.
Sfinţii români au fost trecuţi în calendar cu culoarea albastră pentru a ieşi în evidenţă şi pentru a se arăta faptul că Biserica Ortodoxă Română este o Biserică vie, care dă sfinţi. Astfel, prin prăznuirea din a doua duminică de după Cincizecime noi aducem cinstire nu numai sfinţilor în sine, ci şi Bisericii din care ei fac parte şi pământului care i-a odrăslit. Trebuie să subliniem faptul că cei care părăsesc corabia Bisericii, renunţă la cinstirea sfinţilor, a sfinţilor îngeri, dar mai ales la preamărirea Maicii Preacurate, ajungând astfel să nege sfinţenia din Biserică şi implicit, divinitatea Mântuitorului Hristos, Care S-a întrupat, îndumnezeind acest trup al nostru.
Dacă privim calendarul ortodox, este o mare bucurie să vedem că, în ultima vreme, a rânduit Dumnezeu să dobândim şi noi libertatea aceasta de a recunoaşte prin canonizare în rândul sfinţilor mari personalităţi ale vieţii spirituale româneşti.
Fiecare sfânt are însuşiri particulare, dar cu toţii, împreună, au însuşiri comune care i-au ajutat să ajungă în ceata sfinţilor şi care îi ajută să fie în ceea ce noi numim, teologic, comuniunea sfinţilor. Sfinţii stau în legătură directă cu noi pentru că pot mijloci, se pot ruga pentru noi şi Dumnezeu ascultă rugăciunea lor, fiind casnicii Săi. Noi nu ne rugăm sfinţilor să ne mântuiască, ci ne rugăm lor să mijlocească la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne ajuta ca să ne putem câştiga mântuirea, pe noi cei din Biserica luptătoare de pe pământ, ei fiind deja membri ai Bisericii din ceruri.
În ce constă canonizarea sfinţilor?
Trebuie subliniat faptul că există o rânduială prin care cineva este proclamat sfânt, aceasta fiind asumată de Biserică încă din vechime. Întâi de toate, personalitatea respectivă trebuie să fi rămas în conştiinţa credincioşilor şi în evlavia lor, fiind astfel cinstită încă înainte de proclamarea canonizării. Aşa a fost cazul Sf. Andrei Şaguna, chiar de la moartea sa şi până azi, pomenirea sa fiind rânduită încă din secolul XIX la sărbătoarea Sf. Apostol Andrei, când a şi fost stabilită ziua lui de prăznuire. Dar nu numai acesta a fost motivul, ci şi faptul că el a rămas în conştiinţa credincioşilor ca un salvator, un Mesia al ardelenilor, un al doilea Moise pentru transilvăneni. A rânduit Dumnezeu să apere Ortodoxia, să ridice neamul prin cultură, înfiinţând foarte multe şcoli, preocupându-se de pregătirea clerului, de rânduielile pe care Biserica să le respecte pentru organizarea si funcţionarea ei. Pe lângă toate aceste mari calităţi, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna a avut o viaţă duhovnicească deosebită, fiind şi un om al rugăciunii, iubitor al sfintelor slujbe, plin de smerenie, virtute de care a dat dovadă până în ultima clipă a vieţii sale.
În pregătirea canonizării se întocmeşte apoi un studiu document, prin care se cercetează întreaga viaţă a celui propus spre canonizare, subliniindu-se, întâi de toate, ortodoxia credinţei lui. Dacă a avut momente de ezitare, de îndoială sau de lepădare de credinţă nu va mai rămâne pe lista celor care vor putea fi canonizaţi. Apoi, se va constata moralitatea şi sfinţenia vieţii sale, pe care a trăit-o cu totală dăruire lui Hristos. Primii care sunt introduşi în calendar sunt martirii, pentru că ei au fost chemaţi de Dumnezeu, să-L mărturisească pe Hristos, murind pentru El.
Faptele minunate sau minunile pe care Dumnezeu le-a lucrat prin aleşii Săi sunt un alt criteriu pentru canonizarea acestora. Prin rugăciunile lor, Dumnezeu a săvârşit multe minuni, tămăduind şi ajutând pe cei în nevoi care cereau mila cea dumnezeiască.
Prezenţa lucrătoare a harului lui Dumnezeu în cei bineplăcuţi Lui se continuă şi după moartea acestora, prin sfintele lor moaşte, care constituie încă un argument în favoarea canonizării lor.
În rândul sfinţilor au fost trecuţi, pe lângă mucenici, şi mărturisitorii, asceţii, ierarhii, preoţii şi călugării care L-au preamărit pe Dumnezeu prin propria lor viaţă. De asemenea, au fost recunoscuţi de Sfânta Biserică în rândul sfinţilor şi unii voievozi, care nu au fost numai mari personalităţi ale istoriei, ci au fost oamenii lui Dumnezeu care au lăsat în urma lor semne ale credinţei.
Evanghelia din duminica sfinţilor români vorbeşte despre chemarea la apostolat a primilor ucenici ai Mântuitorului, Sfinţii Andrei, Petru, Iacob şi Ioan. Chemarea este identică cu vocaţia. Ea nu ţine doar de apelul pe care Dumnezeu îl face omului, ci mai ales de răspunsul pe care acesta îl dă chemării divine. Astfel, Sfinţii Apostoli au reuşit în şcoala Mântuitorului Iisus Hristos să îşi cultive şi să îşi sporească vocaţia apostolică, ajungând să-L mărturisească pe Fiului lui Dumnezeu întrupat cu preţul vieţii lor.
Asemenea Sfinţilor Apostoli şi sfinţii care au trăit pe meleagurile patriei noastre l-au urmat pe Hristos şi au pus în lucrare darurile Duhului Sfânt, împărtăşindu-le credincioşilor pentru întărirea lor în dreapta credinţă şi dobândirea vieţii veşnice.
Aceşti sfinţi prăznuiţi în cele două duminici ne sunt nouă mijlocitori, rugători pentru noi către Hristos, care ne ajută să ne câştigăm mântuirea. Ei sunt în acelaşi timp şi modele vii de urmat în împlinirea vieţii noastre spirituale, prin cultivarea virtuţilor câştigate de ei. Urmându-i pe ei, avem şansa mântuirii, vom fi plăcuţi lui Dumnezeu şi vom fi folositori semenilor noştri şi societăţii în care trăim.