Preliminarii referitoare la relaţia Biserică-Stat pe baza evoluţiei istorice şi a legislaţiei actuale

Dr. Emanuel TĂVALĂ

Legătura dintre drept şi religie atrage în ultima vreme atenţia (tot mai) multor cercetători, cu precădere în contextul migraţional european. Interesul acesta se manifestă în numărul de reglementări din această sferă care apar la nivel naţional, dar şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Tocmai de aceea, începând cu acest număr al „Telegrafului Român” vom prezenta anumite aspecte, practice (şi) pentru cititorii publicaţiei şaguniene.

Adoptarea creştinismului ca religie a imperiului (313) în secolul IV şi inaugurarea noii capitale, Constantin­opol (Bizantion, 330), au creat condiţiile pentru două iniţiative: Prima a fost reprezentată de apariţia legis­laţiei imperiale asupra religiei şi dezvoltarea dreptului canonic. A doua a fost marcată de migraţia creştinilor de influenţă latină, spre centrul şi nordul Europei, iar cel de influenţă bizantină a creat un coridor spre partea estică a continentului. Europa medievală a fost martora apariţiei jurisdicţiilor seculare bazate fie pe dreptul ro­man, fie pe legi indigene, împreună cu dreptul canonic sau nomocanonic. Jurisdicţiile civile au funcţionat în paralele cu cele ecleziale.

În secolul XVI, Europa s-a confruntat cu mişcarea pro­testantă care a marcat, de exemplu, eliminarea autorităţii papale, în special în ţările din nordul continentului, unde s-a dezvoltat principiul cuius regio eius religio şi apari­ţia bisericilor luterane naţionale (cum este cazul pentru Scandinavia sau Germania). Calvinismul a fost asumat de populaţia cantoanelor elveţiene sub influenţa directă a lui Calvin, iar anglicanismul a devenit religia oficială a Angliei. Oricum, Reforma, Contra-Reforma şi Războiul de 30 de ani dintre conducătorii catolici şi protestanţi din Europa (1618-1648) au determinat edictarea unor legi cu caracter intolerant. Romano-Catolicismul a avut de suferit prin legislaţia promovată în Anglia şi Ţara Galilor în a doua parte a domniei reginei Elisabeta I (1558-1603) şi a fost interzis prin lege în Letonia în 1621, atunci când Suedia luterană a cucerit părţi ale micului stat baltic. Protestantismul a avut de suferit în Lituania şi Polonia unde construcţia de biserici a fost interzisă în 1716, iar Constituţia din 1792 a recunoscut catolicismul ca religie naţională. În Lituania, atunci când Rusia a anexat-o în 1795, Bisericii Romano-Catolice i-a fost interzis să tipă­rească şi să publice lucrări şi literatură confesională, sau să hirotonească noi episcopi. În 1863 şi proprietăţile i-au fost confiscate şi naţionalizate.

După manifestările violente bazate pe religie în secolul XVII, secolul următor a marcat intrarea în aşa numitul iosefinism (după împăratul Iosif II 1765-1790), care milita pentru toleranţă religioasă şi responsabilitatea statului în reglementarea conflictelor religioase. Perioada iosefină este bine cunoscută pentru implicaţiile pe care le-a avut în politica din Ardeal. Această politică a determinat abrogarea unor legi cu caracter discriminator faţă de minorităţile na­ţionale, aşa cum a fost cazul Angliei, în vreme ce în Franţa legile au fost abrogate ca urmare a mişcării anticlericale faţă de Biserica Romano-Catolică. Declaraţia drepturilor din cadrul Revoluţiei franceze (1789) vorbeşte despre dreptul la libertatea de conştiinţă (art. 10), iar constituţia din 1791 vorbeşte despre libertatea religioasă (Titlul 1). Un decret din 2 noiembrie 1789 a naţionalizat proprietăţile bisericeşti, statul francez asumându-şi cheltuielile pentru personalul clerical, iar Constituţia Civilă pentru cler (12 iulie 1790) a plasat serviciul religios în sfera serviciilor publice. În Anglia exista Actul de Toleranţă (1689), care era de fapt îndreptat împotriva disidenţilor, în 1829 fiind promovată legea de emancipare a Bisericii Romano Ca­tolice. În Polonia, toleranţa religioasă a fost promovată printr-o lege din 1768.

Secolul al XIX-lea a fost marcat de dezvoltarea drepturilor constituţionale privind libertatea religioasă (Belgia a făcut acest lucru prin Constituţia sa din 1831, Luxemburgul în 1848, Olanda încă din 1814, 1815, 1848, restaurând în 1853 ierarhia romano-catolică, iar Ungaria în 1895), o regândire a locului organizaţiilor religioa­se (Napoleon Bonaparte a negociat un Concordat între Franţa şi Sfântul Scaun în 1801, unele din prevederile sale fiind în vigoare şi azi, deşi conţin limitări în ceea ce priveşte viaţa Bisericii). Unificarea statelor italiene nu a fost un proces liniştit pentru Biserica Romano-Catolică, provocând anumite tensiuni (1860-1870), iar în unele state chiar o separare a Bisericii de Stat (legea privind cultele – 1869 – din Irlanda a desfiinţat Biserica Irlandei, iar constituţia Austriei din 1867 a introdus neutralitatea ca principiu de raportare la cultele religioase, prevedere menţinută de Constituţia federală din 1920).

Legăturile dintre culte şi stat au fost întărite în alte părţi, cum e cazul Greciei care după Războiul de Independenţă (1821) recunoaşte Biserica Ortodoxă ca Biserica dominan­tă a cărei autonomie va fluctua în funcţie de schimbările constituţionale, ceea ce e constant fiind garantarea libertăţii religioase. Prevederile legale în acest sens au fost promo­vate printr-un decret din 1833, reluate în Constituţia din 1844 şi în cele subsecvente din 1864 până în 1952. Con­stituţia din 1968 şi cea actuală (1975) recunosc Biserica Ortodoxă ca Biserica majoritară şi dominantă în Grecia.

