Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

joi, 25 iunie 2020

Gânduri la plecarea din această lume a părintelui prof. dr. Mircea Basarab



Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără  durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos să cerem“ (din Ectenia cererilor de la Sf. Liturghie)

Dragii mei,

Hristos a înviat!
După cum vă este deja tuturor cunoscut, în Marțea Luminată, Hristos, Cel înviat, l-a chemat la viața veșnică pe vrednicul Său slujitor Părintele Prof. Dr. Mircea Basarab, fondatorul Parohiei noastre Ortodoxe Române „Naşterea Domnului“ din München (1976) și al Parohiei „Sf. Dumitru“ din Nürnberg (1981).
Părintele Mircea Basarab i-a păstorit cu mult tact, cu înțelepciune și bunătate pe credincioșii Parohiei  noastre, aproape 40 de ani, până la pensionarea sa (ianuarie 2013). Până la retragerea sa la pensie, Părintele Mircea a fost consilier cultural al Mitropoliei noastre, dar și reprezentant ecumenic al Mitropoliei în mai multe comisii la nivel local și federal.
Născut la Sibiu, într-o familie de preoți, în 12 decembrie 1936, Părintele Mircea Basarab a fost licenţiat al Institutului Teologic din Sibiu şi al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca, iar în 1978 a obținut titlul de doctor în Teologie al Institutului Teologic din Bucureşti.
A fost profesor la Seminarul Teologic Ortodox Român din Cluj-Napoca, de unde a plecat la München în 1974 ca bursier al Bisericii Evanghelice din Germania. A predat de asemenea cursuri de Vechiul Testament la Universitatea din München. Pe lângă numeroase studii şi articole publicate în ţară şi străinătate, Părintele Mircea Basarab a publicat volumele: Cartea Profetului Amos, Bucureşti, 1980 (teză de doctorat); Ermineutica Biblică, Oradea, 1997; Istoricul Parohiei Ortodoxe Române „Naşterea Domnului“ din München, Oradea 1997; Biserica şi neamul în diaspora, Cluj 2001, Istoricul Mitropoliei Ortodoxe pentru Europa Centrala si de Nord, Oradea 2001, Personalități reprezentative ale Exegezei Antiohiene (București, 2019) și altele.
La trecerea la cele veșnice a unei persoane dragi, din sânul familiei sau a cercului de prieteni și cunoscuți, suntem obișnuiți, cum este și firesc, să rememorăm evenimente, momente trăite împreună cu acea persoană. Sunt amintiri care, de cele mai multe ori, ne însoțesc până la sfârșitul vieții. Ne-ar trebui mult timp să putem aminti măcar o parte din realizările părintelui, dintr-o viață închinată Bisericii noastre.
Pentru un preot, și, mai ales, pentru un profesor de Teologie, cel mai important moment din activitatea didactică și pastoral-liturgică îl reprezintă, fără îndoială, slujirea Sf. și dumnezeieștii Liturghii, centrul cultului nostru divin. Această slujbă reprezintă întâlnirea preotului și credincioșilor cu Hristos, prezent mai întâi, în Cuvântul Său și, mai apoi, cu Hristosul euharistic. Părintelui Mircea îi plăcea să slujească Sf. Liturghie, fapt care reiese și din faptul că și după pensionare, cu puține excepții, în cei aproape 7 ani scurși de la acel moment, a slujit aici în mijlocul Parohiei pe care a fondat-o și uneori la Centrul bisericesc din München.
Doar în ultimele luni de viață, Părintele, datorită scăderii puterilor sale fizice, nu a mai putut sluji la  la Sf. Altar, în schimb a rămas în relație duhovnicească cu mulți dintre credincioșii Parohiei noastre, fiindu-le unora încă duhovnic. Vestea trecerii sale la cele veșnice ne-a luat prin surprindere și ne-a întristat pe noi toți, clericii și credincioșii Parohiei „Nașterea Domnului” și pe toți cei care l-au cunoscut.
De-a lungului timpului ne-am obișnuit atât de mult unul cu altul, încât, în fața Sf. Altar, nu mai era de multă vreme nevoie să stabilim în prealabil, care parte din Sf. Liturghie îi revine fiecăruia, lucru, de altfel, remarcat de mulți dintre credincioșii noștri. Din slujbă, din Ectenia întreită, o cerere îi plăcea în mod deosebit părintelui:
Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără  durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos să cerem“. Întotdeauna se închina în mod deosebit la această cerere. Și iată, bunul Dumnezeu i-a împlinit-o: L-a chemat la El după ce, în noaptea Sf. Paști a mai binecuvântat odată, în sânul familiei, pâinea pascală, în Ziua Sf. Paști s-a împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos, iar a treia zi a Praznicului Învierii, „fără durere, neînfruntat și în pace”, și-a dat obștescul sfârșit.
Și vreau să mai amintesc aici o rugăciune din canonul euharistic, de această dată din Liturghia Sf. Vasile cel Mare: „Pentru aceasta, Stăpâne Preasfinte, și noi, păcătoșii și nevrednicii Tăi robi, care ne-am învrednicit a sluji sfântului tău jertfelnic, nu pentru dreptățile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila și îndurările Tale … ne rugăm și cerem … să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi” (Liturghier, Buc. 2012, p.254).
De multe ori când citea(m) această rugăciune, părintele exclama: Auzi, ce frumos, cât adevăr! El, care realizase atât de multe lucruri pe plan intelectual, didactic și pastoral, întărea: „Că n-am făcut nimic bun pe pământ”! Înființase două parohii, publicase zeci, poate sute de articole, vreo 6 cărți și reprezentase Mitropolia noastră în diferite comisii: ACK München, ACK Bayern, Comisia de Dialog a Bisericii noastre cu Biserica Evanghelică din Germania (EKD), Comisia comună a Conferinței Ortodoxe din Germania și a Conferinței Episcopilor Catolici din Germania. Poate cea mai importantă reprezentare, a fost includerea în delegația Bisericii Ortodoxe Române la Adunarea Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor  la Canberra (Australia), în anul 1991, alături de fostul Mitropolit al Moldovei, actualul Întâistătător al Bisericii noastre, PF Părinte Patriarh Daniel. În sacristie, în urmă cu câteva luni, își amintea cu plăcere de experiența trăită în Australia.
Ar fi multe de spus, e greu să cuprinzi activitatea atât de bogată a unui om, în câteva cuvinte. De aceea, în următoarele rânduri, am încercat să surprindem, alături de membrii Consiliului parohial, care îl cunosc de 20, 30 sau chiar 40 de ani, câteva trăsături ale părintelui, așa cum aceștia l-au cunoscut și apreciat:
„Pentru noi, enoriașii lui, el a fost nu numai preot paroh și duhovnic, ci și tată, profesor de religie și de istorie, dar, înainte de toate, un om adevărat, un om de mare caracter, care a știut să ne fie mereu alături. Părintele a fost pentru noi un adevărat model!
Cu Părintele Basarab nu ne-am simțit niciodată singuri sau departe de casă. Ne vorbea adeseori de România noastră, de România lui, iar această dragoste pentru Țară se poate observa și din ultima dorință a Dânsului, de a fi înmormântat sub glia strămoșească.
Preot intelectual, înțelept și echilibrat, fin teolog și orator desăvârșit, Părintele a știut să se facă “tuturor toate”. Desigur, ne va lipsi tuturor, dar va rămâne mereu în sufletele noastre prin tot ceea ce a reușit să sădească în ele”.
Îl vom aștepta de acum încolo, multă vreme, să iasă din sacristie și să ne adreseze un cuvânt de învățătură, cu mult patos și cu talentul oratoric cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Chiar și-n ultima predică, pe data de 23 februarie,  pe care am simțit-o oarecum ca fiind una testament, deși sleit de puteri, Părintele a fost la fel de convingător ca-n vremurile când era încă în putere.


