Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

marți, 10 mai 2016

Raportul dintre Biserică și stat, în perspectivă misionară


Ciprian Iulian Toroczkai

Una dintre definițiile „clasice” ale Bisericii este cea de „instituție divino-umană”. În pofida impreciziei și limitelor acestei definiții, ea are totuși un merit: acela de a atrage atenția că Biserica prezintă și o componentă istorică, terestră. Este un aspect care trimite inevitabil la raportul Bisericii cu statul, iar întrebarea la care încercăm să găsim aici răspuns este: Care regim politic este compatibil cu misiunea Bisericii?
În Vechiul Testament, în epoca regilor, a existat o formă unică de organizare în istorie: teocrația, guvernarea directă a lui Dumnezeu. Îndepărtarea treptată a oamenilor de El a dus la necesitatea găsirii unei forme de organizare strict umană, fapt care nu a fost lipsit de anumite ambiguități (vezi I Rg. 8, 7-9). Astfel, în documentul elaborat de sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse în anul 2000 – și pe care îl urmăm îndeaproape –, se precizează: „Apariția statului pământesc trebuie înțeleasă nu ca o realitate instituită de la început de Dumnezeu, ci ca acordarea dată oamenilor de către Dumnezeu a posibilității de a-și orândui viața socială potrivit voinței lor libere, așa încât această orânduire (...) să ducă la evitarea unui păcat mai mare, opunându-i acestuia mijloacele puterii lumești” (Ică jr&Marani 2002:192). Totuși voia divină trebuia să fie respectată și în acest cadru (I Rg. 12, 13-15), în caz contrar cel ales putând fi „lepădat” de Dumnezeu (vezi exemplul regelui Saul, I Rg. 16, 1).
Întruparea schimbă ordinea: Fiul lui Dumnezeu coborât printre oameni este mai presus de orice stăpânire (Mt. 28, 18), dar ca om se supune autorității pământești (In. 19, 11). Mântuitorul Iisus Hristos cere expres acest lucru: „Dați Cezarului ce este al Cezarului” (Mt. 12, 21), îndemn preluat și de Sfinții Apostoli Petru (vezi I Pt. 2, 13-16) și Pavel (Rom. 13, 1-7). Este atitudinea pe care o regăsim și la primii creștini, în pofida persecuțiilor pe care, de multe ori, le au de suportat din partea autorităților de stat.
După cum o atestă însăși apariția sa, statul poartă, în raport cu Biserica, o anumită ambivalență: Deși creștinii sunt în lume, ei nu sunt din lume. Pe de o parte, istoria posedă un profund sens eshatologic; pe de altă parte, împlinirea acestui scop are loc aici și acum, cât suntem încă pe pământ. În consecință, intersectarea realității Bisericii cu cea a statului este inevitabilă.
Din punct de vedere al activității misionare, perioada bizantină a întruchipat dezvoltarea maximă a Bisericii Ortodoxe. Termenii de „simfonie bizantină” (pozitiv) sau „cezaro-papism” (negativ) acoperă însă doar parțial adevăratul raport între autoritățile de stat și cele bisericești în Bizanț. Criza iconoclastă este cel mai sugestiv contra-exemplu împotriva unei armonii uniforme. La fel, în Rusia au existat devieri de la normele canonice, care au pus sub semnul îndoielii idealul simfoniei (vezi cazul lui Ivan cel Groaznic, confruntarea dintre țarul Aleksei Mihailovici și patr. Nikon sau imixtiunile țarului Petru cel Mare în chestiunile bisericești).
Căderea Imperiului Bizantin sub turci, iar, în sec. XX, confruntarea cu regimurile comuniste atee, au cerut reformularea relațiilor dintre Ortodoxie și stat (una dintre cele mai provocative lucrări este cea a lui A. Papanikolaou). Dezbaterea este încă deschisă, suscitând uneori vii dezbateri, așa cum a fost cazul unei posibile implicări a clericilor ortodocși pe scena politică românească. (Împotriva, regăsim Can. 81 apostolic, iar pentru, a pledat mitr. Bartolomeu Anania). Desigur, realitățile socio-politice sunt diferite, ceea ce împiedică găsirea unei formule unice, universal-valabile: în unele țări, Ortodoxia reprezintă confesiunea națională (Grecia, România, Bulgaria), în altele, este religia majorității națiunii (Rusia); în unele țări ea este minoritară (SUA, Finlanda, Polonia ș.a.), în timp ce în alte țări este declarată religie de stat (vezi de ex. Cipru).
