Spovedania altfel (I)
Pr. Dr. Ciprian Bâlbă
Dintr-o anumită abordare referitoare la Spovedanie, rezultă un unghi de vedere centrat, cu precădere, pe penitent. De pildă, făcând o listă cu etapele Spovedaniei (căinţa, hotărârea de îndreptare, molitva, mărturisirea propriu-zisă a păcatelor, formula de dezlegare şi canonul), fără prea multă bătaie de cap se observă ca preotului îi revin, oarecum, nişte datorii predictibile şi uniforme legate de citirea molitvei, rostirea formulei de dezlegare şi enunţarea canonului. În schimb, penitentul e cel care se înscrie într-o adevărată procesualitate duhovnicească, începând cu părerea de rău pentru păcate, hotărându-se apoi pentru a nu le mai săvârşi şi angajându-se în cele din urmă pe drumul concretizării acestor dimensiuni interioare prin faptele presupuse de exigenţa împlinirii canonului. Optica aceasta avansează spre un oarecare imobilism atitudinal al preotului şi tinde a evidenţia o dinamică ascetică personală a credinciosului.Ajungem, astfel, la un punct nevralgic al problematicii legate de Spovedanie, pe care teologia noastră academică nu se sfieşte să-l prezinte fie schematic, fie pe îndelete. Pr. Lector George Remete punctează precis: „O obiecţie generală, supraconfesională, în privinţa Spovedaniei este că preoţii, fiind ei înşişi mai mult sau mai puţin păcătoşi, nu pot ierta păcatele altor păcătoşi. Din punct de vedere psihologic, obiecţia este foarte serioasă, însă noi ştim că validitatea unei Taine nu poate consta în vrednicia morală a săvârşitorului, şi nici măcar a primitorului, pentru că atunci nicio Taină n-ar mai fi eficientă. Or, atunci ar însemna să credem că rămâne zadarnică sau desuetă lucrarea sau acţiunea harică a Duhului Sfânt promis de Mântuitorul lumii” [Dogmatica Ortodoxă, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1997, p. 313].
Lucrurile se resimt acum dintr-o perspectivă interdisciplinară de analiză. Plecând de aici, vom încerca să răspundem la două întrebări: 1. Cum răspunde teologia acestei probleme sensibile şi 2. Cum ne ajută psihologia să ne aprofundăm înţelegerea şi din altă perspectivă?
1. E foarte adevărat că nu preotul, ci „Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine..., iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce îmi este dată, te iert şi te dezleg, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!” E adevărat, de asemenea, că teologia harului [„Luaţi Duh Sfânt…”, cf. In. 20, 22] compensează anumite neputinţe personale ale preotului. Dar de aici şi până la a face din preot un operator de reţete spirituale, nu mai e decât un pas. Şi încă un pas păgubos pentru o înţelegere epidermică a complexităţii Tainei Spovedaniei şi a rolului preotului care se angajează cu responsabilitate înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu numai penitentul se roagă, zicând: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta…” [Lc. 15, 18], ci şi responsabilitatea preotului este una bidirecţională: spre Dumnezeu şi spre fratele său întru Hristos. Căci Hristos Domnul Se identifică smerit cu cei mici [cf. Mt. 25, 40].
Prezenţa tainică a lui Hristos este simţită în relaţia duhovnicească dintre preot şi penitent, „Hristos în faţa Căruia amândoi se simt răspunzători sau uniţi prin răspundere. Penitentul are încredere în preot tocmai pentru că simte în el răspunderea faţă de Hristos pentru sufletul său” [Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 131]. Răspunderea implică libertate şi asumare de sine şi a unor decizii pe care preotul le concretizează în întrebări şi îndemnuri care dezvăluie strategia duhovnicească a preotului. Mai mult decât atât, părintele Stăniloae lasă să se înţeleagă că, până la un punct, „cei cu cunoştinţe bogate de ordin psihologic şi psihiatric”, deşi îl pot ajuta pe penitent, nu o pot face „aşa cum ajută un preot, pentru că omul are nevoie de încrederea într-un ajutor dumnezeiesc ca să poată pune la contribuţie toate eforturile voinţei lui în vederea vindecării” [Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 129-130].
Deşi părintele Stăniloae nu recomandă, în mod direct, preotului să aibă cunoştinţe de natură psihologică, el însuşi dă dovadă că deţine cunoştinţe de psihoterapie prin îndemnul adresat preotului de a avea în vedere „forţa păcatului, aflată în slăbiciunile penitentului, devenite ca o a doua fire…” [Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 134].