În această situaţie s-a aflat şi Regatul României, unde, prin Constituţia din 1866, este garantată libertatea reli­gioasă (art. 5 şi 21), iar Biserica Ortodoxă Română este recunoscută ca religiunea dominantă a statului român. Totodată, trebuie să menţionăm că primul preşedinte al Adunării Deputaţilor (1862-1866) a fost Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti.

Tot în secolul XIX, catolicismul a devenit religie naţională în Portugalia, recunoaştere realizată prin Constituţia portugheză din 1822 (religia naţiunii por­tugheze este romano-catolicismul), iar în Constituţia din 1826 era interzisă persecuţia din motive religioase, tocmai pentru consolidarea statutului religiei naţionale. În 1849, Biserica Luterană din Danemarca a devenit Biserica poporului (Folkekirke), monarhul şi parlamentul asumându-şi responsabilitatea pentru aceasta. În Fin­landa (după legislaţia rusească din 1809) a fost emis un nou statut pentru Biserica Luterană finlandeză în 1869. Implicaţiile pe care le-a avut expansiunea musulmană au fost asumate şi s-au regăsit şi în legislaţia de drept religios. De exemplu, în Cipru guvernarea otomană a fost înlocuită cu sistemul britanic de common law, în acelaşi timp cu aplicarea unor elemente de drept islamic. În timpul guvernării britanice (1878-1960) sultanul şi-a păstrat dreptul de control asupra insulei, ciprioţii fiind subiecte ale dreptului otoman. Decretul otoman Hatt-i- Humayun (1856) a continuat să se aplice în cazul auto­rităţilor religioase. Biserica Ortodoxă a funcţionat atât ca organizaţie a creştinilor ortodocşi, cât şi ca coaliţie politică a grecilor.

În secolul XX, pe lângă legile care ocrotesc şi garan­tează libertatea religioasă, cum e cazul Letoniei (1906), Lituaniei (1922), Germaniei (Constituţia de la Weimar, 1919), Finlandei (1922), apar şi legile de separare între Biserică şi Stat aşa cum a fost cazul Franţei (1905) cu excepţia celor trei departamente din est, care la momentul promulgării legii erau în componenţa Germaniei, sau cazul Scoţiei, care stipulează în 1914 (cu prorogare până după finalul Primului Război Mondial) separarea de Biserica Angliei. Oricum, tema principală după prima conflagraţie mondială a fost consolidarea legală, privilegiată, chiar la nivel constituţional în Malta (1921), Polonia (1921), Irlanda (1922), Italia (1929), Portugalia (1935 şi 1971) și Spania (1939 şi 1978).

Dacă prima parte a secolului XX a fost importantă pentru consolidarea şi promovarea confesiunilor naţio­nale, ceea ce a urmat după Al Doilea Război Mondial a marcat o orientare spre separarea dintre Biserică şi Stat. Acest lucru a fost, poate, cel mai evident în ţările din ca­drul blocului comunist, acolo unde a fost înlăturată orice referire la religie din orice fel de lege, ateismul devenind politica statului.

În partea apuseană a continentului, Constituţiile france­ze din 1946 şi 1958, reiterează laicitatea statului în raport cu orice element religios (Constituţia din 1946 garantează în preambul libertatea de conştiinţă, iar în articolul 2 al celei din 1958 se arată că Franţa este un stat laic). Totoda­tă, în aceeaşi perioadă este de observat şi o promovare a legislaţiei care încurajează colaborarea dintre culte şi stat în Austria sau Germania, punându-se bazele modelului de colaborare între cele două entităţi, model ce va fi ulterior preluat şi de alte ţări.

Sfârşitul secolului XX a adus, într-adevăr, apariţia stan­dardelor juridice internaţionale asupra statutului religiei în societate, prăbuşirea comunismului, creşterea separării formale dintre Stat şi Biserică, dar şi creşterea cooperării de facto dintre cele două entităţi. Fostele ţări comuniste au fost nevoite să înceapă lungi discuţii pentru redactarea şi adoptarea unor noi legi în domeniu.

În secolul XXI, în contextul migraţional cunoscut, plu­ralismul religios izvorât din mişcarea liberă a persoanelor este evident, mai ales dacă ne referim la islam. Tradiţia religioasă a fiecărei ţări continuă să funcţioneze, dar într-o realitate seculară, care de multe ori ascunde capcane pentru misiunea organizaţiilor religioase. Fiecare dintre etapele istorice ale legislaţiei religioase din Europa a avut o influenţă asupra dreptului religios şi a tradiţiei sale. Coexistenţa jurisdicţiilor temporale şi ecleziale din Evul Mediu a însemnat şi studierea dreptului canonic alături de tradiţia juridică a dreptului roman în universităţile medievale ale Europei. În ţările în care a pătruns Refor­ma protestantă în secolul al XVI-lea şi după, studierea dreptului canonic a fost înlocuită cu dreptul bisericesc civil (germ. Kirchenstaatsrecht sau Staatskirchenrecht), iar începând cu secolul al XIX-lea, această disciplină se dezvoltă devenind obligatorie în studiul dreptului, ea evoluând acum spre dreptul religios. Asupra unor aspecte de drept religios vom poposi în numerele următoare ale Telegrafului Român.

Bibliografie selectivă:

1. Norman Doe, Law and Religion in Europe, OUP; 2011.

2. Gerhard Robbers, State and Church in the European union, Ed. Nomos, Baden, 2005.

3. W. Ullmann, Law and Politics in the Middle Ages, Londra, 1975.