God’s not dead
Pr. Răzvan Ionescu,
Paroh al Parohiei Ortodoxe Române „Sf. Parascheva – Sf. Genoveva” din Paris
De ce este atât de greu să te adresezi tinerilor? Poate pentru că, în onestitatea lor nepervertită de interese străine, se manifestă o facilitate de a te simți. Şi le pierzi atenția de îndată ce nu ești viu și valabil în contextul tatonărilor lor specifice, și mai ales dacă îți bănuiesc vreo neconcordanță între grăire și făptuire. Tentați de retragerea într-o „cochilie” specifică vârstei (mai ales în zona adolescenței, pe care, personal, am trăit-o revendicativ şi în căutare acerbă de identitate), într-un „teritoriu” configurat de preocupările lor specifice la care trebuie să recunoști că nu prea (mai) ai acces, așa „depășit” cum te găsești ca adult, tind să te abandoneze în lumea ta de oameni mari. În același timp, resimți acut ca tânăr nevoia de cuvânt și de mărturie de viață, de care ești însetat, însă cum ești în largul tău mai curând printre cei de aceeași vârstă, unde experiența de viață lipsește, ne faci pe noi, adulții, să ne întrebăm onest cum să îți ieșim în întâmpinare pentru a răspunde la nevoia ta?
Știu un film care o face: God’s not dead (puteți să vă opriți cu lectura aici, să urmăriți mai întâi filmul). Acțiunea se petrece la o facultate din Statele Unite, unde un profesor de filosofie, al cărui nume îmi scapă, vrea să tranșeze problema credinței într-un mod radical: își pune studenții, la primul lor curs, să apostazieze în scris. Adică să se lepede pe față de credință, scriind pe foile de hârtie: „God is dead”. Personajul acțiunii noastre este un tânăr student, îndrăgostit de o tânără cu care a venit împreună la aceeaşi facultate, şi care are ceea ce am numi noi, ortodocșii, o minimă sensibilitate duhovnicească, un crez lăuntric care îl avertizează să nu cedeze șantajului profesorului. Ajunge astfel singur în fața tuturor să Îl „apere” pe Dumnezeu. Cu toate dificultățile care decurg.
Ce este remarcabil în film este întâlnirea cu viața. Prietena personajului nostru vrea din el un om preocupat de ea și de viitoarea carieră, iar amenințarea profesorului stârnește în ea dorința de a-l „securiza” pe iubitul său: renunță la Dumnezeu și totul e simplu! Poate pentru unii, dar nu și pentru personajul nostru, care parcurge un drum al descoperirii rațiunilor credinței, adevărată aplicație concretă de gândire apologetică, ca răspuns la amenințările care tindeau să-i distrugă viitorul. Și viitorul începe să se configureze altfel, sub inspirația unei mărturisiri în fața oamenilor, inspirată şi hrănită de promisiunea cuvântului evanghelic (că şi Hristos va mărturisi despre el în fața Tatălui). Viul începe să se dezvăluie, iar personajele filmului suferă transformări nebănuite. O tânără reporteriță din campus își descoperă un cancer care o obligă să se trezească la realitate, o realitate pe care nu o vedea din pricina multiplelor sale îndatoriri. Descoperă autismul egoist al prietenului său, preocupat doar de sine însuși, și incapacitatea lui de a o vedea real, în fața ochilor săi, ca partener de dialog, pentru care iubirea era un fel de economie de piață în doi, în care fiecare oferea ce aşteaptă celălalt, la schimb. Mai mult, în fața probei ei de viață, acesta se retrage. Vidul lăsat, amenințarea morții, toate acestea deschid viu conștiința ei în relație cu acea Absență care se cerea a fi în realitate Prezență. Profesorul de filozofie. Ajunge să recunoască în fața tuturor că Îl urăște pe Dumnezeu, paradoxal însă, și aici apologia personajului nostru pozitiv marchează un pas capital, cum să urăști un Dumnezeu care nu există? Dar de ce oare aceste sentimente? Îi descoperim copilăria marcată de plecarea timpurie la Domnul a mamei sale, ceea ce a dus la o neînțelegere a durerii și a răscolirii, care în loc să fie tratată cum se cuvine, printr-o viață duhovnicească menită să aducă limpezire lăuntrică și mângâiere, cu proiecție către veșnicie, rămâne în spațiul insalubru al revoltei împotriva Acelui de Sus, părut orb şi surd şi de neînduplecat în faţa durerii unui copil rugător către El. Însă poți oare să nu compătimești un astfel de om greu încercat? Nu e așa mai evanghelic decât să-ți odihneşti conștiința cumva satisfăcut de manifestarea puterii lui Dumnezeu într-o competiție (de genul care-pe-care: „Dumnezeu a murit. Semnat: Nietzsche. Nietzsche a murit. Semnat: Dumnezeu”) în care Dumnezeu câştigă? Aș spune că un câștig imens e faptul că acest film te poziționează (posibilă expresie a mentalității protestante care îi stă la bază şi de la care avem aici ceva de învățat), cu referire continuă la cuvântul evanghelic ca sursă primară de inspirație pentru acțiunile concrete, din viața de zi cu zi, ca forță de a răzbi. Și, prin acest cuvânt, simți compasiune și înțelegere pentru neputința celuilalt. Ateul nostru profesor spune cuvinte uimitoare prin franchețea lor aproape cu iz de pateric: „nevorbind despre anumite lucruri, ele se aud mai tare”. Cu alte cuvinte, nu poți ascunde sub covorașul conștiinței ceea ce cere mătura și fărașul asumării directe, frontale. Dumnezeu devine asurzitor în tine tocmai în tăcerea vinovată care Îi cerea să facă liniște și să nu se manifeste, cu alte cuvinte, să fie mort.
