Pr. Conf. Dr.
CONSTANTIN NECULA
O întâlnire de sfârșit de
an, la Facultatea de Teologie din Sibiu, ne-a adus dinaintea noastră, profesori
și studenți, realitatea din pastorația imediată. Preoți tineri ne-au dovedit că
preoția este legată de nevoile comunității, de cerințele reale ale acesteia. Că
Ortodoxia nu are un complex în a învăța și a pune în aplicare modele pastorale
viabile provocate din viața fiecărei experiențe. Ceea ce a apărut și mai
minunat a fost lecția echipei pastorale. Este tot mai limpede că preotul nu mai
poate face totul singur la nivelul pastorației. Cateheză ori educație religioasă,
predică ori revistă parohială, blog sau suport vizual, școală catehetică ori,
pur și simplu, organizarea evenimentelor pastorale inerente vieții parohiale
sunt puncte de efort, sunt provocări în care preotul nu mai poate rămâne
singur. La începutul anului 2016, însoțind pe Părintele nostru Mitropolit la
întâlnirile cu preoții, am descoperit un suflu pastoral nou, curajos. Tinerii
preoți care și-au prezentat referatele nu au mai făcut-o pornind dinspre teorie
înspre practica pastorală, ci ne-au determinat să constatăm cărei experiențe a
Bisericii seamănă experiența lor. Fie că a fost vorba de parohii din Sibiu sau
Mediaș, Făgăraș ori Brașov – atât cât mi-a îngăduit Dumnezeu să ascult experiențele
minunaților noștri colegi, fiind convins că astfel de rezultate există în
foarte multe alte parohii –, am înțeles că munca pastorală nu mai este a unui suflet
izolat de comunitate, zdrobit de responsabilitate și blocat din lipsa finanțării
unor proiecte, ci a comunității. A oferi copiilor excursii cu bicicleta sau lecții
de iconologie, a-i face să redescopere tradițiile bunicilor lor, atât de bine
încât să aduci, de la oraș, copiii la bunici, în sat, Duminica, a dărui
copiilor posibilitatea să dăruiască sau, pur și simplu, a-i învăța că sunt o
singură familie parohială înseamnă, înainte de orice, a face echipă cu ei. Lecția
colegialității eclesiale începe în parohie cu articularea fiecărui copil ori
tânăr în misiunea Bisericii. Riscul ruperii de poporul binecredincios prin
proiecte pastorale care nu reprezintă comunitatea nu se poate evita decât prin
lucrul în comun, prin asumarea în comun a misiunii. Am văzut un preot punând în
mâna copiilor deprinderile necesare unui bun gospodar, altul a urcat pe munte
la plantat brăduții prin care nepoții copiilor de acum vor împodobi Crăciunul
vremii lor. Un altul a descoperit talentele copiilor la teatru, la dialog cultural
și la scriitură. Rămânem instituția din România cu cea mai aplicată priză la
popor din cât pot exista, puțin efort ne poate ajuta să vedem ce tezaur uman
are țara în care propovăduim și trăim Evanghelia. Nu lipsa banilor ne blochează
proiectele, sau nu în primul rând, ci o comoditate vecină cu moartea pastorală.
Suntem obligați să ieșim din analiză și să trecem la acțiuni pastorale
coerente, pline de viață.
Cele scrise mai sus întăresc
realitatea emisă în titlu: pastorația se asumă în echipă. Desigur că preotul
poartă responsabilitatea principală în realizarea ei, de la el trebuind să curgă
spre comunitate proiectele „făcubile” ale pastorației parohiale. A dezvolta
proiecte corecte pastoral înseamnă a răspunde unei nevoi imediate, pe termen
mediu și lung în parohie. Cred că anul 2016 ne-a dovedit pe deplin capacitatea
de creație a tinerilor, ne-a oferit posibilitatea de a vedea ce avem nevoie ca
să construim corect pastorația. La excelentele ateliere de formare de la Mănăstirea
Sâmbăta, participanții ne-au racordat la realitatea din parohii și și-au luat
oxigenul necesar efortului pastoral continuu la care suntem supuși. Ceea ce rămâne
după stagiile propuse ține de prospețimea unei prietenii care, obligatoriu, e
necesar să ne unească la nivelul preoțimii și la nivelul relației
preot-credincioși. Prea mult am depins în misiunea noastră de relația
preot-autorități, de unde și confuzia că facem politică. Din nici o altă sursă
n-am reușit, ani de zile, să ne obținem fondurile decât din marea piață a
proiectelor învârtite în zonele intereselor de grup, interese din care Biserica
nu făcea parte. S-au cheltuit milioane de euro pe școli de păreri în dauna școlilor
de viață reală, se cheltuie enorm pe intervenționismul etic în dauna moralei
comunității, se cheltuie pe organizarea unei educații sexuale detașate de
copilul român, atașată marilor campanii de LGBT-izare a culturii familiei.
Efortul preoților pare un pic inegal. Este așa atunci când el nu pune tezaurul
uman al comunității în balans cu indecența financiară a unor proiecte de dezmembrare
a comunităților. Ce avem de partea noastră este posibilitatea de a alcătui
echipă cu proprii noștri oameni, de a alunga însingurarea – frustrantă de cele
mai multe ori, cu un soi de comuniune pe care nu cred că-l mai are vreun
segment social la îndemână. Comuniune cu cei care vor să-și mântuie sufletul,
nu să fie batjocoră lumii. Comuniunea cu cei care se vor cu Dumnezeu, nu împotriva
lui. Poate că nu cred după toate regulile dogmatice ale credinței, nu sunt
respectuoși după regulile lumii noastre, oarecum îngustate în termeni. De
obicei au curaj să spună cu voce tare ceea ce noi șușotim pe la colțuri și cer
preotului să le respecte alegerile, dacă le au, sau să-i ajute în alegeri. Nu
contestă altceva decât contrafacerile umane în care își trăiesc tinerețea, au
dinaintea noastră ripostă atunci când nu stăm de partea sărăciei, a bunului simț,
de partea lui Iisus Hristos. De aceea e nevoie să fim echipă. Să ne dovedim o
preoție lucrătoare în Duhul dintâi al Bisericii. Petru că ei iubesc Biserica,
încearcă să o cunoască mai bine, să fie mădulare vii ale ei.
Vom ști oare să multiplicăm
exemplele valoroase și să estompăm neghiobiile pastorale ale unor colegi,
neatenți la sensibilitatea momentelor istorice prin care trecem? Vom reuși să
deblocăm din acuza de ideologizare propovăduirea, dezvoltarea culturii creștine
la tineret și copii? Să cerem ajutor de la Cel Care ne este Ajutor. Cu El
începe Echipa.