2. Şi, într-adevăr, dintre cele două noţiuni de „păcat” şi de „slăbiciune”, ştiinţa psihoterapeutică o preferă pe cea de-a doua. Conceptul de păcat nu intră în nomenclatura acestei ştiinţe. Pentru că omul este dincolo de bine şi de rău şi se angajează întotdeauna în cele mai bune şi mai potrivite alegeri dintr-un anumit loc şi timp, în funcţie de resursele psiho-somatice şi general personale pe care le deţine în acel moment. A nu se înţelege nimic din ceea ce ar semăna, în vreun fel, cu promiscuitatea. Atât doar că psihologul nu judecă pe nimeni din punct de vedere moral, al binelui şi al răului, şi, încă ceva, psihologul nu dă sfaturi.
O anumită direcţie umanistă asumată mai pregnant în anumite şcoli de psihologie are o încredere deplină în om şi în capacitatea lui de regenerare şi revenire atitudinal-comportamentală. Desigur că pentru teologi, de aici încolo se deschide o întreagă perspectivă de dezbatere în legătură cu interludiul post-pecatorial al existenţei actuale a omului aflat în siajul consecinţelor păcatului adamic, dar lucrul acesta îl vom discuta în unul din materialele următoare.
Aşadar, psihologul nu se erijează în instanţă morală şi nu judecă pe nimeni şi, în acelaşi timp, nici nu dă sfaturi. Ce face în schimb? În locul judecăţii păcatului pune acceptarea slăbiciunii care stă în spatele păcatului. Acest lucru nu înseamnă că psihologul este de acord cu tot felul de devieri moral-comportamentale, ci doar că pur şi simplu se întreabă şi cercetează non-invaziv ce se găseşte în spatele păcatului. O frică sau o dorinţă? Sau, în termeni maximieni, o durere sau o plăcere? De exemplu, un adolescent care se apucă de fumat, o poate face din dorinţa de apartenenţă la un anumit grup social (prieteni, colegi de şcoală, de echipă etc.) în care toată lumea fumează. Deci nu sfatul medical şi moral (deşi adevărat) are prioritate în analiza cazului, ci acea nevoie sau slăbiciune datorată dorinţei de apartenenţă la un anumit grup. Vulgar vorbind, în percepţia adolescentului în cauză, reală sau nu, a-l priva de ţigări echivalează cu a-l priva de societatea prietenilor. Şi, astfel, nevoia de apartenenţă la un grup se poate transforma în frica de a nu fi exclus din acel grup. Deci psihoterapeutul nu acceptă păcatul în sine, ci doar nevoia sau slăbiciunea din spatele lui.
Am dat acum doar un exemplu. Dar, în general, psihologia care se centrează pe adicţii, indiferent de natura lor, urmăreşte şi o astfel de abordare. Să revenim la exemplul nostru.
Aici suntem la esenţa existenţei umane, căci omul este o fiinţă comunională. Şi pentru această esenţă se luptă şi teologia şi psihologia, deşi cu instrumente diferite sau, poate, complementare. De aceea, „preotului i se cere să cunoască aceste slăbiciuni care stau la baza păcatelor cunoscute de oameni şi a celor necunoscute, odată cu aceste păcate” [Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 129]. Credinciosul nu poate cunoaşte întreaga încrengătură a păcatului şi motivaţia lui de profunzime. Aici intervine strategia întrebărilor pe care preotul le adresează, non-invaziv, penitentului, pentru a-l conştientiza cu privire la păcatul săvârşit şi la background-ul acestui păcat.
Reuven Feuerstein, un mare psiho-pedagog, spune că atunci când numeşti sau de-numeşti un lucru, de fapt, te înstăpâneşti cu conştiinţa asupra acelui lucru. „Prin mărturisire (de-numirea păcatului, s.n.), penitentul face primul act de ridicare deasupra păcatului, ajutat… şi de întrebările lui” (ale preotului, s.n.) [Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 133]. Prin arta întrebărilor preotul face din partea nevăzută a ice-bergului o parte văzută, conştientizată de către penitent. Din mari necunoscute, păcatul şi slăbiciunea din spatele lui devin numite, cunoscute şi conştientizate de către penitentul care îşi poate asuma, abia acum, exigenţele procesului penitenţial.
„De n-ai fi ştiut, păcat nu ai avea…” [cf. In 15, 22]. În acest punct revenim asupra responsabilităţii asumate conştient, în cunoştinţă de cauză, de către penitent a păcatului. Deoarece, „nicio eroare de comportament nu este scuzabilă, atâta vreme cât omul este conştient de răul pe care îl face” [Dumitru Constantin-Dulcan, Somnul raţiunii, Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 125].
Oare ce o fi scris Domnul Hristos pe pământ atunci când „drepţii” s-au recunoscut păcătoşi, iar în femeia păcătoasă sau deşteptat potenţialităţile mântuirii [cf. In 8, 1-11]?