Este limpede că personajele acestui film nu au la dispoziția lor sfânta liturghie și harul specific vieții duhovnicești în plinătatea încredințării făcute nouă de Sfinții Părinți ai Bisericii dinspre Hristos. În acest context de rarefiere duhovnicească, un concert de muzică creştin poate juca un rol important în sensul comuniunii şi mărturisirii. Aceste personaje fac ce pot cu ce au. Nu de numărul talanților lor sunt însă preocupat, atenția îmi este atrasă mai curând de felul în care se ocupă cu înmulțirea acestora. O mărturie a unui tânăr onest cu sine însuși, gata să-şi piardă iubită și carieră pentru un crez lăuntric în Dumnezeul cel viu pe Care el însuși are să-L aprofundeze prin trăire și înțelegere, duce la convertire o clasă întreagă, sau cel puțin încă câteva suflete. Un îndemn de trimis pe sms, un mesaj creştin către patruzeci de contacte din repertoriul telefonului mobil, la care răspunde fiecare dintre participanții la concert cu energia şi bucuria momentului, duce potențial mărturie la un milion de oameni (mai mult sau mai puțin atenţi la Dumnezeu în viața lor, dar care, în virtutea relației lor de prietenie cu transmițătorul, vor primi mesajul).
Un mesaj al filmului este că nu putem trafica propriile suflete. Aş spune că a fi în adevăr rimează perfect cu a fi tânăr! A nu te lăsa mutilat, murdărit sau călcat în picioare de „adaptările” care, în realitate, îți fură viața lăuntrică, și, în ultimă instanță, te lasă fără sens. Sigur că este minunată pledoaria tânărului nostru erou din film în fața sentințelor unor minți strălucite din spațiul științelor, şi care, în planul cunoașterii ființiale, pot fi în acelaşi timp lipsite de experiența dătătoare de viață în Hristos. Cred că poți vedea limpede unde este viață, am spune, unde este Duh și unde este doar inteligență. Ne este, cred, la îndemână, nouă, ortodocșilor, atât de familiarizați cu spațiul liturgic, să înțelegem că adevărata viață este tot ce a primit atingerea Duhului, fără de care toate rămân nedeslușite și confuze. Rostul Bisericii, aşa cum reiese acesta când îi priveşti pe cei din înalta ierarhie a Bisericii sau pe orice primitor de botez, rămâne același: ca Hristos să te ajute pe tine personal, în pofida neputințelor de tot felul pe care le poți întrezări chiar şi la cei implicați în viața eclesială (amplificate deseori ca vizibilitate prin lucrarea celui rău), să fii viu prin lucrarea harului dumnezeiesc, pe care să îl odihnești în tine și întru care să fii mângâiat până spre veșnicie. Contează că lumea e plină de păcat? Că mizeria umană se întinde din spațiul interlop sau din „intimitatea” fărădelegilor din viața cotidiană, părută ascunsă de fața lui Dumnezeu, și până pe ecranul televizorului sau în spațiul rarefiat al politicii generatoare de interese mărunte, când arde nevoia de a ieși odată din minciună și corupție? Ce contează real nu este că acestea există, ci ce faci tu, tânărul meu drag, atunci când umbra unora ca acestea te atinge și îți loveşte fragilitatea, și îți murdărește inocența. Devii și tu un pătat la rândul tău, sau lupți? Războiul mare se dă în noi înșine.
