Ortodoxia, „vârsta” care ne provoacă să fim tineri
Protopop Pr. Dr. Vasile Gafton
Deși în mod forțat se încearcă de către unii implementarea în conștiințele noastre a ideii că tinerețea și Ortodoxia nu numai că ar fi incongruente, dar sunt și total incompatibile și în contradicție, totuși, cu puțin efort – nu foarte mult – vom putea observa că, în realitate, lucrurile sunt departe de a fi așa.
Omul este o ființă caracterizată de o oscilare perpetuă între propriile dorințe și sentimente contradictorii. O ființă nehotărâtă care își trăiește viața între diferitele sale vârste, dar niciodată la vârsta conformă anilor pe care îi are. Iar dintre toate vârstele, tinerețea este, oricum, cea mai greu de asumat și, uneori, solicitantă în unele chestiuni deranjant de împovărătoare. Este vârsta la care nu te poți decide dacă vrei să fii în continuare un copil căruia nu-i pasă de nimic sau, dimpotrivă, un om matur, important, luat în seamă, respectat. Este vârsta la care ți se pare că ai mereu ceva de spus, dar și că tot ce ai tu de spus este greșit sau, în orice caz, lipsit de importanță, așa că, poate, ar fi mai bine să taci. De aceea, tinerețea poate fi definită prin excelență drept vârsta provocărilor. O vârstă la care omul nu-și găsește locul și este în permanență provocat de limitările cu care se întâlnește în calea sa, într-o lume ale cărei taine îi opun de multe ori o rezistență îndârjită. O vârstă la care orice moment sau întâlnire poate deveni o provocare a sensurilor care uneori par să se întretaie, încâlcindu-se iremediabil, sau alteori par să se poziționeze ca o perpendiculară amenințătoare, aflată în opoziție cu propria existență.
Îndreptându-ne atenția spre Ortodoxie, observăm că și ea iscă contradicții oarecum asemănătoare. De ce? Pentru că ea este vârsta spirituală a omenirii, o vârstă care, fiind cu totul altfel decât toate celelalte vârste ale existenței umane, iscă, așa cum spunea părintele Placide Deseille, nostalgie. O vârstă deopotrivă acceptată și respinsă de toți, o vârstă care, de câte ori se exprimă, dă impresia că ceea ce are ea de spus nu este potrivit cu lucrurile aflate „în trend”, nu este actual. Însă paradoxal, atunci când tace, tăcerea sa este judecată în fel și chip, rezultatul fiind acela că existența Ortodoxiei în lume este o permanentă provocare, atât la adresa lumii, cât și a propriilor adepți. De ce? Pentru că Ortodoxia este o religie care, pe de o parte, la fel ca și omul tânăr, pare să nu-și poată găsi locul în lume.
Pe de altă parte, observăm că Ortodoxia pare să permită totul, însă face acest lucru exprimându-se împotriva tuturor ofertantelor tentații ale lumii. Din acest motiv, provocarea ei pentru tineri (și nu numai) este aceea a lucidului discernământ paulin: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Cor. 6, 12). A nu ceda chiar oricărei provocări pe care le-o lansează lumea ar deveni, credem, pentru conștiința tinerilor o mult mai tentantă provocare. Selecția oportunităților și a tentațiilor lumii sau, într-un limbaj ascetic, discernerea duhurilor poate avea pentru tineri o și mai sigură priză la luciditate, dacă privim lucrurile prin prisma cuvintelor Eclesiastului: „Bucură-te, omule, cât ești tânăr, și inima ta să fie veselă în zilele tinereții tale, și mergi în căile inimii tale și după ce-ți arată ochii tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa” (Ecl. 11, 9)
Astfel, Ortodoxia însăși este o provocare. Este provocarea de a te vedea, simți, recunoaște parte și martor al unei experiențe, al unui fapt care se actualizează în permanență: „revărsarea în lumea marcată de păcat și destinată, din această cauză, morții, a energiilor necreate și transcendente ale Duhului lui Hristos Cel înviat” (Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Anastasia, București, 1995, p. 52). A încerca să vorbești despre Ortodoxie presupune conștientizarea faptului că trebuie să vorbești despre o tinerețe perpetuă. Tinerii de azi se poartă ca și când totul le este permis, totul le este accesibil, iar Ortodoxia pare că permite totul. Dar tinerețea Ortodoxiei nu ține de administrarea vreunei rețete secrete sau vreunui elixir misterios, la care nu pot avea acces decât un grup restrâns de inițiați. Nu. Tinerețea Ortodoxiei rezultă sau își primește ființa de la Hristos, Fiul lui Dumnezeu – „imagine a tuturor desăvârșirilor”, cum Îl numește Paul Evdokimov (În Vârstele vieții spirituale, Humanitas, București, 2006, p. 231) –, Care, la vârsta tinereții depline (Efes. 4, 13), la treizeci și trei de ani, a avut de traversat o provocare unică în toată istoria neamului omenesc: Jertfa de pe Cruce pentru păcatele lumii întregi. Nimic din ceea ce a fost până atunci sau de atunci încoace nu poate fi comparat cu acel momentul, al unei provocări unice care a împărțit istoria în două.