Dragii mei,
În urmă cu o săptămână am sărbătorit marele praznic al Învierii Domnului și ne aflăm încă în perioada pascală. Ne aflăm la centrul, miezul învățăturii noastre creștine: Noi, deși muritori, prin biruința lui Hristos, în care am fost integrați prin Sf. Botez, am devenit nemuritori. Dacă Hristos a înviat, atunci și noi vom învia. Ne spune Sf. Pavel acest lucru prin cuvintele: “Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este credința voastră, zadarnică este și propovăduirea noastră” (I Cor. 15).
Având în suflet credința în învierea morților, îl încredințăm pe pr. Mircea lui Hristos, Cel mort și înviat, pe care L-a propovăduit cu multă putere și convingere, rugându-L să-i ierte toate păcatele sale și să-i dăruiască odihnă veșnică. În numele meu personal și al Dvs., al credincioșilor Parohiei noastre, îl rog pe părintele să ne ierte dacă i-am greșit, și-l iertăm și noi la rându-ne.
Îl vom purta mereu în amintirile, în inimile și în rugăciunile noastre. Transmitem compasiunea noastră familiei îndurerate, alături de multele mesaje trimise prin poștă, email, sau alte mijloace moderne, care vor fi adunate într-un caiet „in memoriam”. Unele o să le citim acum, iar pe cele mai multe le vom aduna și înmâna familiei.
Veşnică să fie pomenirea lui, din neam în neam!

Hristos a înviat!


Pr. Prot. Dr. Alexandru Nan