Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 17 decembrie 2018

Nu ne vom opri aici


   
           
            Anul Centenarului s-a încheiat. Unii au făcut de-a lungului său eroarea de a crede că aceasta e vârsta României: n-au mai văzut veacurile trecute, de coagulare națională prin cultură, luptă de emanicipare politică și coeziune spirituală. Alții au tratat pragul acesta simbolic în stilul nostru demagogic, patriotard, triumfalist, sforăitor, defilând cu pieptul bombat și umplându-și buzele cu lozinci pretins imbatabile. Cei mai mulți români și-au văzut de viața proprie, adesea triști, uneori bucuroși, alteori plini de speranța că, dacă am biruit cândva, nu vom fi lipsiți nici pe viitor de inteligența supraviețuirii decente. Grație efortului mai multor edituri și programului academic organizat sub egida câtorva instituții publice, am putut descoperi, dacă ne-am dorit asta, multiple aspecte neștiute din Marele Război finalizat prin formidabila noastră Reîntregire: deși manualele comuniste au ascuns însuși miezul evenimentelor (deformându-le partinic semnificația și ecoul), am priceput cu toții, cu date concrete, imagini de arhivă și documente revelatoare, că fără monarhie, asociată unei elite politice vrednice, și fără Biserica Ortodoxă (înfrățită ad hoc cu alte culte) n-am fi reușit adunarea întregii suflări românești între granițe comune și suverane. S-a produs astfel o restituire importantă, ba chiar o restaurare a memoriei colective sub semnul adevărului. Un adevăr care, ca întotodeauna, nu e neapărat confortabil. La intrarea în conflagrația care avea să spulbere imperiile protector-opresoare, armata noastră era slab echipată. Au murit de tifos exantematic, în spitale de campanie prost înzestrate, cam tot atâția, dacă nu chiar mai mulți soldați decât pe câmpul de luptă. Fără prăbușirea imperiului țarist sub lovitura de stat bolșevică (urmată de războiul civil), Basarabia nu s-ar fi întors la matcă. Fără misiunea militară organizată de generalul Berthelot, nu am fi izbutit să ținem frontul și să fim avantajați la masa negocierilor de pace. În sfârșit, fără forța mondială emergentă a Statelor Unite - și filozofia liberală care-l determina pe președintele Woodrow Wilson să apere ”principiul naționalităților” - nici agenda românească n-ar fi avut câștig de cauză la Versailles.
            Pe planul vieții interne, 2018 a fost marcat de o relativă instabilitate politică (peste 70 de miniștri s-au perindat în trei guverne, numai în ultimii ani), într-o ambianță publică agitată, degradată prin violențe verbale și tribalisme. Exodul creierelor și contraselecția par implacabile, căci nimeni nu le opune o voință contrară, argumentată și pragmatic pusă în operă. Regional, Ucraina rămâne fragilă, Republica Moldova se îndepărtează de UE, statele din grupul Vișegrad cochetează cu iliberalismul, Bulgaria ne-o ia înainte (căci va ”scăpa” de MCV), în vreme ce relațiile interordoxe cunosc tensiuni greu de ascuns și pline de tentații centrifugale (mai ales că tocmai problema „centrului” pare să înfierbânteze agenda feluritelor Biserici). Și la nivelul UE trăim incertitudini de etapă, după Brexit și în perspectiva unui model multispeed, cu buget separat pentru Eurozonă, fără a mai pune la socoteală progresul electoral al forțelor populiste, de stânga sau de dreapta, unite printr-un discurs eurosceptic.
            Evident, nu aici și acum e loc pentru o listă de propuneri remediante. Am făcut un bilanț sumar, cu gândul la recent sfințita Catedrală națională, închinată Lui Dumnezeu și eroilor sau martirilor cărora, înainte de un asemenea Altar, le  dedicasem o smerită ectenie liturgică. Să admitem: în cele trei decenii postcomuniste, nu ne-am învrednicit de nimic monumental, cu această unică și elocventă excepție. Am dus și noi ceva până aproape de capăt (căci finisajele Marii Biserici vor continua câțiva ani). Mai bine mai târziu, decât niciodată! Vestea bună - veritabilă evanghelie pentru un popor care se chinuie adesea de unul singur - e că acest monument este unul eclezial, închinat legământului dintre români și Hristos, ca Mântuitor al lumii. Căci numai El, Dumnezeul întrupat, ne-a redat acum șase luștri libertatea constitutivă, pe care numai cu ajutorul Său o vom folosi mai inteligent, în următorul secol românesc.
            Teodor Baconschi