Ortodoxia și tinerețea sunt două provocări pe care doar lumea în care trăim își dorește să ni le prezinte în opoziție, ca și cum s-ar exclude reciproc. De fapt, așa cum am mai afirmat, ele nu se exclud, ci, dimpotrivă, se presupun una pe cealaltă. De altfel, aceasta ar fi, poate, și una dintre cele mai tentante provocări căreia lumea ar trebui să-i facă față și să și-o asume până la capăt: să considere Ortodoxia în dimensiunea sa autentică, anume în dimensiunea sa tinerească. De ce trebuie să existe în permanență o opoziție sau chiar o luptă acerbă împotriva Ortodoxiei? De ce trebuie să avem impresia greșită că tinerii (sau tinerețea) sunt sau trebuie să fie mereu marginalizați, mereu dați deoparte, mereu siliți să tacă sau, mai grav, siliți de te miri cine să clameze lucruri și slogane cu care nu au nimic în comun, nu sunt ale lor, nu li se potrivesc și nici măcar nu cadrează cu realitatea. Ne punem întrebarea: Tinerii, dacă se complac în a fi așa cum îi vrea lumea, mai sunt oare tineri? Să-și pună și ei întrebarea dacă îi mai lasă lumea să fie tineri în adevăratul sens al cuvântului? Mai putem spune, oare, că este nevoie de tineri, într-o lume întreagă „îmbătrânită în zile rele”, care duhnește a lehamite?
Din acest punct de vedere, o altă provocare pentru lume pare a fi aceea de a recunoaște în Ortodoxie și în „tinerețe” singurele (sau singura, n.b.) provocări cu adevărat demne de luat în seamă, în comparație cu toate celelalte pseudo-provocări cărora se înhamă să le facă față și care nu sunt decât niște lamentații uneori de-a dreptul stupide. Provocarea Ortodoxiei pentru lume este provocarea vârstei tinereții, a dinamismului, a sincerității și rectitudinii sentimentelor. Provocarea este aceea de a fi autentic, de a deveni om, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, sau de a descoperi că fondul intim și spiritual al omenescului sau vârsta deplinătății umane este Creștinismul/Ortodoxia, așa cum spunea Tertulian: „anima naturaliter christiana”.
Ortodoxia provoacă în fiecare dintre noi o neliniște și o tensiune pe care am putea-o exprima foarte bine în cuvintele: „Învățați-vă să fiți tineri acum și aici, căci, în Împărăția lui Dumnezeu, toți vom fi tineri! De ce să lăsăm să se creadă, atâta timp cât suntem în lume, că am fi împovărați de ani, bătrâni? Tinerețe nu înseamnă să faci ce vrei, ci să ai curajul să vrei ceea ce trebuie, și anume, prin credința în Evanghelie, să îngădui mântuirii să lucreze în tine” (Placide Deseille, op. cit., p. 53). Mai concret, așa cum ne învață Sfânta Scriptură, provocarea este aceasta: „îndepărtează-te de rău și fă binele, caută pacea și o urmează pe ea” (Ps. 33, 13).