Personal, mă găsesc în Biserică pentru că nu am întâlnit alt loc mai generator de viu. Acelaşi eu-însumi se găsea însă la vârsta de douăzeci de ani mai curând ostenit și împovărat în urma încercărilor de libertate de tot felul. Căutam în muzică acea energie resimțită lăuntric prin care să am chef de viață și de bucurie. Cu toate acestea, mă găseam relativ singur în interiorul meu. Făceam studii din dorința de a reuși social, dar trăiam angoasa că le fac pentru că trebuie făcute, pentru părinți, fără odihna celui implicat în ceea ce aduce împlinire lăuntric. Într-un cuvânt, căutam cu ardoare prin investirile de tot felul, în exterior, ceea ce nu putea fi găsit în realitate în acest registru de viață. În plină angoasă existențială am trăit atunci momentul de har al „predării” mele în mâinile Dumnezeului celui viu: nu mai aveam soluție intelectuală la starea de lucruri existentă. Atunci m-am rugat. Poate prima rugăciune cu ființa întreagă din viața mea. Iar pacea adâncă care a copleșit inima mea a venit deopotrivă cu înțelegerea nu numai că Dumnezeu este, e prezent și mă ascultă, dar că toate care se întâmplă au sens. Că nu sunt purtat de forțele iraționale ale unui destin orb, ci rațiuni adânci fac să port cele de acum și ele au legătură cu Dumnezeu. Pentru tânărul debusolat de atunci, această descoperire lăuntrică a echivalat descoperirii coloanei vertebrale pe care se putea întrupa propria-mi trăire: întreaga lume se vedea acum diferit, întrucât purta sens întru Cineva care îmi întindea o mână de înțelegere și mie. Din acel moment am început să Îl caut până la a învăța să Îi cultiv prezența în viața mea. Mă simt și astăzi (tot) un convertit.
Provocarea Ortodoxiei este sculpturală, în libertatea ta te oferi Duhului spre a face, în conlucrare cu tine, un om împlinit, din ce în ce mai adevărat, tocmai prin lepădarea adaosurilor artificiale din viața ta, din propriul tău eu. Acel „sărac cu duhul” evanghelic îmi pare a fi cel care te odihnește prin a nu te judeca, te înțelege acolo unde alții se umplu cu ei înșiși și nu mai apucă să te vadă și pe tine, căruia îi poți împărtăși orice pentru că prezența lui e compătimitoare și te mută, pe nesimțite, de la întristare la nădejde și bucurie lăuntrică. E duhovnicesc pentru că cere și capătă chiar iscusință în a invita pe Duhul Sfânt să lucreze în el, și prin el, către aproapele. Ce bucurie infinită să devii tu însuți mângâietor, să se bucure cineva că exişti. Îmi pare că cei mai iubiți oameni din lumea aceasta sunt cei care dăruiesc, iar tânărul care eram, ostenit de încercările mele de libertate, care mai de care mai eșuate lăuntric, a descoperit acest fapt cu o oarecare sudoare, cu ajutorul însă neprețuit al celor care iubeau necondiționat şi te purtau în rugăciunea lor. Aşa a fost întâlnirea mea cu Părinții în spațiul Bisericii. Desigur că nu e banal să fii creştin. Nu e simplu să ai curajul să te uiți în tine şi să ai de-a face cu radiografia ta duhovnicească. Ca tânăr am fost avid să trăiesc intens. Unii rezolvă problema cu sporturi extreme şi cu adrenalină, un surogat în raport cu ce mişcări ale inimii şi surprize existențiale poți purta odată angajat pe drumul trăirii creştine. Îmi era greu să port constrângeri, de unde tentația de a evada în ce îmi plăcea mie. Convertirea mea a schimbat din interior abordarea. Întru Hristos am ajuns să simt mângâiere, chiar când făceam lucruri care înainte îmi păreau de neacceptat, iar ceea ce înainte îmi apărea ca manifestare de libertate, prin investirea în activități exterioare a ajuns să fie evaluat lăuntric prin prisma a ceea ce rămânea în final în suflet, ca stare lăuntrică.
Azi ştiu că poți trăi intens doar dacă eşti ajutat de har, pentru că ce trece pe lângă har te ține departe de intensitatea împlinitoare a ceea ce este cu. Poate că mulți trăiesc oricum, neintuind că ceea ce trăieşti rămâne ca amprentă în tine, se laudă cu realizările lor şi vor să reuşească impunându-se, chiar ignorând (sau călcând) pe ceilalți. A fi însă următor lui Hristos înseamnă, iată provocarea Ortodoxiei, a lua aminte la ce faci şi cât har îți aduce. În felul acesta, tinerețea devine o stare lăuntrică şi nu doar o vârstă care trece.
God not’s dead. Sunt eu însă suficient de viu ca să îmi dau seama?