Cu excepția unor voci izolate, majoritatea teologilor ortodocși pledează pentru o conlucrare, un parteneriat între Biserică și stat. În același document amintit mai sus, regăsim câteva principii ale unei conclucrări rodnice, ce ar trebui să vizeze următoarele sfere de activitate: realizarea păcii la nivel internațional și promovarea înțelegerii între oameni și popoare; păstrarea moralității în societate; educația și formarea spirituală, culturală și patriotică; caritatea și promovarea comună a unor programe sociale; păstrarea, restaurarea și dezvoltarea moștenirii istorice și culturale; dialogul pentru elaborarea unor legi și regulamente adecvate; grija pentru menținerea legii; eforturile pentru combaterea profilactică a criminalității și grija pentru persoanele ajunse în închisori; știința și cercetarea; îngrijirea sănătății; cultura și activitatea de creație; mediile de informare în masă, bisericești și seculare; păstrarea mediului înconjurător; activitatea economică în folosul Bisericii, statului și societății; sprijinirea instituției familiei, maternității și copiilor; opoziția față de activitățile structurilor pseudo-religioase care amenință individul și societatea. (Ibid. p. 200)
În același timp însă, sunt amintite și situațiile în care Biserica ar trebui să refuze colaborarea cu statul, întrucât activitățile acestuia ar fi potrivnice valorilor evanghelice. Iată câteva cazuri: promovarea războaielor civile sau de agresiune externă; participarea nemijlocită la acțiuni de spionaj; în fine, participarea la elaborarea și aplicarea oricăror legi ce atentează la principiile drepturilor omului sau chiar la viața acestora. (Ibid. p. 201)
Așadar, între Biserică și stat trebuie să existe nu opoziție, ci conlucrare (calitatea lor fiind a unor parteneri). Chiar dacă sunt planuri pe care Biserica se cuvine să-și păstreze independența față de stat, vocația misionară a Bisericii îi definește și rolul activ în societate, pe diferite paliere. De altfel, nici Biserica nu este subordonată statului, tot așa cum nici statul nu este subordonat Bisericii. Iarăși, creștinii ortodocși au datoria să fie loiali față de autoritatea de stat, atâta timp cât aceasta nu se opune principiilor morale ale Evangheliei. În caz contrar, mijloacele de opoziție trebuie să fie tot în conformitate cu ființa și menirea Bisericii (non-violente).
În loc de concluzie: În perioada sa de început, membrii Bisericii au făcut misiune chiar fără a beneficia de sprijin din partea statului. În perioada bizantină, misiunea – atât pe plan intern, cât și extern – a fost rezultatul unei conlucrări între Biserică și stat. (De altfel, pentru mulți teologi ortodocși, această perioadă istorică rămâne paradigmatică în realizarea unei misiuni fructuoase.) Principiul universal valabil este: oricare ar fi forma de guvernare în care își duc existența, creștinii ortodocși au obligația de a face misiune, adică de a împlini scopul Bisericii pe acest pământ. Acolo unde beneficiază de sprijin din partea statului, ei se pot folosi de acesta, fără a face însă compromisuri de la poruncile evanghelice. În locurile unde atitudinea statală îi este ostilă (ca, de exemplu, în unele țări din Orientul Mijlociu), Biserica Ortodoxă trebuie să denunțe opresiunea și să facă tot posibilul pentru apărarea vieții și credinței membrilor ei. Conlucrarea între Bisericile Ortodoxe surori, consecință directă a sobornicității, este cu atât mai necesară în acest caz!
Bibliografie (selectiv): Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucţia unei identităţi publice, vol. I, Eikon, Cluj-Napoca, 2009; Idem, „Biserica Ortodoxă Română în postcomunism – între stat și democrație”, în Camil Ungureanu (ed.), Religia în democrație. O dilemă a modernității, Polirom, Iași, 2011, p. 379-399; Ioan I. Ică jr., Germano Marani (ed.), Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002; Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religie şi politică în România postcomunistă, Curtea Veche, Bucureşti, 2010; Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei sale, Deisis, Alba Iulia, 1994; Radu Carp, Religie, politică & statul de drept. Secvențele unei acomodări, Humanitas, București, 2013; Radu Preda, Biserica în Stat – O invitație la dezbatere, Scripta, București, 1999; Aristotle Papanikolaou, The Mystical as Political: Democracy and Non-Radical Orthodoxy. University of Notre Dame Press, 2012.