Pr. Vasile GAFTON
Aşteptările noastre într-o lume a promisiunilor publicitare sunt
mari, foarte mari. Am putea spune chiar că aşteptările noastre au ajuns să ne
tortureze prin mulţimea lor, prin presiunea pe care o exercită asupra noastră.
Avem aşteptări, au şi alţii aşteptări în ce ne priveşte. Oare de ce n-ar avea
şi Dumnezeu aşteptări în privinţa noastră? Sfântul Evanghelist Luca restrânge
toate aşteptările pe care le poate avea Dumnezeu de la noi la una singură. „Dar
Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ” (Lc. 18, 8)?
Aceasta este una din întrebările pe care ar trebui să ni le tot
repetăm, de suficient de multe ori pentru a le lua în serios. De ce? Pentru că,
din toate câte sunt în lumea aceasta, la sfârşit, atunci când Fiul Omului va
(re)veni pe pământ nu se va interesa decât de una singură, de credinţă. Şi
iarăşi zic, cât de importantă trebuie să fie credinţa pentru Dumnezeu, încât să
fie vizată în mod exclusiv atunci când Fiul Omului va veni. Domnul Iisus
Hristos, Cel care S-a întrupat şi S-a născut în peştera Betleemului, pare a nu
se preocupa, în conformitate cu acest text, de nimic altceva decât dacă va găsi
sau nu credinţă pe pământ atunci când va veni.
Ce este credinţa? Aşa cum spune apostolul Pavel în Epistola către
Evrei, este „nădăjduirea celor nevăzute” (Evr. 11, 1). Adică, am spune noi,
apropierea, prin nădejde, de cele nevăzute. Credinţa înseamnă, aşadar, în mod
special, apropiere. A te simţi şi a fi aproape de lucrul în care crezi sau de
Persoana în care crezi. În aceste condiţii, mai poate rămâne ceva decât
„credinţa, nădejdea, dragostea” (I Cor. 13, 13)? Ce facem cu acestea trei? Ne
apropiem de Hristos. Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt interconectate.
Credinţa le presupune pe celelalte două, deoarece iubirea ne apropie. Nădejdea
noastră este în permanenţă, ori de câte ori întreprindem ceva, aceea că
celălalt ne iubeşte cel puţin cât îl iubim noi pe el. În cazul credinţei,
nădejdea noastră că suntem iubiţi de Dumnezeu este un fapt împlinit, pentru că
Dumnezeu ne iubeşte. Acesta este, de altfel, visul oricărui creştin, mai cu
seamă de Crăciun. Să fie iubit de Dumnezeu. De ce? Pentru că, de Crăciun, când
Domnul Se naşte, El se naşte pentru a fi aproape, cât mai aproape de oameni.
Cunoscând acest lucru, ni se pare cel puţin straniu ca, atunci când Dumnezeu
vrea să fie aproape de oameni, printre oameni, cu oamenii, oamenii să nu vrea
să fie lângă Dumnezeu?!
Şi totuşi, la Betleem cam aşa s-a întâmplat. Pruncul Dumnezeiesc a
fost aproape singur. Abia câţiva oameni s-au strâns în jurul lui Iisus, Fiul
lui Dumnezeu făcut Prunc pentru a fi acceptat de oameni. Dar oamenii, se pare,
erau prea preocupaţi de altele, de ale lor, aşa încât, El, Cuvântul, se naşte
în iesle, printre ne-cuvântătoare. Preocuparea cuvântătorilor era aceea
de a întocmi statistici, de a se cântări, număra, de a se evalua cantitativ
prin recensămintele generate de cezarul lumesc.
Iată, Mielul lui Dumnezeu! Îl va recomanda Ioan Botezătorul (In.
1, 36). Iar unii dintre cei care Îl vedeau făcând minuni şi-L ascultau ar fi
rămas lângă El, lângă Cel care nu avea „unde să-şi plece capul” (Lc. 9, 58).
Apoi, în timp, vor mai vrea şi alţii să rămână lângă El, dar lumea, de fiecare
dată lumea cu ale ei condiţionări, a triat nemilos pe cei care mărturiseau cu
gura, dar nu reuşeau să-şi convingă şi inimile să-I rămână alături.
În legătură cu această (in)concordanţă între gură şi inimă, în
ceea ce priveşte credinţa ca apropiere de un Dumnezeu Care ne iubeşte, rămâne,
din păcate în permanenţă, o umbră de durere şi o întrebare mereu nerăspunsă.
Cum este posibil? Este posibil pentru că lumea operează asupra noastră şi cu
noi înşine o inversiune (nu o convertire!). Buzele noastre Îl laudă pe Domnul
(Ps. 62, 4), dar, inima noastră este mai aproape, mult mai aproape de lume
decât de Dumnezeu. Inima noastră este cu lumea, în lume, între lume, dar (vai!)
fără iubire. Şi aici avem de-a face cu un paradox, anume, acela că noi iubim
lumea fără a fi iubiţi de lume (In. 15, 19), în timp ce Domnul Iisus Hristos ne
iubeşte, dar noi nu-L iubim.
De
aceea, putem să constatăm un lucru pe cât de interesant, tot pe atât de
important (şi dureros, câteodată). Dacă începem să ne apropiem de Hristos cu
inima (nu doar cu buzele), observăm cum lumea începe să se îndepărteze de noi.
De ce? Pentru că lumea este departe şi se îndepărtează tot mai mult de Hristos.
Ori, noi, care încă mai auzim chemarea aproape tânguitoare a lui Dumnezeu:
„Fiule, dă-Mi inima ta” (Prov. 23, 25) de ce, oare, nu vrem asta? Poate, pentru
simplul fapt că lumea ne cere să ne vindem inima, sufletul, dându-ne impresia
că am făcut o afacere, pe când Hristos ne solicită să ne cedăm, să ne dăruim
inima? Poate. Însă câştigul pe care îl putem avea din partea lumii trece, căci
„lumea trece şi pofta ei” (I In. 2, 17), dar, dăruindu-ne inima lui Hristos o
dăruim Veşniciei.
Dar,
dacă suntem atenţi la Taina Naşterii Domnului, Hristos Însuşi este în lume ca
în peştera din Betleem. Aproape singur. Aproape singur ca în Grădina Ghetsimani,
când ucenicii dormeau, iar rugăciunea I s-a făcut sudoare de sânge şi I s-a
prelins pe frunte. Aproape singur ca pe Crucea de pe dealul Golgota, când
singurului om – un tâlhar! –, care I-a fost aproape cu adevărat, pentru că I-a
înţeles chinul, I-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Lc. 23, 43). Singur.
Dar...
noi? Noi, care mărturisim cu convingere: „cu noi este Dumnezeu” (Isaia 8, 9),
noi vrem să fim cu El? Sau, asemenea evreilor cu buzele suntem aproape, dar, cu
inima, atât de departe de El (Mt. 15,8). Şi, totuşi, în pofida lipsei unei
convingeri ferme, suntem aproape de El. Suntem lângă El Duminică de Duminică,
sărbătoare de sărbătoare şi Liturghie de Liturghie. Suntem lângă El pentru că,
ne facem – sau pentru că ne fac alţii, prin bunăvoinţa lor de a ne scrie pe un
pomelnic – „miride” vii. Suntem miridele aşezate cucernic în imediata apropiere
a iubirii Mielului, jertfit pe Discul cosmic al Creaţiei ce liturghiseşte
Slujbă de Mulţumire Euharistică.
Aici,
pe Sfântul Disc, ne adunăm laolaltă cu Sfinţii, într-o Împărăţie a „numelor”
care Îl slăvesc pe Hristos, Cel înjunghiat. Cât de promiţătoare apropiere de
mântuire! Cât de aproape suntem, ca miride, de Cel care, din iubire, revarsă
viaţă spre toţi cei care aleg să fie lângă El, spre toţi cei care au primit
să-L iubească la rândul lor şi să-I fie aproape. Cum să stai departe cu inima
de Hristos, când „mirida” care te reprezintă este chiar lângă El?
Miridele
de pe Sfântul Disc, miride care ne reprezintă, miridele smulse din trupul bine
plămădit al prescurilor aduse pentru Jertfa nesângeroasă sunt definite de
aceeaşi suliţă care veşnic împunge „coasta” din care izvorăşte viaţă,
rămân ca o aşteptare şi ca o promisiune lângă El, Mielul cel însuliţat. Ca
o aşteptare, din partea Lui, ca noi să ne aducem, cândva, cât mai
curând, şi inimile – la fel ca miridele care sunt lângă El, pe Sfântul Disc –
în Sfânta Biserică. Să fim prezenţi în biserică şi să gustăm din El, aşa cum
fărâmitura de pâine scoasă din prescură în numele nostru se scaldă în Sângele
cel curăţitor de păcate la sfârşitul Sfintei Liturghii. Ca o promisiune,
venită, de această dată, din partea noastră. O promisiune care spune că inimile
noastre se vor face şi ele miride vii care-L caută pe Hristos, care-L doresc pe
Hristos şi care vor să fie aproape de El, lângă El. De ce? Pentru că El le
aşteaptă.
Vine
Crăciunul. Unde suntem noi? Unde sunt inimile noastre? Vine Crăciunul şi
Hristos ne aşteaptă. Cuminte, înfăşat, culcat în peştera Betleemului. Lângă El,
Fecioara Maria şi Dreptul Iosif. Deasupra Lui este steaua şi sunt corurile
îngereşti. Şi... noi?!
